Ispita activismului în Biserică -> otravirea Bisericii

Sâmbătă, 19 septembrie 1981

Am discutat cu părintele N. despre Biserică. Atât de multe intrigi, ambiţii ofensate, dispute şi, mai ales, meschinăria teribilă a acestor probleme. Toate acestea pentru că Biserica este văzută ca o activitate neîntreruptă şi febrilă. Inmulţirea departamentelor, comisiilor, întâlnirilor, adunărilor. O mulţime de documente, memorandum-uri, informaţii. Toate aceste activităţi necesită bani; pentru a face rost de ei, este nevoie de o activitate continuă. Un fel de cerc vicios.

In situaţia de azi, Biserica este o caricatură a lumii cu diferenţa că, în lume, disputele, instituţiile şi toate celelalte sunt reale. In Biserică ele sunt iluzorii, deoarece nu se leagă de nimic. Acest activism este inutil mântuirii, bucuriei şi păcii în Duhul Sfânt, întrebarea este: de ce avem nevoie de Biserică? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună Biserica înainte de orice acţiune. Biserica este legătura noastră şi a tuturor cu Hristos. Aceasta este, adeseori, absentă tocmai pentru că este considerată evidentă. De ce să vorbim despre ea? Să începem cu banii sau cu problemele organizatorice – sau un jubileu – atunci, totul este pătruns de o monotonie teribilă.

Joi, 18 februarie 1982

Ispita activismului în Biserică. Părintele Tom mi-a povestit ieri, despre unul dintre foştii noştri studenţi, un preot cu doar douăzeci de enoriaşi care le trimite circulare, formulare, chestionare şi le cere reacţiile lor în scris. In zilele noastre, îndeosebi în Statele Unite, Biserica este văzută ca o întreprindere, o activitate. Preotul le cere mereu oamenilor să facă ceva pentru Biserică, iar activismul lor este măsurat în criterii cantitative: câte întâlniri, câţi bani, câte „activităţi”. Nu sunt sigur că totul e necesar. Periculoasă este nu atât activitatea în sine, cât reducerea Bisericii, identificarea acestei activităţi cu viaţa Bisericii. Ideea de Biserică, principiul sacramental al vieţii sale constă în îndepărtarea noastră de activitate („toată grija cea lumească să o lepădăm”) şi participarea la comuniunea cu o viaţă nouă, cu veşnicia, cu împărăţia. Iar ideea Bisericii, principiul vieţii sale ne cere, de asemenea, să ducem în lume , această experienţă a noii vieţi, astfel încât să curăţim această lume, să o luminăm cu nelumescul experienţei  Bisericii. Adeseori, se întâmplă exact invers. Aducem activismul şi agitaţia din lume în Biserică, îi otrăvim viaţa cu această activitate neîntreruptă. Şi astfel, nu viaţa devine Biserică, ci Biserica devine lumească.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Moartea crestinismului=invierea lui Christos?

Vineri, 30 aprilie 1982

Biserica a devenit o organizaţie între alte organizaţii, o activitate între alte activităţi fără ascendenţă în trecut. In perioada de început a creştinismului, când acesta era negat de lume, Biserica era o realitate eshatologică: nu avea o activitate lumească precisă şi nu putea să o aibă. (…)

Apoi, a urmat o „eră creştină”. Intr-o naţiune oarecare, toţi au devenit creştini şi laicatul a apărut ca o nouă formă de viaţă creştină. Un laic nu este acela situat în afara Bisericii (precum în creştinismul primar), ci acela care, deosebit de clerici (slujitorii permanenţi ai Bisericii), trăieşte viaţa lumii şi o luminează cu credinţă, cunoaştere, rugăciune, etc.

Sfinţeşte lumea printr-o credinţă aparţinătoare altei lumi, sfinţeşte timpul prin eshatologie şi pământul prin rai. Biserica îl sfinţeşte pe mirean, facându-l părtaş împărăţiei lui Dumnezeu şi sfinţeşte viaţa lui în lume arătându-i – ar fi ideal – sensul vieţii. Da, Biserica a devenit un Templu, un cult, însă acest cult, acest Templu, această „legătură”, această eshatologie este legată de lume ca revelare, ca dar, ca posibilitate a unei noi vieţi şi cunoaşterea vieţii însăşi ca „nouă creaţie”.

Această lume creştină, lumea înrudită cu însetarea după împărăţia lui Dumnezeu s-a prăbuşit în faţa noastră. Insă paradoxul şi tragedia acestei prăbuşiri stă în faptul că este legată direct de renunţarea Bisericii la funcţia ei eshatologică în lume, de activismul şi identificarea ei cu acest activism şi de transformarea Bisericii într-o parte a lumii.

Secularizarea lumii a început ca o eliberare de Biserică, nu de credinţă; de clericalism, nu de mireni, însă Biserica este vinovată, deoarece i-a îndepărtat, într-un fel, pe mireni; pe de o parte, prin transformarea lor în „clienţi” ai clericilor şi pe clerici în preoţi ce împlinesc nevoile lor spirituale. Pe de altă parte, cerând un activism religios din partea mirenilor, Biserica i-a transformat pe aceştia în membrii unei organizaţii bisericeşti, slujind intereselor Bisericii.

Iată cei doi poli ai psihologiei mireanului, evidentă, mai ales, în diaspora, adică acolo unde lipsesc şi ruinele unei lumi creştine organice.

a). Este vorba, în primul rând, despre psihologia consumatorului care decide el singur ce doreşte de la Biserică şi în ce formă. El poate să ceară Bisericii să fie legătura cu ţara lui de baştină, cu copilăria lui etc, sau să fie doar americană. Sau vrea un Paşti rusesc la miezul nopţii sau unul carpato-rusesc cu Liturghia săvârşită dimineaţa etc. Şi fiindcă el este clientul care plăteşte cu banii lui pe clericii care îl slujesc, orice opoziţie din partea clerului, orice aluzie la nişte reguli inexplicabile şi inutile sau la disciplină i se par lui, clientului, lipsite de orice importanţă; reaua voinţă a preotului i se pare o manifestare a dorinţei acestuia de putere.

b). In al doilea rând, este vorba despre psihologia unui activist al Bisericii care ajută Biserica şi este membru activ al acestei organizaţii. Biserica l-a încredinţat că este de datoria lui să slujească nevoilor Bisericii, să ajute Biserica. Aşadar, ajută. Insă, din moment ce activitatea lui este una administrativă, financiară etc, nu înţelege de ce un cleric trebuie să o coordoneze. Ţelul Bisericii a devenit Biserica însăşi, organizarea, bunăstarea şi succesul ei.

Joi, 22 februarie 1979

„Moarte Creştinismului”! Sună teribil. Insă aşa să fie, oare? Mi se pare (şi-mi aduce lumină şi bucurie interioară) că moartea creştinismului este necesară, astfel încât Hristos să învieze. Slăbiciunea fatală a creştinismului constă într-un singur lucru – uitarea şi neglijarea lui Hristos. In Evanghelie, Hristos spune, întotdeauna, „Eu” – El spune despre Sine că Se va întoarce în slavă precum un împărat. Trebuie să-L iubim, să-L aşteptăm, să ne bucurăm în El şi de El. Când nu va mai rămâne nimic din creştinism, doar Hristos va fii vizibil; şi nici revoluţia, nici Islamul, nici hedonismul nu vor mai avea vreo putere. Acum, este vremea rugăciunii „Vino, Doamne Iisuse!”

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Suna aproape dostoievskian ( morala la „Marele Inchizitor”) aceasta concluzie: Hristos este marginalizat si exclus din religia fondata pe (re)numele Lui. Am spus (re)nume doar, pentru ca invatatura Lui desi acceptata teoretic, practic este considerata adesea idealista, utopica, nepragmatica. Daca Tolstoi a gresit facand apologia nonviolentei, daca…, cu siguranta n-a gresit protestand impotriva spiritualizarii invataturii lui Christos pentru a evada de sub imperativele „maximaliste” propovaduite de El nu ca utopii intangibile, ci ca necesitati ontologice.

%d blogeri au apreciat asta: