Despre Cruce – N. Steinhardt

crucificado

Hristos moare pe o „căpăţână”, un dâmb, o ridicătură plină de gunoaie, necuraţii şi mortăciuni, la marginea oraşului, „afară din tabără”, în loc spurcat, „ca un câine” (similar lui K. în Procesul), între doi tâlhari, batjocorit, scuipat, ocărât, purtând cunună de spini, hulit, sfidat şi luat în derâdere de trecători (Huu! Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine însuţi coborîndu-Te de pe Cruce), în chinuri groaznice. De ce soi de sfârşit are parte? De spânzurătoarea pe lemn, care-i moarte blestemată. E ţintuit pe crucea infamiei, expus gol (căci brâul care-I înconjură mijlocul e o invenţie pioasă a iconografilor creştini, iar din trupul pironit pe cele două scânduri suprapuse, când sunt săltate de pe sol în poziţie verticală, întotdeauna ţâşneşte urina – ce mai distracţie şi pun’te pe râs pentru spectatori) spre ocară, hulă şi ruşine. Drept mângâiere oţet, drept privelişte tragerea la sorţi a sărmanelor Sale veşminte.

Lui Iisus I-a fost frică de moarte. A aşteptat-o rugându-se de trei ori să nu fie silit să bea paharul urgiei, în vreme ce sudoarea picurându-I de pe trup se făcea picături de sânge care picurau pe pământ (Matei 26, 38-44; Marcu 14, 33-36; Luca 22, 42-44). Intristat I-a fost sufletul până la moarte. Şi cât a dorit să nu fie lăsat singur, să mai privegheze cineva odată cu El! Dar nu s-a găsit cine, i-a găsit somnul pe câteşitrei apostolii Săi preaiubiţi.

Ca muritorul cel mai de rând şi mai speriat şi mai sărman ni se arată El în Grădina Ghetsimani. Pe cruce fiind, îi stau alături numai tâlharii (răi amândoi zic Evangheliştii Matei şi Marcu, doar unul precizează referatul Sfântului Luca) şi ura grăbită (să nu-i apuce sâmbăta cu treaba neterminată) a fariseilor, saducheilor şi irodienilor. Şi cât de slab S-a arătat! De câte ori, pe drumul calvarului, n-a picat sub povara Crucii! Şi n-ar fi fost chemat în ajutor Simon din Cirene de nu era graba: aceea din cauza căreia pramatiile în caftane lungi au fost silite să scurteze un spectacol atât de mult dorit şi aşteptat! A! moartea-Domnului e numai jale, nevolnicie, necinste şi sfârşeală.

Dăruind vei dobândi

Devoţiunea mea particulară e Crucea.
Crucea este esenţa misiunii lui Hristos — a lui Mesia pe acest pământ. La Cruce se referă Domnul ori de câte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea.
Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.
Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin): simbolul interferenţei cerului cu pământul, al spiritului cu materia.
Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem.
Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică — luată-n derâdere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime.
Mai mult decât orice alt simbol, Crucea este desăvârşita şi completa imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.

Scriptura ne arată că şi crucea — instrument de chin, batjocură şi blestem — poate deveni instantaneu — pentru cine ştie să se poarte pe ea — făgăduinţă de mântuire şi prag de paradis.

Jurnalul Fericirii

%d blogeri au apreciat asta: