Dumnezeul homeless

Matei 8:20

Isus i-a răspuns: – Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi odihnească capul.

Doamne… ce mila mi-e de Tine… Tu, Dumnezeu… homeless? Pana si vulpile si pasarile au vizuini si cuiburi…si Tu sa n-ai unde-Ti odihni capul! Cand patriarhul Iacov si-a pus drept perna o piatra, nu facea decat sa Te anticipeze…

Si Tu , Dumnezeul homeless spui totusi:

Matei 11:28 Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă!

Tu, Cel ce n-ai unde-Ti odihni capul, chemi sa dai odihna truditilor si impovaratilor. Dai ce si Tu duci lipsa…

Pe de alta parte Iti selectezi la sange ucenicii: nici unul nu trebuie sa Te urmeze daca nu-i dispus sa-ti impartaseasca pribegirea. Orice discipol al Tau trebuie sa stie  ca poate ajunge si el/ea sa nu aiba unde-si odihni capul.

Mai mult, poate fi chiar scurtat de cap, daca si-l pleaca doar inaintea Ta. Rivalii Tai vor promite loc de odihnit capul contra cap plecat, promitand ca sabia lor nu-l va taia.  Ucenicul Tau trebuie sa stie insa ca n-ar fi primul scurtat de cap pentru ca nu si l-a plecat decat Tie…

Dumnezeul homeless – Dumnezeul homeless-ilor! Nu degeaba Se identifica El cu toti cei ce n-au unde-si pleca spre odihna capetele.  Imparatul  homeless-ilor va spune la judecata:  „Ori de cate ori… Mie Mi-ati facut” . Nu s-o fi „deghizat” Imparatul in home-less-ul pe langa care treci?

Despre casatorie – „Sfaturile unui drac bătrîn către un drac tânăr”

Ceea ce Vrăjmaşul le cere oamenilor ia forma unei dileme: fie abstinenţă totală, fie monogamie absolută. De la prima mare victorie a Tatălui Nostru, am făcut-o foarte dificilă pe prima. Pe a doua am blocat-o în ultimele secole, ca mijloc de scăpare. Am făcut-o prin poeţi şi romancieri, convingîndu-i pe oameni că o experienţă neobişnuită şi de obicei de scurtă durată pe care ei o numesc „a fi îndrăgostit” este singurul motiv onorabil pentru căsătorie. Mariajul poate şi trebuie să facă permanentă această exaltare şi o căsnicie care nu o face nu-i mai leagă. Ideea asta e parodia noastră după o idee primită de la Vrăjmaş.

(…) Acum urmează poanta. Vrăjmaşul a descris perechea căsătorită ca „un singur trup”. El nu a spus „un cuplu fericit în căsătorie” sau „o pereche care s-a unit pentru că s-a «îndrăgostit»”, dar tu poţi face ca oamenii să ignore asta.

Poţi să-i faci să uite şi că omul pe care ei îl numesc Pavel nu a restrîns aceasta la perechile căsătorite. Pentru el, simpla împreunare face „un singur trup”. Astfel îi poţi face pe oameni să accepte ca elogii retorice ale „îndrăgostirii” ceea ce erau, de fapt, simple descrieri ale adevăratei semnificaţii ale relaţiei sexuale.

Adevărul e că oricînd un bărbat se culcă cu o femeie, fie că le convine sau nu, acolo se formează o relaţie transcendentală de care trebuie să se bucure veşnic sau s-o îndure veşnic.

Pornind de la afirmaţia adevărată că această relaţie transcendentală a fost destinată să producă afecţiune şi familie şi, dacă se intră în ea cu ascultare, aşa va fi de cele mai multe ori, oamenii pot fi făcuţi să aibă falsa convingere că amestecul de afecţiune, teamă şi dorinţă pe are ei îl numesc „a fi îndrăgostit” e singurul lucru care face căsătoria fericită sau sfîntă.

Greşeala e uşor de făcut pentru că deseori „îndrăgostirea” precede, în Europa Occidentală, căsătoriile care se fac urmînd planurile Vrăjmaşului, adică în vederea fidelităţii, fertilităţii şi a bunelor intenţii, exact aşa cum de foarte multe ori, dar nu întotdeauna, emoţia religioasă însoţeşte convertirea.

Cu alte cuvinte, oamenii trebuie încurajaţi să considere ca bază a căsătoriei versiunea viu colorată şi deformată a ceva ce Vrăjmaşul le-a promis de fapt ca rezultat al ei.

Decurg de aici două avantaje: în primul rînd, oamenii care nu au darul înfrînării pot fi împiedicaţi să vadă căsătoria ca o soluţie, deoarece nu se „îndrăgostesc” şi, mulţumită nouă, ideea de a se căsători din oricare alt motiv li se pare josnică şi cinică. Da, aşa cred ei. Ei consideră intenţia de loialitate pentru o relaţie de ajutor reciproc, pentru păstrarea castităţii şi pentru transmiterea vieţii ca ceva mai prejos unei furtuni de emoţii. (Nu neglija să-l faci pe omul tău să considere foarte jignitoare slujirea în căsătorie).

În al doilea rînd, orice înflăcărare sexuală, cît timp urmăreşte căsătoria, va fi considerată „dragoste” şi „dragostea” va fi folosită ca să scuze bărbatul de orice vină şi ca să–l protejeze de toate consecinţele unei căsătorii cu o păgînă, o nebună sau o femeie uşoară. Dar despre aceasta îţi vei scrie mai pe larg în scrisoarea următoare.

(…)

Te plîngi că ultima mea scrisoare nu arată clar dacă consider sau nu îndrăgostirea ca o stare de dorit pentru oameni.

Dar bine, Pelinişor, asta e o întrebare pe care ne aşteptam să o pună ei! Lasă-i pe ei să discute dacă „Dragostea”, patriotismul, celibatul, luminările de pe altar, abstinenţa sau educaţia sînt „bune” sau „rele”.

Nu vezi că nu există nici un răspuns? Nimic nu contează, afară de tendinţa unei anumite stări de suflet, în anumite situaţii, de a aduce un anumit pacient, într-un anumit moment mai aproape de Vrăjmaş  sau  mai aproape de noi.

Aşa că ar fi foarte bine să–l faci pe pacient să decidă dacă „Dragostea” e „bună” sau „rea”.

Dacă e un om arogant şi are pentru trup un dispreţ bazat de fapt pe scrupule, dar considerate de el drept puritate – şi unul care-şi găseşte plăcerea în a dispreţui ceea ce majoritatea prietenilor săi aprobă – lasă–l neapărat  să hotărască contra  dragostei.   Inoculează-i  un ascetism nemăsurat şi apoi, cînd i-ai desprins sexualitatea de tot ce ar putea să umanizeze, copleşeşte–l cu ea într-o formă mult mai brutală şi mai cinică.

Dacă, pe de altă parte, e un om sentimental, credul, hrăneşte–l cu poeţi minori şi cu scriitori de mîna a treia, de şcoală veche,  pînă ce–l faci să creadă că „Dragostea”  este irezistibilă şi, într-un fel intrinsec, meritorie.

Îţi garantez că părerea asta nu e de prea mare ajutor pentru producerea întinării accidentale, dar e o reţetă nemaipomenită pentru adultere prelungite, „nobile”, romantice şi tragice ce sfîrşesc, dacă totul merge bine, în crime şi sinucideri.

Dacă asta nu reuşeşte, poate fi folosită pentru a–l conduce spre o căsătorie folositoare, deoarece căsătoria, deşi invenţia Vrăjmaşului, are foloasele ei.

Trebuie să fie prin vecinătatea pacientului tău cîteva tinere care i-ar face viaţa de creştin grozav de grea dacă l-ai putea convinge să o ia în căsătorie pe una din ele. Te rog să-mi trimiţi un raport despre asta cînd îmi mai scrii.

Între timp, reţine că starea asta de îndrăgostit  nu e, în ea însăşi, nici în favoarea noastră, nici în a celeilalte părţi. E doar o ocazie pe care şi noi şi Vrăjmaşul încercăm să o exploatăm. La fel ca cele mai multe lucruri pentru care se agită oamenii, ca sănătatea şi boala, tinereţea sau bătrîneţea, războiul şi pacea, din punctul de vedere al vieţii spirituale este în primul rînd materie primă.

Din “Scrisorile lui Zgîndărila. Scrisorile unui drac bătrîn către un drac tânăr” de C. S. Lewis

„O fotografie veche de 14 ani” – Eliade interpretat de Steinhardt. Superb!

Cînd Dugay-Martin afirmă (pe urmele „teologilor morţii lui Dum­nezeu”: Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori retragerea lui Dumnezeu – („Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut.Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „un­deva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Dumnezeu nu intervine în lume. Aş mai spune ceva, dar nu îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă, politica lui de neintervenţie în istorie, mai poate însemna şi altceva: că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvînt: a murit”) — ce face Dumitru? Se porneşte pe contra-argumente? Protes­tează? Incearcă să-l convingă pe interlocutor? Cîtuşi de puţin. In cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce stil ţărănesc îi trînteşte un neaşteptat: Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate! (Nici Creangă n-ar fi găsit răspuns mai isteţ, mai sfătos, mai plin de savoare şi nici Brătescu-Voineşti mai drept mergător la inimă.)

Şi-i dă mai departe: Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dum­neavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară.

Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi spune mai mult decît mii de vorbe; a încerca să-l faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu există sau că a murit înseamnă a voi să-l „bagi în sperieţi”. Şi „degeaba” se împerechează de minune cu „speriaţi”, amîndurora adăugîndu-li-se şugubăţul condiţional ar ce încheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda – are însă şi arierplanurile – unei întorsături caragialeşti — nu ţine stimabile! — căreia i s-ar alătura şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em. Gîrleanu, Hogaş ori Bră­tescu-Voineşti.

Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi îmbrobodit de o trăznaie de intelectual ţăcănit, are aerul de a spune Dumitru cu bunul simţ al ţăranului sau tîrgoveţului a cărui credinţă — dincolo de isteţimea şi năstruşnicia răspunsurilor ce se pricepe a da – e tare ca stînca (şi pentru el ein feste Burg ist unser Gott).

Că Dumnezeu nu există – n-ar exista, mai bine zis, nuanţa, modală, e de importanţă majoră — nu poate fi în ochii unui om întreg la minte decît o şotie, o păcăleală. Iată că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei ţărăneşti ce-şi rîde de teologumenele filosofiei ateiste şi-n care mioriticul înfringe dintr-o singură lovitură (ca voinicul pe spîn, pe balaur) – pe calea derizoriului (ce spui dom’le! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii) — vaticinaţiile unui nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia, sociologia, spiritul absolut şi limba universală dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face minuni?

Să fie sănătoşi acolo la ei domnii care le dau crezare. Iar dumitale, domnule doctor Martin, care mi-ai vindecat nevasta prin credinţa dumi­tale şi darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, atît îţi spun: noroc şi sănătate să-ţi dea acel Dumnezeu despre care încerci să-ţi baţi joc de mine spunîndu-mi că nu există.

Rezultatul final: Dugay-Martin se dă învins.

Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dum­nezeu ar trage să moară e de la Neculce, Anton Pann şi Creangă, un Creangă de zile mari, în vreme ce reacţia omului pe care-i greu să-l amăgeşti pentru că ştie el ce ştie, care-i legat de mai străvechi şi tainice adevăruri decît ale vremelnicelor ştiinţe şi filosofii, vine de-a dreptul de la fonduri tracice, de la Creanga de aur, de la Petrea Dascălul, de la Cuminţenia pămintului.

Valorile româneşti şi creştine mărturisite occidentului: fără de ele orice cultură şi civilizaţie se află în pericol de moarte.

Dispus să cred: că demonetizatul cuvînt „deşteptăciune” – atît de folosit în sens pejorativ pentru a caracteriza poporul român – e reînviat în cel mai înalt înţeles. Şi aş merge mai departe, mult mai departe: aş spune că numai în stare de har a putut glăsui eroul cu atîta răbdare, bonomie, îngăduinţă şi înţelepciune cînd i s-a spus că nu există Dum­nezeu şi nici minuni: nu mă las eu păcălit cu astfel de fleacuri; nu cred că pe lume sunt numai escroci; nu cred că totul e farsă şi hazard orb, idiot ‘s delight. Cînd Dumitru îi răspunde lui Dugay-Martin, cel căruia nu-i vine a crede că poţi face binele şi că Dumnezeu îşi ocroteşte făp­turile, care se îndoieşte de el însuşi şi de toţi şi de toate, de bine, de nădejde şi de minuni (mai ales), cînd îi răspunde noroc şi sănătate să vă dea Dumnezeu, singura concluzie ce poate fi trasă este citarea textului de la Filipeni 4, 4: „Bucuraţi-vă pururea întru Dumnezeu. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă.”

– Cu cît Dugay-Martin se recuză mai hotărît, mai temător, cu cît deznădejdea se afirmă sfruntat mai incurabilă, cu cît moartea lui Dum­nezeu e înfăţişată mai dezolantă şi mai de netăgăduit, surîsul lui Dumitru – nuanţat de o foarte uşoară supărare – devine mai calmant şi mai binevoitor. Nu sunteţi un escroc, îi arată Dumitru fostului pastor ajuns barman (şi i se adresează pe un ton oarecum patern, ca un vîrstnic unui ţînc neştiutor): sunteţi cu adevărat un om al lui Dumnezeu, lumea e cu adevărat a Sa, Dumnezeu există, minunile sunt reale, bucuraţi-vă! Aşa vorbeşte un om simplu de la Dunăre, nu excepţional de cult, pe care nici cele mai strălucite formulări literare şi nici cele mai concludente for­mulări filosofice nu-l pot scoate din credinţa sa în bine. El, Dumitru, Românul, ştie mai mult decît toţi fercheşii nietzscheeni şi savanţii structuralişti ai lumii occidentale (ştiu nu numai cine l-a moşit pe Mahomet, dar au şi numărat toate cuvintele şi toate literele din toate cărţile scrise vreodată), ştie una şi bună: că Dumnezeu există şi poate lucra prin oricare din făpturile sale, oricît de păcătoasă şi mişelă ar fi, dacă o alege.

Şi iată că încrederea lui e contagioasă!

Isteţ, înţelept şi sfătos, Dumitru e însăşi ortodoxia şi însuşi românis­mul. Dar am greşi fundamental dacă am crede că din O fotografie rezultă vreun exclusivism geografic. Dumitru nu numai că mărturiseşte pe Dumnezeu dar îl şi revelă pe Dugay-Martin sieşi. Ii dovedeşte deznădăjduitul D.M. că nu e pierdut şi că nu trebuie să-l renege pe Dumnezeu pentru că – deşi el, Dugay-Martin, n-o ştie – Dumnezeu e cu el, îi dă puteri, îl vrea.

O fotografie, aşadar, nu înseamnă numai Cu noi este Dumnezeu ci şi, întru totul deopotrivă, şi cu voi este Dumnezeu. Atîta doar că -deocamdată cel puţin – n-o ştiţi, nu vă vine a crede.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii – fragment

« La Passion selon saint Matthieu » par Mgr Hilarion (Alfeyev)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.


Le 6 avril dernier, la chaîne de télévision russe Kultura a diffusé la représentation de l’œuvre musicale « La Passion selon saint Matthieu » composée par Mgr Hilarion (Alfeyev).

UNE PASSION RUSSE OECUMENIQUE DU 21e SIECLE

Mgr Hilarion Alfeyev a composé en 2007 une oeuvre qui fera date dans l’histoire de la musique du 21ème siècle: une Passion selon Saint Matthieu, pour choeur, solistes et orchestre à corde, exemplaire à de nombreux titres: il s’agit d’un chef-d’oeuvre artistique. Elle est aussi un pont jeté entre l’Orient et l’Occident, une oeuvre oecuménique tant sur le plan musical que confessionnel. Elle puise en effet son inspiration musicale chez celui qui reste le modèle inégalé de la Passion: J.-S. Bach, dans la filiation duquel Alfeyev se place consciemment, ainsi que chez ses successeurs jusqu’au 20ème siècle, et dans la musique traditionnelle russe, non seulement l’univers liturgique de ces deux derniers siècles, mais aussi dans l’âme de la Russie, l’antique chant znamenny, équivalent slavon de notre chant grégorien, et les mélodies populaires russes. Cette fusion de styles si nombreux est réalisée de manière magistrale et très personnelle, aboutissant à une étonnante unité. Elle suscite un ouvrage à la fois original et de tradition. L’oecuménisme s’exprime aussi par le fait que la forme liturgique employée est occidentale, la passion luthérienne – elle même inspirée d’un modèle catholique – alors que les textes glosant le récit évangélique sont pris, eux, dans le trésor de la liturgie orientale pour la Semaine Sainte, qui unit la Croix et la Résurrection. Les chants sont en slavon. Mgr Hilarion est aussi privat-docent de l’Université de Fribourg. C’est selon son voeu que nous montons cette oeuvre en 1ère suisse avec cette Univesité.

OPERA INTEGRALA IN FORMAT MP3 SE POATE DESCARCA DE AICI

RoBible 3.1 – pentru studierea Bibliei cu Modul Biblic NTR!!!

robiblentr2

RoBible 3.1 – pentru studierea Bibliei
Aceasta versiune vine cu urmatoarele noutati:

– a fost creat modulul biblic NTR (Noua Traducere in limba Romana) care trebuie instalat separat, nefiind inclus in pachetul de instalare RoBible;
– au fost adaugate noi caracteristici specifice Bibliei NTR: paragrafe/alineate, titluri la pasaje, note de subsol, s.a.;
– in pagina de informatii ale traducerilor biblice a fost adaugata prefata editiei tiparite dar si alte detalii legate de copyright, mesaje promotionale etc.;
– a mai fost introdusa inca o optiune de formatare a textului copiat in Clipboard: „Pastrare culori”;
– diverse alte corectii si imbunatatiri care sa usureze utilizarea programului.

http://biblia.pentruviata.ro/robible.php

Modul biblic NTR – pentru RoBible 3.1
Acesta contine texul biblic complet, inclusiv titlurile de paragraf, notele de subsol si formatarea texului. Modulul trebuie descarcat si instalat separat de RoBible. Obtinerea fisierului se face printr-o simpla inregistrare din pagina:

http://biblia.pentruviata.ro/ntr.php

FELICITARI SI MULTE MULTUMIRI TRUDITORILOR!

De ce nu pot coexista “casatoriile” homosexuale si libertatea religioasa – de Chuck Colson

Anti_Gay_and_Lesbian_movements_sign

Pe măsură ce tot mai multe state legiferează “căsătoriile” între homosexuali, tradiţionaliştii avertizează că libertatea religioasă este în pericol. De cealaltă parte, “liberalii” îi acuză că nu fac altceva decât să nască alarme false. Cine spune adevărul?

Am să vă relatez câteva cazuri, preluate din ştirile de la radio. Concluzia o trageţi dumneavoastră.

Două femei au decis să-şi organizeze ceremonia de uniune civilă într-o sală deţinută de o asociaţie religioasă metodistă. Asociaţia le-a spus celor două femei că nu se pot “căsători” într-o clădire folosită în scopuri religioase. Pastorul le-a spus că este vorba de un principiu teologic – căsătoria nu poate exista decât între un bărbat şi o femeie.

Femeile au înaintat o plângere de discriminare la Divizia din New Jersey pentru Drepturile Omului. Metodiştii au arătat că Primul Amendament la Constituţia SUA le protejează dreptul de a-şi exercita credinţa fără a fi pedepsiţi de guvern. Însă New Jersey tocmai asta a făcut. Le-a anulat scutirea de impozite de care beneficiază bisericile din SUA – o mutare care îi costă 20.000 de dolari.
Avem apoi cazul unor medici creştini care au refuzat să realizeze o fertilizare in vitro pentru o femeie aflată într-o relaţie lesbiană. Doctorii le-au direcţionat către alţi doctori, dispuşi să acorde acel tratament. Nu a fost însă destul. Femeia i-a dat în judecată. Curtea Supremă din California i-a dat dreptate femei, arătând că credinţa religioasă a medicilor nu le dă dreptul de a refuza să acorde acel tratament controversat.

În Massachusetts, autorităţile au informat asociaţia Catholic Charities că trebuie să accepte să încredinţeze copii spre adopţie şi perechilor de homosexuali, în caz contrar fiind nevoite să-şi închidă porţile. Asociaţia a luat decizia corectă – şi-au închis porţile.

În Mississippi, un psiholog a fost dat în judecată pentru că a refuzat să acorde terapie unei femei care voia să-şi îmbunătăţească o relaţie lesbiană. Angajatorul l-a concediat pe psiholog – decizie validată şi de Curtea de Apel.

În New York, Colegiul de Medicină Albert Einstein de la Universitatea Yeshiva a refuzat, în conformitate cu regulile acestei instituţii evreieşti, să permită perechilor homosexuale să locuiască împreună în camerele pentru studenţii căsătoriţi. În 2001 însă, Curtea Supremă din New York i-a forţat însă să accepte acest lucru, deşi New York nu legiferase “căsătoriile” homosexuale.

În Albuquerque, o pereche de homosexuali i-au solicitat unui fotograf creştin să filmeze ceremonia lor de uniune civilă şi l-au dat în judecată pe fotograf când acesta a refuzat.

O agenţie online de adopţii a fost forţată să-şi înceteze activitatea în California atunci când o pereche de homosexuali au înaintat o reclamaţie pentru că agenţia a refuzat să-i servească, din motive religioase.

Este destul? În mod clar, “căsătoriile” homosexuale nu pot coexista alături de libertatea religioasă, pentru că activiştii homosexuali nu permit aceasta. Aşa cum afirma expertul pe probleme de căsătorie Maggie Gallagher, susţinătorii “căsătoriilor” între homosexuali declară că orice credinţă religioasă este “în sine o formă de bigotism”.

Ce se poate face? Dacă nu luăm atitudine astăzi, mâine vom fi vânaţi la serviciu, la şcoală şi chiar în biserici, asemenea celor din cazurile de mai sus, de cei ce vor să ne forţeze să acceptăm ca normale faptele lor, pe care Dumnezeu le numeşte rele.

Sursa: www.christianpost.com – traducere si adaptare www.homosexualitate.ro

“Familia sub asediu” – impreuna cu prof.univ.dr. Paul Negrut

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

O excelenta emisiune a Sperantei TV despre familie, rolul de barbat si cel de femeie, iubire si autoritate.

Invitatul  – prof.univ.dr. Paul Negrut, Rector – Universitatea „Emanuel” Oradea – este un duhovnic cat se poate de nimerit pentru un asemenea subiect. Abordarea biblica, de bun simt, si totodata pragmatica face din emisiune una de exceptie care ar merita rulata in toate bisericile.

Dr Negrut pune degetul pe rani, cu tact insa, si ofera solutii de vindecare a lor.

Recomand cat se poate de calduros emisiunea.

Patimile după Sfântul Matei – Ilarion Alfeiev

IPS Ilarion Alfeiev este episcop ortodox pentru diaspora ruseasca din Austria.

O muzica superba, duioasa desi e tensionanta si tensionata. Dramatica dar vindecatoare.

Zilele culturale Nicolae Steinhardt, 12-29 iulie 2009

În perioada 12 – 29 iulie 2009 se desfăşoară ce-a de-a noua ediţie a “Zilelor culturale N. Steinhardt” (Monahul Nicolae Delarohia), după următorul program:

În perioada 12 – 27 iulie la Mănăstirea Rohiiţa are loc tabăra de pictură a grupului de iconari ”Sfântul Ioan Damaschin”, care este coordonată de către pictorul Sorin Albu, asistent universitar la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca.

Marţi , 28 iulie a.c., de la ora 12:00 la Catedrala Episcopala “Sfânta Treime” din Baia Mare va avea loc vernisajul expoziţiei de icoane realizate în această perioadă, precum şi Masa rotundă “Între modelul N. Steinhardt şi modelul C. Noica”, care va continua apoi, de la ora 19:00 la Mănăstirea Rohiiţa.

Miercuri, 29 iulie a.c., când se împlinesc 97 de ani de naşterea marelui cărturar N. Steinhardt, începând cu ora 8:30, după Sfânta Liturghie, se va săvârşi la Mănăstirea “Sfânta Ana” – Rohia, la mormântul Părintelui Nicolae, slujba Parastasului. De la ora 9:30 se va întruni Colectivul redacţional al Integralei N. Steinhardt pentru a lucra la volumele care vor apărea spre sfârşitul anului 2009, în cadrul integralei N. Steinhardt, la Editura Polirom, în coeditare cu Editura Mănăstirii Rohia.

La evenimentele din zilele de 28 şi 29 iulie vor participa: Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Justinian al Maramureşului şi Sătmarului, Preasfinţitul Justin Sigheteanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, reprezentanţi ai Editurii Polirom, membrii Colectivului redacţional ai Integralei N. Steinhardt, Grupul “Sfântul Ioan Damaschin”, membrii Fundaţiei N. Steinhardt şi alţi invitaţi.

SURSA

AUDIO: Sfantul prooroc Ilie – de Nicolae Steinhardt

O remarcabila predica/omilie-eseu tinuta pe vremea dictaturii ceausiste de neinfricatul evreu crestinat si calugarit !

Din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi„.

John Henry Newman: „Ex umbris et imaginibus in veritatem“?

Despre istoria convertirii unui alt catolic celebru –  John Henry Newman, istoria unei convertiri

Alaturi de „Martin Luther”-ul catolicismului (in problema libertatii de constiinta) – Sir Thomas Moresi G. K. Chesterton , cei trei reprezinta o tripleta de trei „muschetari” redutabili care cheama spre o reflectie mai serioasa privind atractia catolicismului pentru minti luminate in ciuda tuturor aberatiilor si atrocitatilor Vaticanului.

De la el [John Henry Newman], printre altele, ne-au rămas câteva gânduri impresionante, care constituie un fel de testament:

„Dumnezeu m-a creat să împlinesc o slujire anume. Mi-a încredinţat să fac ceva ce nu a mai dat nimănui. Am o misiune… Sunt o verigă într-un lanţ, o punte de legătură între persoane. Nu m-a creat pentru nimic. Voi face lucrarea Sa; voi fi un înger de pace, un martor al adevărului acolo unde sunt… De aceea voi avea încredere în El. Orice sunt, nu pot fi aruncat afară. Dacă sunt bolnav, boala mea s-ar putea să-I slujească Lui; îndoielile mele s-ar putea să-I slujească Lui. Dacă sunt în suferinţă, durerea mea s-ar putea să-I slujească Lui. El nu face nimic în zadar. El ştie ce face. S-ar putea să-mi ia prietenii, s-ar putea să mă arunce printre străini, s-ar putea să mă facă să mă simt singur, să-mi scadă curajul, să-mi ascundă viitorul de mine. Totuşi, El ştie ce face“.

PS: printul Vladimir Ghika ar putea fara nici o problema sa li se alature celor 3 „muschetari” de mai sus…

Bataia pe VIP-uri : C. S. Lewis – catolic ! Ba nu: ortodox!

Recent am descoperit fenomenul asumarii VIP-urilor de catre partidele religioase . Datorita faimei , unii au incercat sa-l scoata pe Richard Wurmbrand nici mai mult nici mai putin decat convertit in pragul mortii la… ortodoxie. Si asta desi fiul sau neaga vehement o asa traznaie.

Pe Nicolae Steinhardt ar vrea unii sa-l dovedeasca cripto-catolic.

Pe C S Lewis se da mare batalie. Unii il declara mult mai catolic decat protestant, iar altii nici mai mult nici mai putin decat …ortodox.

C S Lewis – „catolic”:

Eşti unul dintre criticii literari care au studiat în profunzime operele lui C.S. Lewis. Care este concluzia ta despre credinţa lui Lewis? Este el un scriitor catolic sau unul protestant (calvinist), după cum au încercat să demonstreze exegeţi ca Daniel Callam?

Am studiat această problemă consistentă în cartea mea C.S. Lewis & the Catholic Church. Spre sfârşitul vieţii sale, şi, într-adevăr, într-o mare parte a vieţii sale creştine, Lewis a îmbrăţişat o perspectivă sacramentală care era predominant catolică şi opusă calvinismului. De exemplu, el frecventa în mod regulat echivalentul anglican al sacramentului pocăinţei, adică Spovedania. El credea în preoţia sacramentală într-un mod profund catolic, fiind convins că preotul care stă în faţa altarului pe durata Sfintei Liturghii slujeşte in Persona Christi. Pentru aceste raţiuni el s-a opus ordinării femeilor pe care a atacat-o vehement în eseul său On Priestesses in the Church. De asemenea credea în purgatoriu, lucru evident în cărţi ale sale precum The Great Divorce şi statuat în mod special în ultima sa operă, Letters to Malcolm. Cu puţin timp înainte de muri i-a scris unei prietene, Sora Penelopa, că se aşteaptă să meargă în Purgatoriu după ce va înceta din viaţă. Într-un cuvânt, şi lăsând deoparte orice alte probleme care ar fi împiedicat primirea lui Lewis în Biserica Catolică, el a fost cu mult mai aproape de poziţia catolică decât faţă de cea calvinistă. Opoziţia sa faţă de calvinism a fost satirizată explicit de el însuşi cu referire la Puritania în The Pilgrim’s Regress.

SURSA: Critica literară fără prejudecăţi Joseph Pearce [1] în di@log cu Robert Lazu [2]

Publicat in „Adevarul literar si artistic” numerele 763/2005, p.12 si 764/2005 p.14.
http://www.adevarulonline.ro/literar/2005-04-12-12.pdf
http://www.adevarulonline.ro/literar/2005-04-19-14.pdf

dar si in limba engleza
www.ignatiusinsight.com/features2005/jpearce_intvw_may05.asp

Dar nu doar catolicii l-ar vrea pe Lewis in tabara lor! Si ortodocsii il vad … ortodox:

Un ortodox necunoscut?

C.S. Lewis a fost un autor foarte iubit de mulţi ortodocşi creştini care se întreabă adesea dacă nu cumva C.S. Lewis era în ascuns ortodox. Viziunea lui teologică despre pocăinţă şi soteriologia pe care o profesa, precum şi modul în care înţelege raiul şi iadul sunt foarte asemănătoare cu cele ortodoxe, distingându-se atât de poziţiile romano-catolice cât şi protestante cu privire la aceste chestiuni. Lewis a rămas în Biserica Angliei întreaga sa viaţă; dar nu putem uita că în acea vreme Biserica Ortodoxă şi cea Anglicană purtau un dialog teologic intens, sperând la unirea între cele două Biserici. Abia târziu în anii ’60 ortodocşii au renunţat la speranţa unei uniri, atunci când a devenit evident că teologia prevalentă în Biserica Angliei avea să devină cea liberală, în detrimentul ortodoxiei.
Credem că Lewis poate fi descris ca un „Ortodox anonim”, căci deşi a aderat la Biserica Anglicană, simpatiile lui teologice erau mai degrabă ortodoxe. Cea mai profundă analiză a relaţiei lui Lewis cu Ortodoxia a fost făcută de P.S. Kallistos Ware, episcop de Diokleia, care predă şi el la Oxford. Într-un articol publicat în revista Sobornost (o revistă ecumenică anglican-ortodoxă) intitulat: „C.S. Lewis: an ‘Anonymous Orthodox’?”, explorează această ipoteză fascinantă. Relatează cu smerenie că Lewis avea tendinţa să ” ne idealizeze pe noi ortodocşii” şi afirmă: „deşi contactele personale ale lui C.S. Lewis cu Biserica Ortodoxă nu au fost multe, gândirea sa este adesea într-un acord profund cu poziţia ortodoxă.”
Deşi nu poate fi considerat un autor ortodox, simpatia lui durabilă pentru Ortodoxie trebuie luată în considerare. După cum îşi amintea unul din biografii săi (în C.S. Lewis and His Times, de George Sayer), după o vacanţă petrecută împreună cu soţia în Grecia, Lewis i-ar fi spus că dintre toate liturghiile la care asistase, prefera Liturghia ortodoxă tuturor celor la care asistase în Occident, fie ele catolice sau protestante. A continuat spunându-i că dintre toţi preoţii şi monhii pe care îi cunoscuse, cei pe care îi întâlnise în timpul sejurului său în Grecia erau oamenii cei mai sfinţi, cei mai duhovniceşti. C.S. Lewis vorbea de un anumit aspect, de un anumit duh. Putem deci vorbi de o anumită simpatie a lui Lewis pentru Ortodoxie, deşi el a rămas toată viaţa în Biserica Anglicană.

Este extraordinara „maleabilitatea” si „flexibilitatea dogmatica” cand poti „boteza” un VIP cu care ulterior sa te poti fali… 😀

Azi in istoria crestinismului: „debutul oficial” al Marii Schisme Est-Vest

Pe 16 iulie 1054 trei legati papali azvarl pe altarul marii biserici Sfanta Sofia din Constantinopol bula papala de excomunicare a Rasaritului crestin.  Acest act avea sa fie debutul oficial al rupturii Est-Vest in crestinatate dupa un mileniu de istorie crestina.

Dupa ruptura dintre greci si orientali – post Calcedon, cca 500 d Hr – o a doua ruptura apare la doar jumatate de mileniu : greci vs latino-germanici. Peste alte 5 secole , Occidentul crestin insusi avea sa fie sfasiat intre latino-germanici si anglo-germanici. Trei mari schisme la intervale de 5 secole. Anul 2000 – timpul celei de-a patra schisme, daca s-ar fi pastrat „ritmul” – gaseste crestinatatea mult mai puverizata decat in primul mileniu si jumatate. In ultimii 500 de ani schismele n-au „asteptat” jumatati de mileniu pentru a se produce, ci adesea nici jumatati de veac. Astazi tabloul crestinatatii este unul de o incredibila fragmentare.

Spunea cineva: soldatii romani nu si-au permis sa sfasie haina lui Christos, cea dintr-o singura bucata. „Urmasii” lui Christos au sfasiat insa mult mai mult decat camasa/haina Lui : i-au sfasiat insusi Trupul (mistic) – Biserica.

Incotro se indreapta crestinatatea? De sfasiat Trupul lui Hristos au facut-o. De sfasiat unii pe altii n-au ramas restanti. Cine urmeaza…?

J.S. Bach : „Glory to God Alone” – The Life of J.S. Bach

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Glory to God Alone: The Life of J.S. Bach is an award winning introduction to the great composer. Awarded the DeRose-Hinkhouse Memorial Award for best in class, the video features scenes from Eisenach, Ohrdruf, Weimar, Kothen, Muhlhausen and of course, Leipzig and showcases insights from noted J. S. Bach scholars Christoph Wolff, Robin Leaver and guitar virtuoso Christopher Parkening.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

J S Bach St Matthew Passion

Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar

Dragul meu Amarel,

Oamenii traiesc in timp, dar Dusmanul ii sorteste eternitatii. Ceea ce inseamna, cred, ca dorinta Lui e ca ei sa se concentreze cu precadere asupra a doua lucruri: eternitatea ca atare si acel moment al timpului pe care ei il numesc prezent. Asta pentru ca prezentul este punctul anume in care timpul intalneste eternitatea. Experienta umana a momentului prezent, si numai ea, este analoga modului in care Dusmanul imbratiseaza realitatea in intregul ei; ea singura le ofera libertate si manifestare in act.

Gandul Lui, asadar, e sa-i tina permanent preocupati ori de eternitate (adica de El insusi), ori de prezent – fie meditand la unirea eterna cu El sau la perpetua despartire de El, fie ascultand de vocea prezenta a constiintei, purtandu-si crucea din momentul prezent, primind in prezent harul, inaltand laude pentru multumirea prezenta.

Sarcina noastra e sa le luam de sub ochi si eternul si prezentul. In acest scop, alegem uneori sa impingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o vaduva ori un savant) sa traiasca in trecut. Doar ca aici resursele sunt limitate, fiindca un dram de cunoastere adevarata a trecutului tot au, iar el fiind incheiat si implinit, se aseamana cu eternitatea. E mult mai bine sa-i indemni sa traiasca in viitor.

Necesitatea biologica face ca toate pasiunile lor sa tinteasca deja in acea directie, asa incat gandul la viitor le hraneste speranta si frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut si, prin urmare, determinandu-i sa gandeasca spre inainte, ii facem sa-si umple mintea cu iluzii. Intr-un cuvant, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai putin asemenea eternitatii. Este cea mai integral temporala parte a timpului – pentru ca trecutul a inghetat si nu mai curge, iar prezentul e straluminat tot de raze eterne. De aici incurajarile si sprijinul nostru pentru scoli de gandire precum evolutionismul, umanismul stiintific sau comunismul, care orienteaza afectele umane catre viitor si le imbiba astfel cu esenta de temporalitate.

Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor isi trag seva din viitor. Recunostinta priveste inspre trecut, iar iubirea catre prezent; frica, avaritia, dorinta carnala si ambitia privesc inainte. Sa nu crezi ca dorinta carnala face exceptie. In momentul in care placerea se produce, pacatul (singurul care ne intereseaza) s-a consumat deja. Placerea este doar acea parte a procesului pe care noi, unii, o regretam si pe care am elimina-o daca prin asta nu am pierde cu totul si pacatul; ea este, de altfel, contributia Dusmanului si deci o experienta a prezentului.

CONTINUAREA

Despre aspri­mea lui Dumnezeu si cunoasterea si ascultarea Lui

Aspri­mea lui Dumnezeu este mai gingaşă decât blândeţea omenească, iar constrângerea Lui este libertatea noastră.

Dumnezeu tre­buia ascultat pur şi simplu fiindcă era Dumnezeu. De multă vreme, mai întâi prin zeii din Asgard, iar apoi prin noţiunea de Absolut, Dumnezeu mă învăţase că un lucru poate fi adorat nu pentru ceea ce ne-ar putea face, ci pentru ceea ce este în sine. Iată de ce, deşi am fost îngrozit, n-am fost surprins să aflu că Dumnezeu trebuie ascultat pentru ceea ce este în Sine. Dacă vă întrebaţi de ce ar trebui să-l ascultăm pe Dumnezeu, în ultimă instanţă răspunsul este „Eu sunt”. A-l cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a şti că îi datorăm ascultare. In natura Lui se revelează de jure suveranitatea Lui.

C. S. LEWIS  – „SURPRINS DE BUCURIE. POVESTEA UNEI CONVERTIRI”

Alte fragmente

Azi in istoria crestinismului: 500 ani de la nasterea lui Jean Calvin (1509 – 2009)

Azi, in acest an sarbatorim 500 ani de la nasterea reformatorului Jean Calvin si Ii multumim lui Dumnezeu ca a dat Bisericii Sale un asa mare invatator.

Predici-reformate va pune la dispozitie urmatoarele materiale referitoare la Jean Calvin.

Jean Calvin, omul. Pasiune pentru gloria lui Dumnezeu

Esenta vietii omului Calvin a fost pasiunea pentru gloria lui Dumnezeu. B.B. Warfield a spus ca niciun om n-a avut o percepere mai profunda a gloriei lui Dumnezeu ca si Calvin. Scopul vietii lui Calvin a fost oglindirea gloriei lui Dumnezeu. O viata centrata pe Dumnezeu – acesta a fost telul lui Calvin. Dumnezeu pe primul loc in toate aspectele vietii. Iar Dumnezeu i-a facut, cum a spus cineva, un nume mare…. (acest mesaj poate fi descarcat aici sau pot fi ascultate direct din playerul de pe prima pagina)

Calvin si Servetus

Multi oameni, cand aud despre Calvin, azi, stiu doar despre cazul Servetus. Si, ceea ce au auzit, este ca Jean Calvin ar fi fost responsabil de arderea pe rug a lui Servetus. Mesajul acesta are scopul de a aduce informatii care demonstreaza falsitatea acestor opinii. (acest mesaj poate fi descarcat sau pot fi ascultate direct din playerul de pe prima pagina)

Mesajul audio Calvin si cei cinci martiri din Lyon

Cinci tineri francezi vin la Lausanne sa studieze, la scoala teologica de acolo, Cuvantul lui Dumnezeu, ca sa devina predicatori. In 1552, acesti 5 tineri sunt gata sa plece inapoi in Franta, ca sa slujeasca pe Domnul, predicand Evanghelia.  Vor fi arestati, inchisi si apoi condamnati la moarte. Vor muri ca martiri. Calvin le scrie cateva scrisori in timp ce erau la inchisoare…(descarca aici acest mesaj sau asculta-l din playerul nostru)


Unui candidat la monahism

Dacă aş fi un stareţ, i-aş spune unui candidat la monahism următoarele:

–   angajează-te într-un post, cel mai simplu cu putinţă, lipsit de creativitate (de exemplu, casier într-o bancă);

–   în timp ce lucrezi, roagă-te şi caută pacea lăuntrică; nu te mânia; nu te gândi la tine (drepturi, dreptate, etc). Primeşte-i pe toţi (colegi de serviciu, clienţi) ca pe nişte oameni trimişi ţie; roagă-te pentru ei;

–   după ce-ţi plăteşti cheltuielile modestului apartament şi hrana, dă banii tăi celor săraci; mai degrabă persoanelor decât fundaţiilor;

–   mergi, întotdeauna, la aceeaşi Biserică, iar, acolo, încearcă să ajuţi cu adevărat, nu prin lecturi despre viaţa spirituală sau despre icoane, nu prin învăţături, ci ca o „cârpă de şters praful” (cf. Sf. Serafim de Sarov). Munceşte astfel – în treburile Bisericii – supus total preotului paroh;

–   nu încredinţa altuia, obligaţia ta; nu te întrista pentru că talentele tale nu sunt folosite; ajută; slujeşte acolo unde este nevoie; iar nu unde crezi tu că este nevoie de tine;

–   citeşte şi asimilează cât de mult poţi; nu citi doar literatură monahală, ci o literatură mai variată (acest aspect trebuie definit mai precis);

–   dacă prietenii şi cunoştinţele te invită, pentru că sunt aproape de tine – du-te; dar nu prea des şi fără motiv. Nu sta niciodată mai mult de o oră jumătate sau două. După acestea, cea mai prietenoasă atmosferă devine dăunătoare;

–  îmbracă-te la fel ca ceilalţi, dar modest şi fără semne vizibile ale unei vieţi spirituale deosebite;

–  fii mereu simplu, deschis, bucuros. Nu învăţa. Evită, cu stricteţe, orice conversaţii „spirituale” şi orice vorbărie religioasă ori bisericească. Dacă poţi face aceasta, va fi spre folosul tău;

–    nu căuta un îndrumător spiritual. Dacă ai nevoie de el, Dumnezeu ţi-l va trimite şi-l va trimite atunci când este necesar;

–    după ce ai muncit şi ai slujit astfel timp de zece ani – nu mai puţin – întreabă-L pe Dumnezeu dacă trebuie să continui acest stil de viaţă ori să-l schimbi. Şi aşteaptă răspunsul: va veni; semnele vor fi „bucuria şi pacea în Sfântul Duh”.

(…) Mi se pare că renaşterea monahismului despre care toţi vorbesc cu atâta entuziasm – sau măcar încercarea de a-l renaşte – poate fi realizată, în primul rând, prin lichidarea instituţiei monahale, adică întregul vodevil de klobuks, glugi, stilizare, etc.

Marti, 20 ianuarie 1981

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Ecleziologia lui Ioachim de Fiore

Tensiunea dintre Biserica vazuta ca obiect al credintei si sperantei si Biserica vazuta ca obiect al criticii, pe care a exprimat-o Bernard [de Clairvaux] dar n-a rezolvat-o, putea fi rezolvata printr-o doctrina mai radicala. Aceasta avea sa fie ilustrata de eclesiologia lui Ioachim de Fiore, care a inclus interpretarea lui cu privire la Biserica institutionala si la ierarhia bisericeasca intr-o eshatologie in care natura Bisericii avea sa fie transformata, „inviata fiind din mormant”. Asemenea lui Bernard, Ioachim deplangea starea de atunci a Bisericii si pierderea vitalitatii ei spirituale . In contrast cu „desavarsirea Bisericii primare”, ai carei prelati incepusera „sa treaca de la vicii la virtuti”,se afla „Biserica de astazi”, careia i se potriveau foarte bine cuvintele proorocului din Ierusalim: „Cum a ajuns ca o desfranata cetatea cea credincioasa!”. Desfranata din Babilon descrisa in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul, „cetatea cea mare”, fusese identificata de parintii catolici ca fiind Roma – „ nu din cauza Bisericii celor drepti, care isi continua pelegrinajul in mijlocul [Romei] , ci din cauza multimii pacatosilor, care prin vorbele lor nelegiuite hulesc si ranesc Biserica din mijlocul lor”. Chiar din aceste cuvinte, precum si din contextul lor, reiese ca prin „Roma” este posibil ca Ioachim sa nu fi inteles antica cetate pagana cu o biserica minoritara in mijlocul ei, ci capitala crestinatatii catolice, in care adevarata Biserica era inca( sau din nou) o minoritate.

Critica indreptata de Ioachim impotriva coruptiei din sanul Bisericii facea parte dintr-o interpretare totala a istoriei Bisericii. Doctrina Treimii, care le oferise altor ganditori din veacurile al XII-lea si al XIII-lea schema de organizare a viziunii lor despre lume, devenea fundamentul pentru o impartire a istoriei in trei varste: „ prima, in care ne-am aflat sub Lege; a doua in care am fost har; a treia pe care o asteptam foarte curand sub un har mai mare”. Etapele din istoria Bisericii erau legate intre ele prin mai multe evenimente notabile. Convertirea lui Constantin, „ cand Biserica lui Petru, sau mai curand a lui Hristos, a fost intemeiata ca stapana a lumii”, a incheiat prima etapa; a doua durase vreme de paisprezece generatii, iar a treia era acum pe cale sa se sfarseasca. Semnele sfarsitului vestite in Evanghelii se implineau, iar o noua epoca avea sa inceapa curand. In aceasta a treia etapa avea sa se nasca o noua Biserica din vechea Biserica, iar „ordinul clericilor” avea sa cunoasca apogeul si momentul final. Afimanad tema acestei sperante apocaliptice la inceputul cartii sale Armonia dinte Noul si Vechiul Testament, Ioachim declara: „Este intentia noastra…sa intelegem sfarsitul lumii vremelnice, pe drept cuvant numita Babilon, si sa dezvaluim in cuvintele cele mai clare cu putinta ceea ce este aproape, nasterea Bisericii, care va avea loc in acelasi timp”.

Viziunea asupra unei noi Biserici spirituale care avea sa vina nu invalida Biserica institutionala care o precedase. Vechea forma a Bisericii era asemenea lui Ioan Botezatorul, demna de respect, chiar daca era depasita. „ Caci, chiar daca , odata cu inlocuirea cu lucrurile noi, lucrurile vechi aveau sa dispara, aceasta nu era pentru ca aceste lucruri nu fusesera la vremea lor instituite de Dumnezeu intru dreptate, ci mai curand fiindca lucrurile mai mici trebuie lasate in urma,asa incat tainele mai puternice sa fie date credinciosilor spre mantuirea lor”. O „noua [forma de] religie, care va fi cu desavarsire libera si duhovniceasca” avea sa inlocuiasca vechea „ordine ecleziastica, ce se lupta cu litera Evangheliei”. Asa cum Hristos a inviat din morti a treia zi, tot astfel in aceasta a treia varsta a istoriei Biserica avea sa fie inviata. Ceea ce avea sa invieze, din mormantul vechii Biserici,era o noua „Biserica duhovniceasca”, in sanul careia aveau sa se mute adevaratii „iubitori de Hristos”, tot asa cum cativa evrei, care au crezut in Hristos, se mutasera din Sinagoga in Biserica; in aceasta Biserica restaurata si duhovniceasca toti evreii aveau sa se converteasca la crestinism. Odata cu „a doua venire a Domnului in Duhul Sfant”, avea sa vina o schimbare fundamentala de atitudine, caci in Biserica duhovniceasca „ oamenii vor inceta sa mai inseteze dupa acele institutii care au fost intemeiate vremelnic” (pro tempore et ad tempus) . In felul acesta trebuia sa se iveasca „un nou carmuitor, un pontif universal al noului Ierusalim”, ceea ce se pare ca insemna destul de explicit „ca papalitatea in forma pe care a avut-o pana acum nu mai poate continua si nu mai poate nici macar sa genereze prin ea insasi conducatori spirituali ai viitorului”. Chiar si Tainele Bisericii aveau sa fie inlocuite, tot asa cum si ele la randul lor inlocuisera randuielile Vechiului Testament. Biserica institutionala avea sa fie transformata in Biserica duhovniceasca,iar imparatiile acestei lumi aveau sa cedeze locul imparatiei lui Dumnezeu.

In ciuda interesului manifestat in veacul al XII-lea, chiar si de catre Bonaventura si Toma de Aquino, pentru dihotomia propusa de Ioachim, dintre Biserica institutionala a prezentului si Biserica duhovniceasca a viitorului, aceasta nu putea sa tina piept unei eclziologii precum cea a lui Bernard de Clairvaux , in care aspectul spiritual si cel institutional erau in cele din urma inseparabile. Doar cand starea Bisericii institutionale a facut sa fie din ce in ce mai dificil sa i se atribuie insusiri spirituale, dihotomia avea sa inceapa sa castige teren. Publicarea primelor tratate teologice inchinate ecleziologiei in veacul al XIV-lea si cererile de reformare a ierarhiei bisericesti (precum si de stabilire a unei noi forme a relatiilor cu statul-natiune) din veacurile al XIV-lea si al XV-lea au reinviat conceptii care parusera excentrice sau chiar periculoase in veacurile al XII-lea si al XIII-lea. Ideea lui Augustin referitoare la o „Biserica a celor predestinati”, care revenise in mai multe randuri de-a lungul istoriei teologiei medievale, avea a devina, in mainile lui Wycliffe si Hus, un instrument de chemare in instanta a Bisericii institutionale in numele adevaratei Biserici.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, (Polirom, 2006), vol III, p. 322-324 ( Capitolul „Summa theologica”, subcapitolul „Ierarhii ceresti si bisericesti”)

Icoane,ciucuri – exagerari si denaturari

Evlavia creştină a ţărilor de limbă greacă era ancorată într-o tradiţie în care icoana ocupa un loc necesar în cult, in timp ce comunităţile creştine siriană şi armeană, fără a fi totuşi ostile icoanelor, nu aveau tendinţa firească de a face din ele obiecte de cult, percepându-le doar sub aspectul lor pur didactic, ca simple ilustrări ale textului biblic.

Ar fi fost posibil ca ambele tradiţii să fi continuat să co­existe în pace în sânul aceleiaşi Biserici, dacă decretele împă­raţilor iconoclaşti n-ar fi pus problema într-un mod radical, forţând astfel teologii să elaboreze principiile iconoclasmului şi ale iconoduliei.

John Meyendorff, Hristos in gandirea crestina rasariteana, cap IX: Vederea nevăzutului Criza iconoclastă

Intreg capitolul din care am citat este unul remarcabil ca analiza istorico-teologica. Insa citatele postate, mai ales ca vin de la un autor ortodox important, m-au ajutat sa-mi definesc propria plasare: in pozitia comunitatilor siro-armene de dinainte de „ostilitati”. Si in aceeasi pozitie echilibrata ar fi ramas crestinatatea, poate, daca nu s-ar fi fortat nota. Extremei iconoclaste i s-a replicat cu extrema iconodula…

Decat ca peretii bisericilor  sa fie albi, goi, pustii, de ce sa nu fie impodobiti cu tablouri(/reproduceri de calitate) cu tematica biblica, cu icoane ? Cat timp pupatul lor nu este considerat semn de fidelitate fata de orthodoxie(dreapta credinta) icoanele sau reprezentarile artistice isi pot gasi un loc potrivit in peisajul Bisericii.

Icoanele in biserica ar aduce aminte omului ca Biserica este mult mai mult decat vede el in jurul lui,contemporanii din cartierul lui. Biserica e formata din sfintii din toate timpurile: patriarhii, proorocii,  apostolii, martirii; el – individul – este doar o „celula” din marele trup mistic al lui Christos.

Daca pe careva o icoana  acasa, in dormitor, il ajuta sa se abtina de a da curs unei ispitei, sa-i fie scoasa din camera? Evreii fusesera invatati de Dumnezeu prin Moise  „să-şi facă ciucuri la colţurile hainelor în fiecare generaţie şi să pună un şnur albastru pe ciucurele de la fiecare colţ”. Scopul: unul ajutator,amintitor – spre sfintire. Orice instrument care te poate ajuta sa te apropii de Dumnezeu si sa-I ramai credincios este binevenit, cat timp nu i se deturneaza/exagereaza menirea.

Ciucurii de la veşminte

Numeri 15:37 Domnul i-a zis lui Moise: 38 „Spune-le israeliţilor să-şi facă ciucuri la colţurile hainelor în fiecare generaţie şi să pună un şnur albastru pe ciucurele de la fiecare colţ. 39 Când veţi avea ciucurii aceştia, să vă uitaţi la ei şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului ca să le puteţi împlini; şi astfel nu veţi mai umbla după poftele inimilor voastre şi ale ochilor voştri prin care comiteţi adulter. 40 Aşa vă veţi aduce aminte să împliniţi toate poruncile Mele şi veţi fi sfinţi pentru Dumnezeul vostru. 41 Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, Care v-am scos din ţara Egiptului ca să fiu Dumnezeul vostru: Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.“

%d blogeri au apreciat: