Andrea Bocelli – remember Ioan Paul II

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Letter To Women / Scrisoare către femei (Ioan Paul al II-lea)

Mulţumire ţie, femeie-mamă, care devii sânul fiinţei umane în bucuria şi în chinul unei experienţe unice, care te face zâmbetul lui Dumnezeu pentru copilul care vine la lumină, te face călăuza primilor săi paşi, sprijinul creşterii sale, punctul de referinţă în drumul vieţii care va urma.

Mulţumire ţie, femeie-soţie, care-ţi uneşti irevocabil destinul tău cu destinul unui bărbat, într-un raport de dăruire reciprocă, în slujirea comuniunii şi a vieţii.

Mulţumire ţie, femeie-fiică şi femeie-soră, care porţi în nucleul familial şi apoi în ansamblul vieţii sociale bogăţiile sensibilităţii tale, ale intuiţiei tale, ale generozităţii şi statorniciei tale.

Mulţumire ţie, femeie-muncitoare, angajată în toate domeniile vieţii sociale, economice, culturale, artistice şi politice, pentru indispensabila contribuţie pe care o aduci la elaborarea unei culturi capabile să unească raţiunea şi sentimentul, la o concepţie despre viaţă mereu deschisă sensului „misterului”, la edificarea de structuri economice şi politice tot mai bogate ale umanităţii.

Mulţumire ţie, femeie-consacrată, care după exemplul celei mai mari dintre femei, Mama lui Cristos, Cuvântul întrupat, te deschizi cu docilitate şi fidelitate la iubirea de Dumnezeu, ajutând Biserica şi întreaga omenire să trăiască în raporturile cu Dumnezeu un răspuns „sponsal”, care exprimă în mod minunat comuniunea pe care el vrea s-o stabilească cu creatura sa.

Mulţumire ţie, femeie, pentru însuşi faptul că eşti femeie! Cu percepţia care este proprie feminităţii tale, tu îmbogăţeşti înţelegerea lumii şi contribui la adevărul deplin al raporturilor umane.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Mille cherubini in coro

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Gloria A Te, Cristo Gesu’ (The Hymn Of The Great Jubilee)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Pieta’, Signore

Despre hirotonisirea femeilor

Joi, 25 martie 1976

Am petrecut dimineaţa în catedrala Sfântul Ioan, unde a avut loc o dezbatere în legătură cu hirotonirea femeilor. O mulţime de femei anglicane, preoţi, laici. Unele femei purtau guler. Pentru mine a fost o atmosferă apăsătoare, întrucât ştiu că nu am vreo dovadă sau argumente, nimic care să poată fi demonstrat. Am spus că există două interpretări muzicale, două tonalităţi, iar alegerea este făcută nu cu mintea, ci cu inima – şi atunci unele dovezi sunt adăugate acelei alegeri.(…)

Am fost uimit de furia provocată de remarca mea că Hristos a fost bărbat. Cuvântul „Hristos” este folosit în zilele noastre ca un nume simbolic pentru ceea ce considerăm noi că este comoara noastră.

Vineri, 17 septembrie 1976

(…) Ieri, Adunarea Episcopală a adoptat o ordonanţă privind hirotonirea femeilor întru preot. Două treimi dintre episcopi au votat pentru; o treime, împotrivă. Cler şi laici – 51% pentru; restul împotrivă.

Am primit un telefon din Minneapolis, mi s-a cerut să particip la o adunare de protest, dar ştiu că este inutil. Ar fi îngrozitor să exploatăm o tragedie mistică atât de mare.

Un egalitarianism josnic, o laşitate în faţa lumii contemporane.

Nimic profund sau autentic. Chiar simplul fapt că a avut loc o votare…!

Insă opozanţii ordonanţei par la fel de neînsemnaţi şi de superficiali – astfel că am refuzat să merg.

Luni, 20 septembrie 1976

(…) Vineri seara, am primit un telefon de la un prieten din Minneapolis, participant la Adunarea Episcopală. In ciuda şocului, majoritatea se vor obişnui cu ceea ce s-a întâmplat. Oricum, amploarea crizei este considerabilă. Sunt atât de bucuros că nu am fost nevoit să mă adâncesc în acea atmosferă.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin

PPS: a se vedea si  „Women and the Priesthood” de acelasi autor

De ce nu poate fi preot o femeie?

Miercuri, 11 februarie 1976

De ce nu poate fi preot o femeie? Am discutat îndelung cu Părintele Tom, care este criticat de către unele femei ortodoxe şi multe altele pentru articolul său din St Vladimirs Seminary Quarterly. De când au început toate aceste discuţii legate de hirotonirea femeii, sunt tot mai surprins, nu atât de subiectul discutat, cât de ceea ce iese la lumină despre teologie. Nu este posibil să găseşti argumente hotărâtoare în favoarea sau împotriva hirotonirii – hotărâtoare, în sensul de a fi obiectiv convingătoare pentru ambele părţi. Fiecare parte are dreptate din punctul ei de vedere, din perspectiva ei şi în virtutea argumentelor proprii. Sfântul Ioan de Kronstadt a spus despre ereziile lui Lev Tolstoi: „O! Nebune conte! Nu crezi tu în Sfinţii Apostoli?” Dar ereziile lui Tolstoi încep cu necredinţa lui în Apostoli! Ţinta nu este găsirea argumentelor Ex traditione. O erezie este, întotdeauna, „dintr-o bucată”, integrală, nu compusă din fragmente; este, cu adevărat, o alegere profundă, nu doar o greşeală care se poate îndrepta în unele detalii. De aici şi inutilitatea dialogurilor teologice. Toate argumentele teologice vin post factum – după faptă. Işi află rădăcina în experienţă, dar, dacă experienţa este diferită, ele nu se mai aplică. Ce a devenit evident în discuţia despre hirotonirea femeilor? Tom a zis: „Cum se poate explica faptul că o femeie poate fi preşedinte al Statelor Unite, dar nu poate fi preot?”. Mi se pare (zic eu) că n-ar trebui să fie preşedinte al Statelor Unite. Dar nimeni nu poate spune asta în zilele noastre, iar, dacă ar face-o, ar fi jignitor. Şi nu avem voie să jignim. Astfel că ne aflăm într-un cerc vicios – un cerc vicios inevitabil, când o experienţă organică, primordială, eternă este întreruptă. Cultura noastră contemporană constă în negarea şi desfiinţarea acestei experienţe; esenţa ei este negarea. Este o experienţă a negativismului, a revoltei şi a protestului. Intregul concept al eliberării este unul negativ. Ideea că „toţi oamenii sunt egali” este una dintre cele mai eronate idei apriori. Apoi urmează: „Toţi oamenii sunt liberi”, „Dragostea este întotdeauna pozitivă” (de aici, de exemplu, justificarea homosexualităţii), orice limitare este insuportabilă. Câtă vreme creştinii înşişi acceptă toate aceste „principii”, câtă vreme acceptă cultura bazată pe aceste principii, nici un argument privind imposibilitatea femeilor de a deveni preoţi nu sună valabil. Par ipocrite şi înşelătoare. Dacă începem discuţia despre „egalitatea” abstractă, ireală, denaturată dintre bărbaţi şi femei, nici un argument nu este posibil. Trebuie să începem cu expunerea şi demascarea falsităţii acestui principiu, deoarece este o invenţie abstractă. Intreaga cultură contemporană trebuie respinsă împreună cu premisele sale spirituale false şi chiar demonice. Există o falsitate profundă în principiul comparaţiei, care este punctul de plecare al principiului egalităţii. Nu obţii nimic prin comparaţie -sursa invidiei (de ce el, şi nu eu?), a protestului (trebuie să fim egali) şi apoi a mâniei, a revoltei şi a divizării. De fapt, este genealogia diavolului. Nu este nimic pozitiv; totul este negativ, de la un capăt la altul. Deoarece comparaţia conduce, întotdeauna, cu o precizie matematică la experienţa şi cunoaşterea inegalităţii, ea duce, întotdeauna, la protest. Egalitatea este bazată pe negarea oricăror distincţii, dar pentru că ele există, dorinţa de egalitate ne cere să ne opunem acestora, să impunem egalitatea oamenilor şi, ce este şi mai rău, refuzarea acestor distincţii care sunt esenţa vieţii. Persoana – bărbat sau femeie – care tânjeşte după egalitate este deja golită şi impersonală, deoarece o personalitate este alcătuită din ceea ce o distinge de ceilalţi şi nu din ceea ce o supune legii absurde a egalităţii.

Principiului demonic al comparaţiei, creştinismul îi opune dragostea. Esenţa iubirii este lipsa totală a „comparaţiei”. Egalitatea nu poate exista în această lume, deoarece lumea a fost creată din dragoste, iar nu din principii. Şi lumea însetează după dragoste, iar nu după egalitate. Nimic – şi o ştim – nu ucide dragostea şi nu o înlocuieşte cu ură, precum o face egalitatea impusă lumii ca ţel şi valoare. Şi tocmai în dragoste, şi nimic altceva, îşi află rădăcina dualitatea omului ca femeie şi bărbat. Aceasta nu este o greşeală pe care umanitatea trebuie să o îndrepte prin „egalitate”, nu este o fisură sau o întâmplare – ea este prima şi cea mai ontologică expresie a vieţii. Aici, realizarea personală se împlineşte în sacrificiul de sine, aici, se află biruinţa asupra „legii”, aici, dispare afirmarea de sine a bărbatului ca bărbat şi a femeii ca femeie şi aşa mai departe. Toate acestea înseamnă că nu există egalitate, ci doar o distincţie ontologică ce face posibilă dragostea, şi anume: unitate nu egalitate. Egalitatea presupune existenţa mai multor egali care nu formează niciodată o unitate, deoarece esenţa egalităţii constă tocmai în păstrarea. In unitate, distincţiile nu dispar, ci devin unitate, viaţă, creativitate. Bărbatul şi femeia sunt parte a naturii lumii, însă numai o fiinţă umană îi transformă în unitatea unei familii. Aversiunea culturii noastre faţă de familie se bazează pe faptul că familia este ultimul bastion de expunere a răului egalităţii.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin

%d blogeri au apreciat asta: