„Cântecul Mariei”

Richard nu era entuziasmat de organizarea disciplinară a bisericilor istorice de dinaintea Reformei. Personajele sale favorite din istoria biseri­cilor erau, pe lângă Luther şi Calvin, Sfântul Augustin şi Sfântul Francisc din Assisi. Se referea cu plă­cere la ei şi, în predicile sale evoca nu doar gândirea acestora ci, adesea, şi felul lor de viaţă, îi plăcea să-şi condimenteze din belşug spusele. Se ştia că dispune de o colecţie de ilustraţii cuprinse în patruzeci de mii de plicuri ordonate cu grijă.

Din concepţiile lui Calvin le aprecia pe cele privitoare la liberul arbitru şi la dubla predes­tinare, dar teologul lui favorit rămânea tot Martin Luther. Era de acord cu îndemnul lutherian: „Îndrăzneşte să păcătuieşti” şi propovăduia că iubi­rea lui Dumnezeu şi îndurarea Lui nu pot fi supra­licitate. Atracţiile ori simpatiile teologice nu-l împiedicau în critica obiectivă a protestantismului.

Cu interpretarea abuzivă a expresiei „sola fide”, cu poveştile de adormit copiii despre mântuirea printr-o credinţă lipsită de viaţă, cu astea sunt îndopaţi credincioşii – aşa şi-a început, îmi aduc aminte, una din predici. Considera o exagerare modul în care protestantismul o tratează pe Maria, protestanţii pomenind-o pe Maica Domnului eventual în înjurături, cu toate că dacă adoraţie poate nu, dar respect profund tot ar merita.

Sărbătoarea păcii, în închisoare, era Crăciunul. Până şi gardienii păreau vrăjiţi de sărbătoarea nopţii în care s-a născut Mântuitorul. Românii cântau colinde, ungurii, nemţii cântau de-ale lor. Richard s-a postat la capătul mesei lungi din celulă şi a cântat, în ebraică, cântecul Mariei, „Magnificat”. Nuanţat şi dramatic, cu sacră ardoa­re şi cu gingăşie, revoltat şi triumfător. Era darul lui de Crăciun pentru adoratorii Sfintei Fecioare.

Cu alt prilej, ne-a cântat şi Cântarea Cântărilor, de la un capăt la altul, în ebraică. Ca un îndrăgostit despre iubirea lui, cu un dor inimitabil.

Dispretuia profund sectarismul mãrginit, dar deopotrivã si clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul originar.

„Marx e si el produsul preotilor”, ne declara, în celulã. Avea chiar o istorioarã despre asta, cu care-si sustinea afirmatia:
În timpul sederii la Londra, viitorul autor al Manifestului Comunis s-a dus la preot sã-i anunte decesul bãietelului sãu. Preotul si-a notat datele si i-a comunicat suma cheltuielilor de înmormântare.
– Mai aveti ceva sã-mi spuneti? a întrebat pãrintele cutremurat de durere. Fãrã urmã de compasiune, preotul i-a zis:
– Nu, asta e tot.

(Fragmente selectate din volumul:
Ferenc Visky – 70 de povestiri despre puşcărie şi prietenie,
Editura Aqua Forte-Koinonia, Cluj, 2004)

„Sola/nuda Scriptura” vs „Prima Scriptura”

In teologia anglicana si nu numai se vorbeste despre „high church” si „low church” in sens liturgic. In stransa conexiune cu aceasta diferentiere sta problematica autoritatii in materie de teologie, indelung si inversunat disputata in istoria Bisericii, mai ales intre neoprotestanti si orto-catolici. Luther in lupta sa cu papalitatea a lansat celebrul principiu „Sola Scriptura” adesea insa gresit inteles. O moderare-explicitare a acestui concept luat brut si interpretat adesea incorect(ca „nuda scriptura”) de neoprotestanti, este principiul „prima scriptura„.

Ce spune „prima scriptura„?

Prima scriptura is a doctrine that says canonized scripture is „first” or „above all” sources of divine revelation.

Implicitly, this view acknowledges that, besides canonical scripture, there are other guides for what a believer should believe, and how he should live, such as the created order, traditions, charismatic gifts, mystical insight, angelic visitations, conscience, common sense, the views of experts, the spirit of the times or something else. Prima scriptura suggests that ways of knowing or understanding God and his will, that do not originate from canonized scripture, are in a second place, perhaps helpful in interpreting that scripture, but testable by the canon and correctable by it, if they seem to contradict the scriptures.

In metodism, o „versiune” reformatoare a anglicanismului , principiul „prima scriptura” a „imbracat”  o forma interesanta: Wesleyan Quadrilateral – despre care va invit sa cititi pe wikipedia ca punct de plecare.

Punand Biblia deasupra papilor si a conciliilor se izola oare Luther de traditia bisericii? In nici un caz. El a respins intr-adevar teoria celor doua surse ale traditiei, enuntata mai tarziu la Trent… In acelasi timp, Luther nu dadea la o parte pur si simplu 1500 de ani de istorie a bisericii. In tratatul sau impotriva anabaptistilor(1528), el a spus:

„Noi nu actionam fanatic asa cum fac schwarmer-ii . Noi nu respingem tot ce se afla sub autoritatea papei, pentru ca astfel ar trebui sa respingem si biserica crestina. Multe lucruri bune privitoare la credinta crestina pot fi gasite in papalitate si de acolo au ajuns la noi.”

[Luther Works 40, p. 231]

Sola scriptura nu a fost nuda scriptura. Niciodata nu a fost vorba de Scriptura sau traditie, Sfanta Scriptura sau Sfanta Biserica[…]

Timothy George, „Teologia reformatorilor„, Trad. C. Simut, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel,” 1998, p. 96-98

In contextul babiloniei interpretarilor care mai de care mai fantezist-cultiste ale neoprotestantismului – salbatic „diversificat” pe solul ultrapermisiv american – o abordare gen Wesleyan Quadrilateral poate fi o unealta-pista utila de control a validitatii interpretarii fara a deveni sclavii Traditiei si totodata fara a ignora celealalte  surse legitime de Adevar. In alte cuvinte, Scriptura are primul si ultimul cuvant dar nu si singurul.

%d blogeri au apreciat asta: