WESLEY (2009)

Director of Photography
Arledge Armenaki

The story of John and Charles Wesley. John Wesley was the founder of the Methodist Church.
John Wesley, the 18th century leader whose influence literally transformed the face of England and the fledgling United States. Principal photography for Wesley was completed in June and July of 2007. Post-production is underway; release to theaters is anticipated in early 2009.

The production company was made up of regional motion picture professionals and students interns from Western Carolina University.

Produced by Foundery Pictures
Directed by John Jackman
founderypictures.com/pages/

IMDB
imdb.com/title/tt1053946/

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about "WESLEY – Feature Trailer on Vimeo", posted with vodpod

Ziua a saptea: 1. Descoperiri de pe paginile pierdute ale istoriei

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

„Trilogia” de Francis Schaeffer – capodopera de apologetica crestina

Vezi acest document pe Scribd

Despre Fidelitate – (Monologul Polifonic)- Nicolae Steinhardt

Vezi acest document pe Scribd

Crezul niceano-constantinopolitan

Vezi acest document pe Scribd

Marele inchizitor. Dostoievski – lecturi teologice

Vezi acest document pe Scribd

Imitatiunea lui Cristos de Thomas Kempis – capodopera devotionala

Vezi acest document pe Scribd

„Diversitate şi comuniune” de Yves Cognar

Vezi acest document pe Scribd

Despre hirotonirea femeilor (o perspectivă ortodoxă) – Pr. Alexander Schmemann

Vezi acest document pe Scribd

Problema durerii – C. S. Lewis

• Categorie: carte
• Titlu: Problema durerii
• An aparitie: 2007
• Ediție: editia I
• Pagini: 176
• Format: 11×18 cm
• ISBN: 978-973-50-0974-8
• ISBN-10: 978-973-50-0974-8

• Colectie: Intelepciune si credinta
• Domeniu: religie
• Autor: C. S. Lewis

„Intelepciunea e savoare: ea inseamna a gusta din cunoasterea Celui cu totul altul. Credinta inseamna certitudinea ca aceasta cunoastere e nesfarsita, ca savoarea ei e inepuizabila. Textele acestei colectii se refera la o asemenea cunoastere, la stradania de a o atinge, de a-i simti gustul veritabil. Ele vorbesc, cel mai adesea, in numele unei experiente personale si au, de aceea, simplitatea, precizia si prospetimea unei cunoasteri vii.Unicul scop al cartii este de a dezlega problema intelectuala a suferintei: pentru sarcina mult mai inalta de a da invataturi despre tarie si rabdare, n-am fost nicicand smintit pana intr-atat incat sa ma socotesc inzestrat si nu am altceva de oferit cititorilor mei afara de convingerea ca, atunci cand durerea sta sa se iveasca, un dram de curaj ajuta mai mult decat o gramada de stiinta, un pic de compasiune omeneasca mai mult decat o multime de curaj, si un strop din balsamul iubirii de Dumnezeu mai mult decat toate la un loc. Din toate relele, numai durerea e un rau sterilizat, dezinfectat. […] Durerea poate si ea sa se repete, aidoma celorlalte rele, caci cauza primei dureri (boala sau o forta ostila) mai actioneaza inca: ea este insa total lipsita de tendinta de a prolifera prin sine insasi. Odata ce s-a ispravit, s-a ispravit, iar urmarea ei fireasca este bucuria.” (C.S. Lewis)
traducere de Vlad Russo

Taina iubirii de Antonie de Suroj, mitrop.

Taina iubirii

Antonie de Suroj, mitrop.

Editura Sophia

Pret: 10.00 lei

Adauga in COS

Format 11×20 cm
128 pagini
Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu‑Vlas
ISBN 978-973-136-138-3

Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti în pofida a tot ce le sare în ochi altora.
Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă. (Mitropolitul Antonie)

“ Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el- însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi cîteodată tragic.
În dragoste există trei aspecte. În primul rand, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că atunci când dăm creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă- cum a zis unul dintre scriitorii germani- aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.
Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească- dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că pentru a şti să dai şi să primeşti trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: “Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…” Dacă ne-am adduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, cateodată chiar cu strângere de inimă.
Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta- de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate”.

(Mitropolitul Antonie de Suroj- Taina iubirii, editura Sophia, 2009, pp.74-76)

Nicolae Steinhardt – un tablou superb

Istoria filosofiei patristice de Claudio Moreschini

AUTOR:	Claudio Moreschini
COLECTIE:	HORS COLLECTION
PRET:	75.00 RON
DOMENIU:	Filosofie , Religie, teologie
ISBN:	978-973-46-1285-7
ANUL APARITIEI:	2009
NUMAR PAGINI:	744
FORMAT:	160×235

Traducere de Alexandra Chescu, Mihai-Silviu Chirila, Doina Cernica

Dupa Istoria literaturii crestine vechi grecesti si latine, in Istoria filosofiei patristice Claudio Moreschini prezinta gindirea crestina de la primele sale forme de manifestare pina in secolele al VI-lea si al VII-lea, in opozitie cu filosofia pagina. In noile si divergentele interpretari ale imprumuturilor conceptuale – medio- si neoplatonice, neopitagoreice, stoice, aristotelice sau chiar hermetice – se pot identifica nu doar influentele culturii greco-romane, ci si noutatile teoretice aduse de Sfintii Parinti: doctrina Sfintei Treimi, creatia ex nihilo, consideratiile asupra materiei, timpului si eternitatii, categoriile si limitele limbajului in fata infinitatii si inefabilitatii lui Dumnezeu, natura sufletului si scopul sau etico-religios etc. Aceste teme, ce se vor regasi in filosofia medievala, si modul in care au fost abordate de diferiti autori dovedesc autonomia speculativa a gindirii patristice in efortul de asimilare a traditiilor si de interpretare in cheie crestina a conceptelor si categoriilor fundamentale ale filosofiei elene.

„De-a lungul intregii sale existente (dar, desigur, si dupa aceea), filosofia patristica a fost puternic influentata de platonism. Clement, Origen, Parintii capadocieni, Augustin au fost influentati in cel mai inalt grad; deschiderea lor catre ceea ce se considera deja drept cea mai ilustra filosofie, cea a lui Platon sau a discipolilor sai contemporani crestinilor, a fost mare. Insa ea s-a constituit practic intr-o preluare constienta a doctrinelor grecesti (adica pagine) doar in masura in care acestea au fost considerate functionale sau adaptabile mesajului crestin.

Asadar, citindu-i, trebuie sa intelegem ca prezenta doctrinelor sau a sistemelor pagine in operele lor nu a facut din acesti ginditori crestini pur si simplu niste platonicieni (sau stoici, aristotelici, hermetici), ci ca ei au ramas in primul rind ceea ce doreau sa fie, si anume crestini care voiau sa mediteze la invatatura transmisa de traditie.” (Claudio Moreschini)

Sabat, creatie, ecologie

Pentru a ne reintoarce la o atitudine pozitiva fata de natura, necesara pentru conditiile de mediu deteriorate de astazi, e nevoie ca omul sa aiba in vedere traditiile paleocrestine.

Nu in cele din urma m-au preocupat izvoarele crestine si iudaice. Crestinismul a preluat invatatura despre creatie din scrierile poporului Israel si de aceea este bine sa dam importanta si interpretarilor iudaice ale acestor traditii comune. Cea mai importanta gandire a creatiei o gasim in teologia iudaica si in practica Sabatului. Deoarece Bisericile din afara iudeo-crestinismului au renuntat la Sabat, le lipseste accesul la aceasta, fiind adeseori trecuta cu vederea.

Sabatul Creatiei

Orientarea creatiei spre mantuire este un dat originar, conform traditiilor biblice, adica inca de la inceput, caci creatia lumii a fost orientata spre Sabat,” sarbatoarea creatiei”. Sabatul este un majorat seniorial al lumii viitoare. Prin Sabat, creatia se desavarseste. Sabatul este prefigurarea lumii ce va sa vina. Daca vom prezenta creatia in lumina viitorului ei, adica in lumina „slavei lui Dumnezeu” , a acestui „acasa al existentei” si in general al „simpatiei tuturor lucrurilor”, atunci vom dezvolta o invatatura sabatica a creatiei. Sabatul este semnul recunoasterii invataturii biblice, iudaice si crestine, despre creatie.(…) Sabatul, cel ce binecuvinteaza lumea ca si creatie divina, este sfintit si revelat.

Dumnezeu în creaţie Jurgen Moltmann

SABATUL: SĂRBĂTOAREA CREATIEI – Jurgen Moltmann

Punctul final al oricărei învăţături despre creaţie, atât iudaice, cât şi creştine, ar trebui să fie învăţătura despre sabat, căci în şi prin sabat Dumnezeu a „desăvârşit” creaţia Sa. De asemenea, în şi prin sabat oamenii recunosc realitatea, în baza căreia ei trăiesc şi sunt ei înşişi creaţia lui Dumnezeu. Sabatul deschide creaţia pentru adevăratul ei viitor, la sabat se sărbătoreşte anticipat mântuirea lumii, sabatul este el însuşi prezentul veşniciei în timp şi o pregustare a lumii care va să vină. După cum ţinerea poruncii sabatului era un semn de recunoaştere pentru evrei, tot aşa învăţătura despre sabatul creaţiei a devenit semnul de recunoaştere al învăţăturii biblice despre creaţie raportat la concepţia despre lume ca natură.
Sabatul este cel care face cunoscută, sfinţeşte şi binecuvântează lumea ca pe o creaţie.1

Creaţia şi sabatul îşi aparţin împreună după tradiţia biblică: nu există o înţelegere corectă a lumii ca şi creaţie fără înţelegerea sabatului. In liniştea sabatului oamenii nu se mai implică ca lucrători ai lumii care ne înconjoară, ci o lasă pe aceasta să fie întru totul creaţia lui Dumnezeu2. Ei recunosc invulnerabilitatea creaţiei ca proprietate a lui Dumnezeu şi sfinţesc această zi prin bucuria lor faţă de fiinţă, ca nişte creaţii al lui Dumnezeu în comuniunea de creaţie.

Pacea sabatică este în primul rând pacea cu Dumnezeu,însă această pace cu Dumnezeu nu cuprinde doar sufletul, ci şi trupul, nu numai omul singur, ci şi familia şi poporul, nu doar oamenii, nu numai oamenii, ci şi animalele, nu numai fiinţele, ci întreaga creaţie a cerului şi a pământului, aşa cum spune referatul creaţiei. De aceea, pacea sabatului deschide „pacea cu natura”, pentru care mulţi oameni îşi pun problema în faţa distrugerii progresive a mediului înconjurător. Totuşi nu există nici o „pace cu natura” fără experienţa şi sărbătorirea sabatului lui Dumnezeu.

Dacă aruncăm o privire spre tradiţiile biblice care s-au preocupat de dogma creaţiei, atunci descoperim că sabatul nu este o zi de odihnă după cele şase zile de lucru, ci mult mai mult: dimpotrivă, întreaga lucrare a creaţiei a fost făcută de dragul sabatului. Sabatul este „praznicul creaţiei” (Fr. Rosenzweig)3. Pentru această sărbătoare a veşnicului Dumnezeu au fost create cerul şi pământul şi toate care există şi trăiesc în ele. De aceea, potrivit referatului creaţiei, după fiecare zi urmează o noapte, sabatul lui Dumnezeu însă nu mai cunoaşte nici o noapte, el devine „sărbătoarea fără sfârşit”.4

Dumnezeu în creaţie Jurgen Moltmann – cap. XI SABATUL: SĂRBĂTOAREA CREATIEI

Lucrarea de faţă este semnată de una dintre cele mai proeminente personalităţi ale teologiei occidentale contemporane, Jürgen Moltmann, un colos al unei munci imense de căutare a adevărului revelat şi transpunerea lui în cea mai profundă actualitate pentru generaţia tinerilor teologi şi neteologi, care îşi doresc să caute pe mai departe mesajul divin pentru societate şi pentru creştini în general. Prin titlul „Dumnezeu în creaţie” autorul se gândeşte la Duhul Sfânt, Dumnezeu. Dumnezeu este „Iubitorul vieţii”, iar Duhul Său se află în toate cele create, dezvoltând o teologie pnevmatologică a creaţiei. Această învăţătură despre creaţie, care pleacă de la Duhul Sfânt, sălăşluind în creaţie, trebuie să ofere punctele de referinţă pentru dialogul cu întreaga filosofie a naturii. Subtitlul „o perspectivă ecologică asupra creaţiei” se referă la criza ecologică a timpului nostru şi la modul nou de gândire în spirit ecologic. Creatorul locuieşte, prin Duhul său, toată creaţia în întregul ei şi fiecare creatură în parte şi le ţine pe toate prin puterea Duhului Său în viaţă. Taina lăuntrică a creaţiei este această locuire a lui Dumnezeu, precum taina lăuntrică a sabatului este odihna lui Dumnezeu. Şi, iată cum, dintr-o perspectivă pnevmatologică asupra creaţiei, se ajunge la o ecologie sănătoasă şi o atitudine pozitivă faţă de natură.

Free audio download: „Cunoasterea Celui Preasfant” de A. W. Tozer si „De ce intarzie trezirea” de Leonard Ravenhill

RADIO UNISON face o excelenta slujire postand pe situl sau carti audio celebre care pot fi descarcate.

„Cunoasterea Celui Preasfant”  de A. W. Tozer si „De ce intarzie trezirea” de Leonard Ravenhill sunt doua carti valoroase a caror auditie poate fi spre folosul multor crestini, fie ei „novici” sau „veterani”.

„De ce intarzie trezirea” – fragmente:

La ora aceasta tristă, lumea doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumina; aşa că Isus este rănit „în casa celor ce-L iubeau.” Biserica luptatoare şchioapătează şi este luată în râs şi numită impotentă. În fiecare an folosim munţi de hârtie şi râuri de cerneala ca să retipărim scrierile unor oameni de mult morţi, în timp ce Duhul Sfant, care este viu, caută oameni care să fie gata să calce ştiinţa lor sub picioare, să spargă balonul umflat al egoismului lor şi să recunoască deschis că, deşi au ochi, sunt totuşi orbi. Astfel de oameni, cu preţul inimii zdrobite şi al lacrimilor vărsate, caută să primească uleiul sfant al doctoriei pentru ochi, care se cumpară numai cu preţul recunoaşterii sărăciei sufleteşti.

Încercăm să ne salvăm eşecul şi sărăcia spirituală ascunzându-ne sub doctrina suveranităţii lui Dumnezeu şi împotmolindu-ne într-un dispensaţionalism stagnant. În timpul acesta, iadul se umple… Puterile întunericului avansează, iar Dumnezeu caută zadarnic un om care să stea în spărtură, aşa cum a stat Ezechiel! Dragul meu frate predicator, azi ne place mai mult să călătorim decât să suferim, de aceea nu exista naşteri spirituale. Doamne, trimite-ne, şi asta cât mai repede, profeţi care să nu meargă la pas cu o biserică ce nu merge la pas cu Tine.

Ni se spune adesea că în vremurile acestea de încercări grele, oamenii au nevoie să fie mângâiaţi. Sunt de acord, mulţi au nevoie de mângâiere: cei bolnavi, cei întristaţi, cei în suferinţă. În acelaşi timp, nimeni să nu se înşele: a tăcea şi a fi nepăsător când casa este cuprinsă de flăcări este o crimă. Nu-l mângâie şi nu-l ajută pe vecin cel ce-l lasă să doarmă şi vede cum hoţul îi sparge casa. Avem oare voie să ne moleşim în faţa oamenilor de paie de azi, care îşi bat joc de evanghelismul nostru care vesteşte pierzarea, focul şi iadul, care preţuieşte sângele vărsat la Calvar, care crede în întruparea din fecioară? Dacă am da înapoi, ne-am arăta ca nişte paiaţe. Legiunile iadului sunt mari; dar oştile cerului sunt şi mai mari. Diavolul este puternic; Dumnezeu este Atotputernic. Riscul este mare. Şi mare este preţul. Dar mare este şi premiul!

„Este oare lungimea vieţii noastre aşa de dragă şi este oare confortul caselor noastre atât de preţuit încât să fim gata să le cumpărăm cu preţul unei vieţi de necredinţă, cu preţul rugăciunilor uscate şi fără viaţă? Nu cumva la marea judecată, în ultimă instanţă, în faţa lui Dumnezeu vor veni milioane de oameni trimişi la pierzare, la focul cel veşnic, să mă acuze că am fost nepăsător de soarta lor, că am trăit un materialism doar învelit în câteva versete din Scriptura? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii. Cât despre mine, daţi-mi focul trezirii sufletului meu şi a Bisericilor din întreaga ţară. Dacă nu, mai bine moartea!”

Cuprins

• Cuvântul traducătorului
• Cuvânt înainte
• Prefaţa la prima ediţie
• 1. Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea
• 2. Rugăciunea atinge veşnicia
• 3. La amvoane, ungerea! În popor, strângerea!
• 4. Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
• 5. O trezire într-un cimitir plin cu oase
• 6. Trezirea întârzie… fiindcă…
• 7. Unde sunt predicile înflăcărate?
• 8. Credincioşii necredincioşi
• 9. Se caută proroci pentru vremuri de răstrişte
• 10. Focul naşte foc!
• 11. De ce atâta nepasare?
• 12. O Biserică dezorientată într-o lume pierdută
• 13. Se caută un proroc care să predice predicatorilor
• 14. Un constructor al Împărăţiei
• 15. Însemnat „Pentru Hristos”
• 16. „Dă-mi copii sau mor!”
• 17. „Gunoiul lumii acesteia”
• 18. Rugăciuni cât Dumnezeu de mari
• 19. După cum este Biserica, aşa este şi societatea
• 20. Cunoscut în Iad

Despre Leonard Ravenhill

S-a născut în anul 1907 în Leeds, Yorkshire, Anglia şi a urmat Cliff College din Anglia. A învăţat sub îndrumarea lui Samuel Chadwick. A fost student al Istoriei Bisericii şi expert în domeniul TREZIRII.

În 1939 s-a căsătorit cu o asistentă irlandeză, pe nume Martha. Împreună au avut trei băieţi: Paul şi David sunt lucrători pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, iar Phillip Leonard Ravenhill (1945-1997) a fost un bun cercetator în Smithsonian Institute din Washington, D.C.

În 1950, Leonard şi familia sa s-au mutat din Marea Britanie în Statele Unite ale Americii. Apoi, în 1980, Leonard s-a mutat din nou într-o casă langa Lindale, Texas, foarte aproape de Last Days Ministries (LDM) Ranch unde Leonard a predat în mod regulat.

Printre cei cărora Ravenhill le-a fost mentor, se numără: Ravi Zacharias, Tommy Tenney, Steve Hill, Charles Stanley, Bill Gothard si David Wilkerson.

Referitor la discrepanţele dintre Biserica Nou Testamentală şi viaţa bisericii din timpul său (iar în zilele noastre, aceasta s-a agravat mult mai mult), Ravenhill a accentuat şi a strigat principiile trezirii spirituale biblice, fără nici un compromis, în toate învăţăturile şi cărţile sale. Mesajul său este unul fără compromis, lipsit de frică şi radical. Pentru acei care l-au cunoscut personal a fost o persoană cu adevărat atrăgatoare.

A plecat la Domnul în Noiembrie 1994.

A.W. Tozer : „ Faţă de asemenea oameni, Biserica are o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant este că rareori încearca să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci, să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o. Cei care l-au cunoscut pe Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu”, omul trimis de Dumnezeu nu să ducă lucrarea Bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de barba pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să-i facă de râs pe preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze poporul dus în rătăcire. Un om ca el nu este un tovarăş comod de drum. Pe evangheliştii de profesie, care ies imediat după ce şi-au terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant, care se îndoapă la masă şi râd la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, este un om cu care nu vor să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri aşa cum închizi robinetul la apă. Omul acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu doar când şi cand; pretutindeni, nu ici si colo. Iată de ce omul acesta este diferit. Faţă de Leonard Ravenhill este imposibil să fii neutru. Cei ce-l cunosc se împart în doua tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare.”

David Bercot: “ L-am întâlnit pe Leonard prima dată în 1989, când avea 82 de ani, iar sănătatea lui era foarte şubredă. La prima vedere, nu m-aş fi gândit că Dumnezeu mai poate folosi acest om cărunt şi foarte fragil. Umbla încet şi nesigur, iar uneori avea nevoie de ajutor să se ridice şi să se aşeze pe scaun. Totuşi, imediat după ce şi-a deschis gura, am realizat foarte repede, că am greşit total. La 82 de ani, Leonard încă vorbea cu foc şi convingere şi părea că ochii lui pătrundeau adânc chiar în sufletul meu. În ultimii ani ai vieţii sale, Leonard modera o întâlnire de rugăciune, o dată pe săptămână (mai târziu, o dată pe lună), la care participau în special pastori şi evanghelişti. Unii din aceşti oameni călătoreau chiar şi patru ore pentru a participa la aceste întâlniri de rugăciune. Am participat la aceste întâlniri din 1989 până s-au terminat în vara anului 1994, câteva luni înainte de moartea lui Leonard. De-a lungul anilor în care am participat la aceste întâlniri, nu am plecat niciodată fără să fiu adanc provocat de ceea ce spunea Leonard. Unul din darurile lui era abilitatea de a crea în mod spontan maxime spirituale pătrunzătoare pe masură ce vorbea. Acestea erau scurte, observaţii memorabile despre Dumnezeu, biserică şi lume. Întotdeauna îmi luam un carneţel cu mine la aceste întâlniri pentru a nota aceste observaţii. Iată câteva din acele observaţii pătrunzătoare, din acele întâlniri:

“Un evanghelist de succes atinge sentimentele oamenilor. Un profet adevărat atinge conştiinţa oamenilor”.

“Ultimele cuvinte ale Domnului Isus către biserică (în Apocalipsa) au fost: Pocăieşte-te!” “Un adevărat pastor nu doar arată calea, ci merge pe ea”. “Niciodată nu trebuie să faci reclamă unui foc. Toţi vin alergând acolo unde este un foc. În acelaşi mod, dacă biserica ta arde, nu va trebui să anunţi aceasta. Comunitatea va fi ştiut deja”. “Ioan Botezătorul nu a făcut vreodată vreo minune. Totuşi, a fost mai mare decât oricare din profeţii Vechiului Testament”. “Mă îndoiesc că mai mult de 2% din creştinii declaraţi din Statele Unite sunt cu adevărat născuţi din nou”. “Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. El mistuie mândria, pofta trupească, materialismul şi alte păcate”. ”Sunt numai două feluri de oameni: cei morţi în păcat şi cei morţi faţă de păcat”. (Referitor la întunericul care a învăluit creştinătatea “Când stai într-o cameră întunecoasă, poţi fie să blestemi întunericul, fie să aprinzi o lumânare”. “Copiii îţi pot spune ce zice Canalul 7, dar nu şi ce spune Matei 7”. “Unele femei petrec o jumătate de oră -o ora pregătindu-şi exteriorul (haine deosebite, machiaje etc.) pentru biserică. Ce s-ar întâmpla dacă am petrece toţi acelaşi timp pregătindu-ne în interiorul nostru, pentru biserică cu rugăciune şi meditaţie? “Maturitatea vine din ascultare, nu neapărat odată cu vârsta”. “Singura dată când poţi spune cu adevărat : Cristos este tot ce am nevoie!, este doar atunci când Cristos este tot ce ai”. “De ce ne aşteptăm să fim trataţi în lumea asta mai bine decât a fost tratat însuşi Domnul Isus?” “Trebuie să facem ce putem pentru Dumnezeu, înainte ca El să ne dea puterea să facem ceea ce noi nu putem”. “Biblia este fie radicală, fie demodată”. ”Mărturiile sunt minunate. Dar, atât de adesea vieţile noastre nu se potrivesc cu mărturiile noastre”. “Orice metodă de evanghelizare va merge, dacă Dumnezeu este în aceasta”. “Dacă un creştin nu are necazuri în lume, ceva nu este în regulă”. “Principala mea ambiţie în viaţă a fost să fiu pe lista cea mai dorită de Diavol”. “Când există ceva în Biblie, iar Bisericii nu îi place, îl numesc legalism”. “Poţi avea toată doctrina, în mod corect, şi totuşi să nu ai prezenţa lui Dumnezeu”. “Mulţi pastori mă critică pentru că iau Evanghelia atât de serios. Dar oare cred ei că în ziua Judecăţii, Cristos mă va pedepsi, spunându-mi “Leonard, tu M-ai luat prea în serios?” “Dacă Isus ar fi predicat acelaşi mesaj pe care lucrătorii îl predică astăzi, nu ar fi fost niciodată răstignit”. “Există o diferenţă între a-ţi schimba opinia şi a-ţi schimba stilul de viaţă”. “Seminariile noastre de astăzi produc oameni morţi”. “Cum poţi dărâma întăriturile lui Satan dacă nici măcar nu ai puterea să stingi televizorul?” “Unitatea Bisericii vine din smerenia colectivă”. “Dacă toată Biserica ar fi înşelată, aceasta nu este o scuză pentru tine de a nu-L urma pe Cristos”.

Despre Cruce – N. Steinhardt

Hristos moare pe o „căpăţână”, un dâmb, o ridicătură plină de gunoaie, necuraţii şi mortăciuni, la marginea oraşului, „afară din tabără”, în loc spurcat, „ca un câine” (similar lui K. în Procesul), între doi tâlhari, batjocorit, scuipat, ocărât, purtând cunună de spini, hulit, sfidat şi luat în derâdere de trecători (Huu! Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine însuţi coborîndu-Te de pe Cruce), în chinuri groaznice. De ce soi de sfârşit are parte? De spânzurătoarea pe lemn, care-i moarte blestemată. E ţintuit pe crucea infamiei, expus gol (căci brâul care-I înconjură mijlocul e o invenţie pioasă a iconografilor creştini, iar din trupul pironit pe cele două scânduri suprapuse, când sunt săltate de pe sol în poziţie verticală, întotdeauna ţâşneşte urina – ce mai distracţie şi pun’te pe râs pentru spectatori) spre ocară, hulă şi ruşine. Drept mângâiere oţet, drept privelişte tragerea la sorţi a sărmanelor Sale veşminte.

Lui Iisus I-a fost frică de moarte. A aşteptat-o rugându-se de trei ori să nu fie silit să bea paharul urgiei, în vreme ce sudoarea picurându-I de pe trup se făcea picături de sânge care picurau pe pământ (Matei 26, 38-44; Marcu 14, 33-36; Luca 22, 42-44). Intristat I-a fost sufletul până la moarte. Şi cât a dorit să nu fie lăsat singur, să mai privegheze cineva odată cu El! Dar nu s-a găsit cine, i-a găsit somnul pe câteşitrei apostolii Săi preaiubiţi.

Ca muritorul cel mai de rând şi mai speriat şi mai sărman ni se arată El în Grădina Ghetsimani. Pe cruce fiind, îi stau alături numai tâlharii (răi amândoi zic Evangheliştii Matei şi Marcu, doar unul precizează referatul Sfântului Luca) şi ura grăbită (să nu-i apuce sâmbăta cu treaba neterminată) a fariseilor, saducheilor şi irodienilor. Şi cât de slab S-a arătat! De câte ori, pe drumul calvarului, n-a picat sub povara Crucii! Şi n-ar fi fost chemat în ajutor Simon din Cirene de nu era graba: aceea din cauza căreia pramatiile în caftane lungi au fost silite să scurteze un spectacol atât de mult dorit şi aşteptat! A! moartea-Domnului e numai jale, nevolnicie, necinste şi sfârşeală.

Dăruind vei dobândi

Devoţiunea mea particulară e Crucea.
Crucea este esenţa misiunii lui Hristos — a lui Mesia pe acest pământ. La Cruce se referă Domnul ori de câte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea.
Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.
Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin): simbolul interferenţei cerului cu pământul, al spiritului cu materia.
Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem.
Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică — luată-n derâdere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime.
Mai mult decât orice alt simbol, Crucea este desăvârşita şi completa imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.

Scriptura ne arată că şi crucea — instrument de chin, batjocură şi blestem — poate deveni instantaneu — pentru cine ştie să se poarte pe ea — făgăduinţă de mântuire şi prag de paradis.

Jurnalul Fericirii

HYMNS FOR THE CELEBRATIONS OF THE LITURGICAL YEAR

Morning Hymn:	ETERNO CREATORE DEL MONDO
Advent and Christmas:	RALLEGRATI, O VERGINE MARIA GIÀ L’UNIVERSO VERBO DEL DIO VIVENTE BENEDETTO IL GREMBO VERGINALE LA LUCE DELLA STELLA
Lent:	M’INVOCHERÀ E IO L’ESAUDIRÒ SIGNORE, MOSTRAMI IL TUO VOLTO SE TU CONOSCESSI IL DONO DI DIO RALLEGRATI, O SION IN VOI PORRÒ IL MIO SPIRITO
Vesper Hymn:	CREATORE DI TUTTE LE COSE
Morning Hymn:	O FONTE DELLA LUCE
Easter Season:	IO SONO RISORTO PASQUA DEL MIO SIGNORE LA LUCE PASQUALE RISPLENDE FONTE VIVA DI CONSOLAZIONE
Solemnity and Feasts:	NOI TI RENDIAMO GRAZIE O COMUNIONE INTIMA INNO D’AMORE CRISTO NOSTRO SIGNORE
Ecclesial Celebrations:	NOI CAMMINIAMO PER LE VIE DEL MONDO RAVVIVA IL DONO CIELO NUOVO
Hymn of the Holy Door	Hymn to Christ, the Lord of the Millennia for the Opening of the Holy Door  „Veni ad liberandum nos” choir-prelude ricercare fugue Meditation  Laudes Regiae  Hymn to Christ, the Lord of the Millennia for the Closing of the Holy Door

Prepared by the Office of Papal Liturgical Celebrations

„Dragostea nu e floare-verde pe câmpii” – interviu cu Petru Mamonov

ÎN vara lui 2006 Petru Mamonov a „predicat” pe plaja din Soci, la Marea Neagră. Era după lansarea filmului „Ostrovul”, iar transcrierea acestui text confirmă o dată în plus faptul că acest uriaş actor, muzician, înţelege foarte bine viaţa duhovnicească, şi că rolul lui în „Ostrovul” nu a fost întâmplător, ci absolut necesar…

„– Cât de pervertite sunt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre „Ostrovul” lui Pavel Lunghin, despre biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Murometz (personaj din folklorul străvechi rusesc, n.mea). Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic? Te agiţi în dreapta-stânga. Iar când ai credinţă, oricât de obosit ai fi tot vei ceda locul tău unei bătrânele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: „Mâncarea e rece!”. Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti, „nevasta e obligată”, „soţul trebuie” etc? Dragostea nu e floare-verde pe câmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lângă tine. Iata vedem un om cu mutra’n zăpadă. De ce gândim mintenaş că e un beţiv, poate că l-a luat inima!? Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşează-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu. Fugim în drumul nostru. Fugim de noi. Dar când faci o faptă bună…stai întins, şi simţi o căldură benefică’n suflet. De ce oare ţi-este bine? Parcă nici n’ai băut. Aha…ai ajutat o bătrânică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte… Îmi spunea aici o tinerică: „Nu-mi iubesc părinţii”. Hop aşa! Nu te grăbi. Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? „Da – îmi răspunde fata, – fac cum se cuvine, cele necesare”. Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mâine – plouă. Ai căzut, ţi-a fracturat piciorul – al treilea simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu „Dă-mi”, ci „Ia de la mine”. Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a îndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capu’n jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers – sugrumă-l. Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cât mai mult, şi asunde în spatele gardurilor, să nu te prade alţii. Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cât sânge poţi da altuia? Căci scris este: „ce ai făcut unora dintre cei mici, mie mi-ai făcut”. Să poţi sta cât mai mult la căpătâiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un colonel-locotenent, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N’a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămân în viaţă. Era comunist, nebotezat, n’a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gândea, dar e un adevărat creştin. În Rai – ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumânări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N’ai să vezi. Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti p’un amărât, şi te gândeşti: „Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci…” Dă’i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sunt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează massele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul…

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte p’aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara-taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: „Biletele d-stră, biletele la control”. Pentru doar 5000 de ruble pe lună (cam 1300 lei RO, nota mea). Sunt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu. Deşi e greu, mă străduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sunt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvânt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlaţi, precum în faţa unei vechi icoane. Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri suntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mânia lui era mânie dreaptă. Ai dreptate atunci când te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci când urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă – care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungând să o urăşti profund, vei gusta din parfumul biruinţei. Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobizul din or. Verei…la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sunt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri…La scară mare. Gândul îmi dă fiori, pentru două ore sunt un om mort. Apoi îmi zic: „Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie…liniştit. Cine sunt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară. Într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sunt „noua generaţie”. Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?” Ies din reveria gândului, şi constat că am şi ajuns… Toate sunt în mâinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sunt mânjiţi ochii, dacă urechile nu sunt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm. Sfinţii ne învaţă: mântuieşte-te, şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe sine. Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram…nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul „Ostrovul”. Da, sunt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M’am străduit să le explic. Eram într’o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu… cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul – e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt…Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că preste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar – un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună – ce să facem acolo? Iată iadul. Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, când iese la lumină, se topeşte.

(…)

Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sunt ca toţi ceilaţi –slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gât. Unul din numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţânţăreşti. Citesc: „Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci când stăm la masă gândurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă (kvas), ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, când nu aveţi nimic de făcut…să vă adunaţi sunt propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu”. Mă simt un actor? Eu sunt – Mamonov Petru Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg până la capăt. În fiecare clipă din toate puterile, all the best. Preste vreo 5 ani priveşti, şi te gândeşti: „Cum ai putut să joci în halul ăsta?”. Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul „Ostrovul”. Ne-a reuşit – nu? Va impresiona? M’am strădut să’i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Când Mântuitorul intra în Ierusalim pe mânzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel suntem şi noi – mânjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sunt nenumărate, dar care e meritul meu? O mână generoasă le-a semănat…Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul „eu”. Înţeleg prea bine că eu, Petru Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cântece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris…Le-am diluat în vodkă, amestecat în noroi. Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, poeţii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii. Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cât mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori…”

A consemnat: Larisa Maljukov, corespondent al ziarului Novaja Gazeta.

Adaptarea şi traducerea îmi aparţin, v.b.

SURSA

Despre acelasi film