Ruga pe genunchi – istoric si „(ne)canonicitate”

Nu mica mi-a fost surpriza sa descopar printre canoanele Primului Conciliu/Sinod Ecumenic al Bisericii ( de la Nicea – 325 d. Hr.) unul (nr 20) care suna astfel:

Din moment ce sunt unii care îngenunchează duminica şi în timpul Cinzecimii, acest sfânt sinod decretează că, aşa cum aceste ritualuri asemănătoare pot fi menţinute în fiecare eparhie, rugăciunea cuiva trebuie adusă Domnului în poziţia de stat în picioare.

Surpriza nu mi-a fost mica, mai ales in contextul unor dispute mai vechi dintr-o biserica neoprotestanta – dispute purtate in jurul pozitiei potrivite la rugaciune .

Cu atat mai frontal m-a izbit acest canon 20 al primului sinod ecumenic bisericesc, cu cat am realizat ca Biserica a simtit nevoia, inca atat de timpuriu, sa „puna lucrurile la punct” intr-un aspect aparent minor.

Si surpriza mi-a fost si mai mare vazand directia in care a inclinat balanta „canonica” in final: mai degraba ruga in picioare decat pe genunchi. Logic, m-am intrebat: de ce asa si nu altfel? Mai ales ca Biblia este plina de oameni ai lui Dumnezeu care ingenunchiaza sau se prostern (arunca cu fata la pamant):

  • Ilie, omul lui Dumnezeu, pe muntele Carmel( 1 Regi 18:24)
  • ofiterul evreu ingenunche in fata profetului Ilie si viata ii e crutata( 2 Regi 1:13)
  • imparatul Solomon la sfintirea Templului „s-a plecat pe genunchi în prezenţa întregii adunări a lui Israel şi şi-a întins mâinile spre cer” ( 2 Cronici 6:13)
  • carturarul-reformator  Ezra (9:5)
  • marele prooroc Daniel „deşi ştia că s-a semnat decretul, Daniel continua să meargă în casa lui, care avea ferestrele de sus deschise înspre Ierusalim şi, de trei ori pe zi, se punea pe genunchi, se ruga şi Îl lăuda pe Dumnezeul său, aşa cum făcuse şi mai înainte.” (6:10)
  • Insusi Domnul Hristos „s-a pus pe genunchi şi s-a rugat” ( Luca 22:41)
  • apostolii Domnului impreuna cu intreaga adunare de credinciosi ( Fapte 20:36; 21:5)
  • scopul intregului plan al mantuirii este : „pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi din cer, de pe pământ şi de sub pământ,” ( Filipeni 2:10)

Mai mult decat atat exista profetie divina care spune raspicat:

Isaia 45:23 – Am jurat pe Mine Însumi; gura Mea a rostit, cu dreptate, un cuvânt ce nu va fi retras: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va jura,

Profetia este reafirmata de apostolul Pavel:

Pentru că este scris: „Viu sunt Eu, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă Îl va mărturisi pe Dumnezeu!” (Romani 14;11)

Sapand mai adanc pe internet si nu numai surprizele s-au tinut lant! Problema pozitiei potrivite la ruga inca da batai de cap si ridica contestatari! Nu numai in bisericile cu tendinte „pietiste” ci chiar in sanul Bisericii Ortodoxe: ” Despre îngenunchere în Biserica Ortodoxă”. Din acest articol, am inteles mai bine mecanismul si motivatiile care au condus la abandonarea si cumva „afurisirea” ingenunchierii in favoarea rugii in picioare.

Asa am aflat ca

refuzul de a îngenunchea constituie o foarte veche practică bisericească şi o atitudine teologică. În sânul Tradiţiei canonice a Bisericii, soluţia acestei probleme a fost indicată oficial mai întâi de un Părinte al Bisericii, Sfântul Petru, arhiepiscop al Alexandriei (300-311), al cărui canon 15 afirmă că spre deosebire de miercuri şi vineri – „zile în care Tradiţia ne prescrie pe bună dreptate să postim: miercurea pentru sfatul ţinut de evrei pentru vânzarea Domnului, iar vinerea pentru Patima pe care a îndurat-o pentru noi – duminică sărbătorim o zi de bucurie pentru Cel care a înviat în acea zi, în cursul căreia nu ne plecăm genunchii, după Tradiţia pe care am moştenit-o”. Astfel ziua aceasta nu mai este „ziua lui Yehova“, aşa cum era sâmbăta Vechiului Testament; încă de la început, ea a fost sărbătorită ca zi a învierii Domnului. De aceea, canonul o numeşte „zi a bucuriei“. Refuzul îngenuncherii se face deci din iubire pentru cel înviat.

Apoi cele două Sinoade din secolul al IV-lea, Sinodul local de la Neocezareea (319) şi primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), îi dau soluţia definitivă, acordându-i o valoare ecumenică. Canonul al 5-lea de la Neocezareea exclude orice idee de îngenunchere în momentele legate de înviere şi de plinirea vremurilor din viaţa Bisericii. Dat fiind totuşi că răul obicei al îngenuncherii persista, un alt părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare al Cezareei (370-379) a revenit asupra acestei probleme, aducând argumente teologice împotriva îngenuncherii: „Şi ne facem rugăciunile în picioare în ziua cea dintâi a săptămânii, nu numai pentru că, înviaţi în Hristos, aspirăm la cele cereşti, ci rămânând în picioare în ziua învierii amintim duhului nostru harul ce ni s-a dat, dar şi că această zi, cea dintâi a săptămânii, este chipul veacului ce va să vină”.

Deci ingenuncherea a ajuns sa fie vazuta ca incompatibila cu Biserica (imperiala) biruitoare in momentele ei de triumf.

De fapt, în cursul acestor secole, III şi IV, problema a găsit un răspuns deplin. Începând cu această epocă, această problemă canonico-liturgică trebuie să fie considerată, din punct de vedere teologic şi canonic, ca fiind definitiv rezolvată. Biserica nu a resimţit nevoia să revină asuprea ei. Dar un anumit mediu şi anumite condiţionări psihologice, religioase sau sentimente au pătruns totuşi trupul Bisericii de-a lungul secolelor. Aceste alunecări au făcut adesea să revină problema în actualitatea bisericească practică şi, de aceea, de fiecare dată Biserica a trebuit să reamintească neajunsurile acestei practici şi a încercat să nimicească această scâlciere liturgico-canonică. De-a lungul istoriei, un alt Sinod din secolul al VII-lea, cel de-al şaselea Sinod Ecumenic in Trullo (691) stă mărturie a acestui lucru. Pentru Tradiţia liturgico-canonică bimilenară a Bisericii, poziţia trupului omenesc este capitală pentru participarea credincioşilor „la rugăciunile adresate lui Dumnezeu în biserică” (Canon 20/Sinodul I) şi ea nu poate în nici un caz să fie lăsată la voia fiecăruia, şi cu atât mai puţin nu poate fi improvizată.

Sinodul de la Trullo(691) prevedea:

Canonul LXXXIX

Cel credincios care petrece Săptămâna Suferinţei în post, rugăciune şi remuşcare a inimii, ar trebui să postească până la miezul nopţii Marelui Sabat, din moment ce divini Evanghelişti, Matei şi Luca, ne-au arătat cât de târziu era [când a avut loc învierea], unul folosind cuvintele oY sabbatwn, şi celălalt cuvintele orqrou baques.

SUMAR ANTIC AL CANONULUI LXXXIX.

În Marele Sabat postul trebuie continuat până la miezul nopţii.

Canonul XC

Noi am primit de la divinii noştri Părinţi legea canonică că în onoarea învierii lui Hristos, nu ar trebui să îngenunchem Duminicile. Ca nu cumva să ignorăm plinătatea acestei observări noi clarificăm faptul pentru credincioşi că după ce preoţii au mers la Altar după Vecernii sâmbăta (conform obiceiului predominant) nimeni nu va îngenunchea în rugă până în seara de duminică, timp în care după intrarea pentru ultima slujbă din zi, din nou cu genunchii uniţi noi ne aducem rugăciunile noastre Domnului. Căci luarea nopţii de după Sabat, care era premergătoare învierii Domnului nostru, noi începem din ea să cântăm în duhul imnuri lui Dumnezeu, conducând festivalul nostru în noapte până spre ziuă, şi astfel în timpul unei zile şi nopţi întregi, noi sărbătorim Învierea.

NOTE

SUMAR ANTIC AL CANONULUI XC.

De la intrarea de seară a Sabatului şi până în intrarea de seară a zilei Domnului nu trebuie să fie nici o îngenunchere.

VAN ESPEN

Nu este nici o îndoială că sinodul prin cuvintele „noi am primit de la Părinţii divini”, se referea la canonul xx al Conciliul de la Nice.

Pentru multe secole acest obicei a fost păstrat chiar şi în Biserica Latină şi obiceiul de festival de îngenuncheat şi de zile întregi de seara până seara se crede că au fost o tradiţie apostolică, primite de la iudei. La finalul secolului al 8lea Sinodul din Frankfort a decretat în canonul xxj că „ziua Domnului ar trebui să fie ţinută de seara până seara” (1).

Curioasa imi apare aceasta intransigenta de a dicta si uniformiza practica liturgica… dar admir nuantarea si cautarea de conformitate cu ce „primisera de la parinti”. Stranie imi mai pare urmatoarea explicatie:

Interzicerea îngenuncherii nu trebuie interpretată pe planul pietismului (= experienţă psihologică a unui individ) sau al moralei (= un anumit comportament al unui individ), ci din punct de vedere existenţial, în sensul cel mai larg al termenului, care se identifică esenţial cu ontologia, deoarece este legată, în calitate de praxis a Bisericii şi de comportament comunitar, de înviere şi de veacul ce va să fie… Iată deci de ce problema refuzului îngenuncherii rămâne o problemă ontologică…

În sfârşit, Sfântul Vasile ne spune de altfel cu fermitate: „Este necesar ca Biserica să predea tuturor celor care se găsesc în sânul ei să-şi facă rugăciunile stând în picioare, pentru ca prin amintirea neîncetată a vieţii veşnice să nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest ţel” (Canonul 91). Noi, creştinii de astăzi, prin poziţia noastră în biserică dovedim necunoaşterea Sfintei Tradiţii.

Ne-îngenuncherea formează deci un element constitutiv al Tradiţiei bisericeşti bimilenare care rămâne profund profetică. Creştinii sunt chemaţi, într-o perspectivă pur eshatologică, potrivit acestei Tradiţii, să manifeste şi să mărturisească învierea şi începutul împărăţiei ce va să fie…

Remarcabila este „grija” Bisericii ortodoxe de a canoniza si de-canoniza ingenunchierea in functie de slujbele liturgice ( a se vedea „Perioadele de „ne-îngenunchere canonică” în Biserică” si „Perioadele de „îngenunchere canonică“ în Biserică” )

Trebuie sa-mi marturisesc surprinderea vis-a-vis de aceste evidente de preocupare foarte timpurie de „reglementare” a unor aspecte liturgice aparent minore, si mai ales ingrijorarea fata de impunerea unui practici care nu dovedeste o continuitate cu practica biblica amintita de versetele citate.

In final redau  Marturia unui tanar pastor baptist cu privire la redescoperirea rugii pe genunchi:

Iubiţi fraţi în Hristos,
la îndemnul fratelui nostru preaiubit, Panican, am fost provocat să scriu câteva impresii despre experienţa pe care am trăit-o împreună cu dumneavoastră „pe muntele Domnului”.

Aş dori să mă rezum în această scrisoare la doar 3 lucruri deosebite pe care le-am învăţat la această şcoală minunată:

1. rugăciunea în genunchi, ca smerenie înaintea Domnului. Când am văzut această practică minunată mi-am amintit de biserica de la ţară în care am crescut, şi cum la ora de rugăciune era un frate în vârstă care verifica dacă noi, copiii, stăm în genunchi la rugăciune. Dacă era vreunul care să nu îngenuncheze, imediat era atenţionat.
Când i-am văzut pe toţi oamenii aceştia îngenunchind la rugăciune, am realizat de ce generaţia lor a câştigat atâtea lupte împotriva diavolului; am realizat că generaţia mea este atât de îndepărtată de acest tărâm al smereniei. Oamenii au devenit atât de preocupaţi de confort: nimeni nu mai îngenunchează astăzi pentru motive bizare, cum ar fi: mă dor genunchii, mă murdăresc pe haine, etc.
Şi nu doar modul de rugăciune m-a făcut să am asemenea reflecţii, ci şi timpul acordat rugăciunii. Au fost zeci de minute în care am stat în rugăciune personal şi apoi împreună cu fraţii. Şi acest lucru m-a făcut să constat că biserica secolului XXI pune atât de puţin accent pe rugăciune. Ne rugăm atât de puţin în bisericile noastre, şi mult mai puţin avem părtăşie personală cu Dumnezeu. Toate aceste lucruri le afirm nu pentru a judeca pe cineva, ci în primul rând mă judec pe mine însumi pentru ignoranţă în slujire şi am dorinţa fierbinte, pentru toţi slujitorii Domnului din lumea întreagă, să ne trezim din amorţeală.

%d blogeri au apreciat asta: