Cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie?

Marti, 12 octombrie 1976

Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase. In lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane -foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi” privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.

Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucură în Domnul…” Frica de păcat nu ne mântuieşte de el. Bucuria în Domnul mântuieşte. Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această lume şi de ispitele ei. Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi să rămânem. Unde, cum şi când s-a denaturat această tonalitate a creştinismului – sau, mai degrabă, unde, cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie? Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi, Biserica a ajuns să-i intimideze şi să-i înspăimânte?

Vineri, 3 decembrie 1976

Cred că Dumnezeu v-a ierta totul cu excepţia lipsei de bucurie: atunci când uităm că Dumnezeu a creat lumea şi a răscumpărat-o. Bucuria   nu   este   una   dintre   „componentele” creştinismului, ci este tonalitatea creştinismului care pătrunde toate – credinţă şi viziune. Unde nu este bucurie, creştinismul devine teroare şi, din această cauză, un chin. Ştim despre starea căzută a lumii numai pentru că ştim despre creaţia şi răscumpărarea ei prin Hristos. Cunoaşterea lumii căzute nu înlătură bucuria care izvorăşte, mereu, în această lume ca o tristeţe strălucitoare.

Această lume se distrează, totuşi este lipsită de bucurie, deoarece bucuria (diferită de ceea ce numim „distracţie”) poate fi numai de la Dumnezeu, numai de sus – nu doar bucuria mântuirii, ci mântuirea ca bucurie. Să ne gândim – în fiecare duminică, petrecem împreună cu Hristos, la masa Lui, în împărăţia Lui, apoi, ne cufundăm în problemele noastre, în frică şi suferinţă. Dumnezeu a mântuit lumea prin bucurie: „Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan, 16:21: „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume”).

Duminică, 26 decembrie 1976

Forţa păcatului nu stă în ispită, ci în afundarea inimii în tot felul de interese mărunte şi în imposibilitatea de a trăi şi de a respira în pace. Pentru a ne împotrivi acestei afundări, nu este suficient să pledăm în favoarea smereniei şi a rugăciunii. Smerenia poate fi şi este, adeseori, meschină, iar rugăciunea – egocentrică. Aceeaşi problemă se pune şi în legătură cu comoara inimii, cu bucuria. Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har, deoarece puterea lor stă în bucurie. Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria.

Ea este, aşadar, neputincioasă. Oamenii aşteaptă de la religie răspuns, linişte, sens, iar sensul este bucuria. Acesta este răspunsul ce cuprinde în el toate răspunsurile.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin iar fragmentul de film este din „Ostrov” – unul dintre cele mai reusite filme crestine ale ultimelor decenii(poate fi descarcat sau vizionat chiar online – pentru cei ce nu l-au vazut)

Crestinismul prabusit & judecata de Apoi a religiei

Miercuri, 18 februarie 1976

Hristos a întrebat dacă va mai găsi credinţă pe pământ atunci când Se va întoarce. Un lucru este sigur: va găsi multă religie şi sentimente religioase. Judecata de Apoi este, înainte de toate, Judecata religiei. „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, 12:37).

Joi, 10 noiembrie 1977

Revistele „L’Express” şi „Nouvel Observateuf” sunt dedicate, săptămâna aceasta, celei de-a şaizecea aniversări a Revoluţiei ruseşti din luna octombrie. Cel mai impresionant aspect al acestui eveniment este pasiunea şi entuziasmul cu care lumea a crezut, atâta timp, în el. Cred că, în întreaga istorie a lumii, nu a existat nimic mai tragic, mai ciudat decât acest crez, decât această încăpăţânare de a crede, decât această orbire de sine. Este, totuşi, o dovadă că, în această lume, doar un vis poate fi atât de puternic şi de eficace. Dacă visul divin din om moare, omul se dedică unui vis diabolic. Din această cauză, putem lupta împotriva unui vis diabolic, împotriva unei amăgiri diabolice doar cu un vis divin, al lui Dumnezeu. Dar acest vis s-a spulberat, s-a pierdut în creştinismul istoric, s-a transformat în pietism, într-un mod de viaţă religios, o curiozitate temătoare faţă de „viaţa veşnică” etc. Acest comunism degenerat continuă să vorbească despre revoluţie şi schimbare, însă creştinismul nu a fost fidel esenţei sale. „Evanghelia” – împărăţia lui Dumnezeu este aproape, căutaţi, mai întâi, împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta o ştie oricine, am obosit repetând-o; cu toate acestea, doar aici, în această trădare a eshatologiei, se află cauza prăbuşirii istorice a creştinismului! Focul lumii aţâţat de un comunism stupid („masele” etc.) – ce judecare teribilă a creştinismului!

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

%d blogeri au apreciat asta: