Antinomii istorice

Viaţa istorică şi datoria Bisericii sunt antinomice şi această antinomie nu poate niciodată să fie rezolvată şi depăşită pe plan istoric. Este o aluzie permanentă la ceea ce „v-a să vină” mai apoi. Antinomia este înrădăcină în alternativa practică cu care se confruntă Biserica de la începutul pelerinajului ei istoric. Fie că Biserica trebuie constituită ca şi o societate „totalitară” străduindu-se să satisfacă toate cererile credincioşilor, atât cele „temporale” cât şi pe cele „duhovniceşti,” neacordând nici un fel de atenţie ordinii existente şi lăsând nimic lumii externe – aceasta ar înseamnă o întreagă separare faţă de lume, un ultim zbor afară din ea şi o negare radicală a oricărei autorităţi externe. Sau Biserica ar putea încerca o creştinizare incluzivă a lumii, subjugând întregul vieţii rânduielii şi autorităţii principiilor creştine pentru a construi oraşul creştin. În istoria Bisericii putem trasa ambele soluţii: o ieşire în deşert şi o construcţie a Imperiului creştin. Prima a fost practicată nu numai în monahismul diferitelor curente ci în multe alte grupuri creştine şi denominaţii. A doua a fost principala linie adoptată de creştini, atât în Occident cât şi în Orient până la ridicarea secularismului militant. Chiar şi în zilele noastre o astfel de soluţie încă mai prinde la mulţi oameni. Pe de-a întregul ambele s-au dovedit lipsite de succes.

BISERICA, SCRIPTURA, TRADIŢIA – TRUPUL VIU AL LUI HRISTOS – Parintele George Florovski

%d blogeri au apreciat asta: