Ecleziologia lui Ioachim de Fiore

Tensiunea dintre Biserica vazuta ca obiect al credintei si sperantei si Biserica vazuta ca obiect al criticii, pe care a exprimat-o Bernard [de Clairvaux] dar n-a rezolvat-o, putea fi rezolvata printr-o doctrina mai radicala. Aceasta avea sa fie ilustrata de eclesiologia lui Ioachim de Fiore, care a inclus interpretarea lui cu privire la Biserica institutionala si la ierarhia bisericeasca intr-o eshatologie in care natura Bisericii avea sa fie transformata, „inviata fiind din mormant”. Asemenea lui Bernard, Ioachim deplangea starea de atunci a Bisericii si pierderea vitalitatii ei spirituale . In contrast cu „desavarsirea Bisericii primare”, ai carei prelati incepusera „sa treaca de la vicii la virtuti”,se afla „Biserica de astazi”, careia i se potriveau foarte bine cuvintele proorocului din Ierusalim: „Cum a ajuns ca o desfranata cetatea cea credincioasa!”. Desfranata din Babilon descrisa in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul, „cetatea cea mare”, fusese identificata de parintii catolici ca fiind Roma – „ nu din cauza Bisericii celor drepti, care isi continua pelegrinajul in mijlocul [Romei] , ci din cauza multimii pacatosilor, care prin vorbele lor nelegiuite hulesc si ranesc Biserica din mijlocul lor”. Chiar din aceste cuvinte, precum si din contextul lor, reiese ca prin „Roma” este posibil ca Ioachim sa nu fi inteles antica cetate pagana cu o biserica minoritara in mijlocul ei, ci capitala crestinatatii catolice, in care adevarata Biserica era inca( sau din nou) o minoritate.

Critica indreptata de Ioachim impotriva coruptiei din sanul Bisericii facea parte dintr-o interpretare totala a istoriei Bisericii. Doctrina Treimii, care le oferise altor ganditori din veacurile al XII-lea si al XIII-lea schema de organizare a viziunii lor despre lume, devenea fundamentul pentru o impartire a istoriei in trei varste: „ prima, in care ne-am aflat sub Lege; a doua in care am fost har; a treia pe care o asteptam foarte curand sub un har mai mare”. Etapele din istoria Bisericii erau legate intre ele prin mai multe evenimente notabile. Convertirea lui Constantin, „ cand Biserica lui Petru, sau mai curand a lui Hristos, a fost intemeiata ca stapana a lumii”, a incheiat prima etapa; a doua durase vreme de paisprezece generatii, iar a treia era acum pe cale sa se sfarseasca. Semnele sfarsitului vestite in Evanghelii se implineau, iar o noua epoca avea sa inceapa curand. In aceasta a treia etapa avea sa se nasca o noua Biserica din vechea Biserica, iar „ordinul clericilor” avea sa cunoasca apogeul si momentul final. Afimanad tema acestei sperante apocaliptice la inceputul cartii sale Armonia dinte Noul si Vechiul Testament, Ioachim declara: „Este intentia noastra…sa intelegem sfarsitul lumii vremelnice, pe drept cuvant numita Babilon, si sa dezvaluim in cuvintele cele mai clare cu putinta ceea ce este aproape, nasterea Bisericii, care va avea loc in acelasi timp”.

Viziunea asupra unei noi Biserici spirituale care avea sa vina nu invalida Biserica institutionala care o precedase. Vechea forma a Bisericii era asemenea lui Ioan Botezatorul, demna de respect, chiar daca era depasita. „ Caci, chiar daca , odata cu inlocuirea cu lucrurile noi, lucrurile vechi aveau sa dispara, aceasta nu era pentru ca aceste lucruri nu fusesera la vremea lor instituite de Dumnezeu intru dreptate, ci mai curand fiindca lucrurile mai mici trebuie lasate in urma,asa incat tainele mai puternice sa fie date credinciosilor spre mantuirea lor”. O „noua [forma de] religie, care va fi cu desavarsire libera si duhovniceasca” avea sa inlocuiasca vechea „ordine ecleziastica, ce se lupta cu litera Evangheliei”. Asa cum Hristos a inviat din morti a treia zi, tot astfel in aceasta a treia varsta a istoriei Biserica avea sa fie inviata. Ceea ce avea sa invieze, din mormantul vechii Biserici,era o noua „Biserica duhovniceasca”, in sanul careia aveau sa se mute adevaratii „iubitori de Hristos”, tot asa cum cativa evrei, care au crezut in Hristos, se mutasera din Sinagoga in Biserica; in aceasta Biserica restaurata si duhovniceasca toti evreii aveau sa se converteasca la crestinism. Odata cu „a doua venire a Domnului in Duhul Sfant”, avea sa vina o schimbare fundamentala de atitudine, caci in Biserica duhovniceasca „ oamenii vor inceta sa mai inseteze dupa acele institutii care au fost intemeiate vremelnic” (pro tempore et ad tempus) . In felul acesta trebuia sa se iveasca „un nou carmuitor, un pontif universal al noului Ierusalim”, ceea ce se pare ca insemna destul de explicit „ca papalitatea in forma pe care a avut-o pana acum nu mai poate continua si nu mai poate nici macar sa genereze prin ea insasi conducatori spirituali ai viitorului”. Chiar si Tainele Bisericii aveau sa fie inlocuite, tot asa cum si ele la randul lor inlocuisera randuielile Vechiului Testament. Biserica institutionala avea sa fie transformata in Biserica duhovniceasca,iar imparatiile acestei lumi aveau sa cedeze locul imparatiei lui Dumnezeu.

In ciuda interesului manifestat in veacul al XII-lea, chiar si de catre Bonaventura si Toma de Aquino, pentru dihotomia propusa de Ioachim, dintre Biserica institutionala a prezentului si Biserica duhovniceasca a viitorului, aceasta nu putea sa tina piept unei eclziologii precum cea a lui Bernard de Clairvaux , in care aspectul spiritual si cel institutional erau in cele din urma inseparabile. Doar cand starea Bisericii institutionale a facut sa fie din ce in ce mai dificil sa i se atribuie insusiri spirituale, dihotomia avea sa inceapa sa castige teren. Publicarea primelor tratate teologice inchinate ecleziologiei in veacul al XIV-lea si cererile de reformare a ierarhiei bisericesti (precum si de stabilire a unei noi forme a relatiilor cu statul-natiune) din veacurile al XIV-lea si al XV-lea au reinviat conceptii care parusera excentrice sau chiar periculoase in veacurile al XII-lea si al XIII-lea. Ideea lui Augustin referitoare la o „Biserica a celor predestinati”, care revenise in mai multe randuri de-a lungul istoriei teologiei medievale, avea a devina, in mainile lui Wycliffe si Hus, un instrument de chemare in instanta a Bisericii institutionale in numele adevaratei Biserici.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, (Polirom, 2006), vol III, p. 322-324 ( Capitolul „Summa theologica”, subcapitolul „Ierarhii ceresti si bisericesti”)

Icoane,ciucuri – exagerari si denaturari

Evlavia creştină a ţărilor de limbă greacă era ancorată într-o tradiţie în care icoana ocupa un loc necesar în cult, in timp ce comunităţile creştine siriană şi armeană, fără a fi totuşi ostile icoanelor, nu aveau tendinţa firească de a face din ele obiecte de cult, percepându-le doar sub aspectul lor pur didactic, ca simple ilustrări ale textului biblic.

Ar fi fost posibil ca ambele tradiţii să fi continuat să co­existe în pace în sânul aceleiaşi Biserici, dacă decretele împă­raţilor iconoclaşti n-ar fi pus problema într-un mod radical, forţând astfel teologii să elaboreze principiile iconoclasmului şi ale iconoduliei.

John Meyendorff, Hristos in gandirea crestina rasariteana, cap IX: Vederea nevăzutului Criza iconoclastă

Intreg capitolul din care am citat este unul remarcabil ca analiza istorico-teologica. Insa citatele postate, mai ales ca vin de la un autor ortodox important, m-au ajutat sa-mi definesc propria plasare: in pozitia comunitatilor siro-armene de dinainte de „ostilitati”. Si in aceeasi pozitie echilibrata ar fi ramas crestinatatea, poate, daca nu s-ar fi fortat nota. Extremei iconoclaste i s-a replicat cu extrema iconodula…

Decat ca peretii bisericilor  sa fie albi, goi, pustii, de ce sa nu fie impodobiti cu tablouri(/reproduceri de calitate) cu tematica biblica, cu icoane ? Cat timp pupatul lor nu este considerat semn de fidelitate fata de orthodoxie(dreapta credinta) icoanele sau reprezentarile artistice isi pot gasi un loc potrivit in peisajul Bisericii.

Icoanele in biserica ar aduce aminte omului ca Biserica este mult mai mult decat vede el in jurul lui,contemporanii din cartierul lui. Biserica e formata din sfintii din toate timpurile: patriarhii, proorocii,  apostolii, martirii; el – individul – este doar o „celula” din marele trup mistic al lui Christos.

Daca pe careva o icoana  acasa, in dormitor, il ajuta sa se abtina de a da curs unei ispitei, sa-i fie scoasa din camera? Evreii fusesera invatati de Dumnezeu prin Moise  „să-şi facă ciucuri la colţurile hainelor în fiecare generaţie şi să pună un şnur albastru pe ciucurele de la fiecare colţ”. Scopul: unul ajutator,amintitor – spre sfintire. Orice instrument care te poate ajuta sa te apropii de Dumnezeu si sa-I ramai credincios este binevenit, cat timp nu i se deturneaza/exagereaza menirea.

Ciucurii de la veşminte

Numeri 15:37 Domnul i-a zis lui Moise: 38 „Spune-le israeliţilor să-şi facă ciucuri la colţurile hainelor în fiecare generaţie şi să pună un şnur albastru pe ciucurele de la fiecare colţ. 39 Când veţi avea ciucurii aceştia, să vă uitaţi la ei şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului ca să le puteţi împlini; şi astfel nu veţi mai umbla după poftele inimilor voastre şi ale ochilor voştri prin care comiteţi adulter. 40 Aşa vă veţi aduce aminte să împliniţi toate poruncile Mele şi veţi fi sfinţi pentru Dumnezeul vostru. 41 Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, Care v-am scos din ţara Egiptului ca să fiu Dumnezeul vostru: Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.“

%d blogeri au apreciat asta: