„Noua toleranta” – crestini, ceva vi se pregateste!

America – „tara tuturor libertatilor”! Un preot batran protesteaza pasnic contra crimelor prin avort. Politia il „umfla”!

Cartea „Noua toleranta” de Josh McDowell mi s-a parut „prea” alarmista atunci cand am abordat-o. Insa vizionand clipul de mai sus si citind articolul Un preot catolic de 80 de ani, arestat de politisitii americani pentru ca se impotriveste pasnic avortului veti realiza impreuna cu mine ca „Noua Toleranta” nu este deloc o carte „bau-bau” de speriat crestinii. Societatea viitorului pregateste crestinilor care-si afirma convingerile zile deloc usoare. Cazurile enumerate in carte alaturi de acest caz al preotului octogenar incatusat… nu sunt decat primele „adieri” ale „noii tolerantei” ce le este deja rezervata crestinilor. Vizionati, cititi si nu va cruciti. E doar inceputul… Si nu va iluzionati ca „nu se poate chiar asa”. Ba se poate!

Această carte are un ton aproape profetic. Şi reprezintă deopotrivă un semnal de alarmă. De peste ocean se conturează tot mai clar o nouă ideologie, care ne invadează taman pe mult cântata axă Washington-Londra-Bucureşti, respectiv US, UE şi RO. Pe scurt, această ideologie, pe care o numim noua toleranţă, ne propune să acceptăm că toate afirmaţiile presupus adevărate sunt egale. Cu alte cuvinte, toate valorile, convingerile şi afirmaţiile cu pretenţie de adevăr sunt la fel de legitime. Singura virtute universală care mai poate exista este toleranţa. Păcatul capital e sinonim cu a fi intolerant. Ai păreri ferme şi îndrăzneşti să ţi le susţii? Eşti un pericol.
În virtutea acestei toleranţe de tip nou, Uniunea Europeană, spre care alergăm îmbujoraţi şi cu respiraţia întretăiată de emoţie, şi-a măturat deja sub covor o grămadă de valori, printre care şi întreaga ei moştenire creştină. Concepţia despre lume caracterizată de faptul că binele şi răul sunt categorii absolute, comunicate de către un Dumnezeu Atotputernic a devenit semn de fundamentalism, dacă nu chiar de scrânteală.
În lumea fără repere a noii toleranţe, nimeni nu mai poate decide dacă politeţea e mai bună decât obrăznicia, curajul mai lăudabil decât laşitatea, sau adevărul mai preţios decât minciuna. În această vastă puşcărie fără haine vărgate şi ziduri toţi au dreptate, toţi zâmbesc tâmp şi mai ales, toţi sunt liberi.

Greşeala majoră a omului modern

Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea etc. şi de aici incapacitatea de „a trăi” pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.

Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete – toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt motivul pentru care cineva acţionează şi gândeşte. Doar în această realitate a vieţii, Dumnezeu Se revelează iar nu în acte şi gânduri. Din această cauză, Julien Green are dreptate când afirmă: „Totul este altundeva” – „Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite”. La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria.

[…] „Blestemul muncii”. Dar mulţi oameni, dacă nu majoritatea lor, se târăsc într-o activitate furibundă, pentru că le este teamă să rămână faţă în faţă cu viaţa, cu ei înşişi, cu moartea. Se plictisesc, iar plictiseala este împărăţia diavolului. Plictisiţi şi temători, îşi sporesc indiferenţa prin activitate, idei şi ideologii. Fundamentul culturii noastre este activitatea intensă marcată de frică şi plictiseală. Fără Dumnezeu, totul este posibil, dar acest „tot” este cât se poate de înfiorător şi de plictisitor. Consider că prima îndatorire a Bisericii ar trebui să fie refuzul de a lua parte la logica şi fundamentul acestei lumi.

Nu poate avea loc o luminare a lumii fără o respingere iniţială a ei. Creştinismul contemporan are nevoie de curaj şi de libertate spirituală: să nu cedeze „înţelegerii”, „implicării”, „supravieţuirii lumii”, indiferent cu ce preţ.

[…] Sunt intrigat: ce fac oamenii atunci când nu „fac” nimic, când doar trăiesc? In acel moment viaţa lor devine importantă, iar soarta le este determinată. Fericirea orăşenilor simpli este adeseori dispreţuită de activiştii de toate felurile care nu înţeleg însemnătatea vieţii, care cred că viata este o acumulare de activităţi. Dumnezeu ne dă viaţa Sa, nu idei, doctrine sau reguli. Acasă, viaţa în sine începe când toată activitatea s-a încheiat. Hristos nu avea o casă a Lui nu pentru că ar fi dispreţuit bucuriile simple – a avut şi El o copilărie, o familie, o casă – ci pentru că El se simţea acasă pretutindeni în lumea pe care Tatăl Său o făcuse „casă” omului.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: din acelasi jurnal „De ce nu poate fi preot o femeie?”

PPS: english –   The journals of Father Alexander Schmemann, 1973-1983

%d blogeri au apreciat asta: