Thomas Merton(31 January 1915 – 10 December 1968) unul dintre cei mai expresivi şi mai profunzi scriitori pe tema vieţii spirituale din secolul al XX-lea

„Ceea ce ni se cere să facem în prezent nu este atât de mult să vorbim despre Cristos cât să-L lăsăm să trăiască în noi astfel încât oamenii să-L găsească prin faptul că simt cum trăieşte El în noi.”

Merton s-a născut în 1915, dintr-un tată neo-zeelandez şi o mamă americană. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut mişcându-se între America şi Europa şi diferite colonii îndepărtate ale fostului Imperiu Britanic. Impulsul său copleşitor a fost acela de a determina în ce fel ne putem petrece viaţa învingând păcatul şi moartea care torturează orice fiinţă umană. In The Seven Storey Mountain, el identifică cele nouă lucruri cu care fiecare dintre noi tre­buie să lupte – viaţa, moartea, timpul, dragostea, regretul, frica, înţelepciunea, suferinţa şi veşnicia —, apoi foloseşte imaginea lui Dante despre nivelurile multiple ale purgatoriului pe care trebuie să le depăşim dacă vrem să avem o relaţie perfectă cu Dumnezeu.

Intreaga carte relatează povestea captivantă a călătoriei unui om spre Dumnezeu. Insă apelul ei peren este dorinţa înfocată a lui Merton ca fiecare dintre noi să dezvolte o dorinţă mai adâncă de a-L cunoaşte şi iubi pe Dumnezeu. De-a lungul drumului, îi întâlnim pe tovarăşii de călătorie ai lui Merton, inclusiv pe prietenii săi apropiaţi, diferitele sale preocupări academice şi mai ales cărţile care au avut un efect de formare şi de durată asupra lui.

(…) Lucrările lui Merton se învârt în jurul unei literaturi spirituale vaste, creând o sinteză pe cât de unică, pe atât de impunătoare. El abordează rolul şi importanţa experienţelor religioase. Caută peste tot să recupereze cunoaşterea lui Dumnezeu care s-a pierdut la cădere. Călătoria sa în Orient îi inspiră o nouă dimensiune a ascensiunii divine. Chiar şi tema spirituală a contemplării este temperată de accentul său pus pe munca zilnică.

Merton şi-a încheiat viaţa urmărind înţelegerea similarităţilor şi a dife­renţelor între religiile orientale şi credinţa creştină. Era deosebit de interesat de contrastul şi de interacţiuea între acţiune şi contemplare. Iată un exemplu: „Viaţa spirituală nu este o viaţă de retragere în tihnă, o cultivare ca într-o seră a unor practici ascetice artificiale dincolo de posibilitatea de înţelegere a oamenilor care trăiesc vieţi obişnuite. Indatoririle şi muncile obişnuite ale vieţii sunt cele care pot şi trebuie să dezvolte uniunea spirituală a noastră cu Dumnezeu.” Tanjirea dupa Dumnezeu de Richard J. Foster, Gayle D. Beebe

Uitaţi-vă la viaţa voastră. Poate că, în cele din urmă, Cartea Vieţii este cartea celuia care a trăit-o. Dacă cineva nu a trăit nimic, acela nu este în Cartea Vieţii. THE  INTIMATE MERTON

AUDIO: „Sfinti si oameni iubiti” de Nicolae Steinhardt (1)

Din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

Partea a 2-a AICI.

167. Teologia sistematica. Invitat: prof.Cezar Luchian | Oameni si Perspective – cu Marius Stanescu

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

O emisiune interesanta si de larg interes crestin.

Lumea peste cateva decenii: musulmana?!?

Filmuletul asta chiar te pune pe ganduri. Crestinismul pare sa-si taie singur craca de sub picioare…

Un alt mod de a vedea lumea…

Pacific-centric map (more commonly used in China and Japan)

SINAXAR OCCIDENTAL: Sf. Toma de Aquino

Nici un exemplu de virtute nu lipseste din cruce

De ce a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu sã sufere pentru noi? A fost o mare necesitate, pe care o putem rezuma  în  douã  puncte:  ca  remediu  pentru  pãcatele noastre si ca exemplu pentru ceea ce trebuie sã facem.

A fost un remediu, deoarece în pãtimirea lui Cristos gãsim remediul împotriva tuturor relelor în care putem cãdea din pricina pãcatelor noastre.

Dar nu mai micã este utilitatea sa cât priveste exemplul. Cãci pãtimirea lui Cristos este suficientã pentru a orienta întreaga noastrã viatã. Într-adevãr, cine vrea sã ducã o viatã desãvârsitã nu trebuie sã facã altceva decât sã dispretuiascã ceea ce a dispretuit Cristos pe cruce si sã doreascã ceea ce el a dorit. Cãci nici un exemplu de virtute nu lipseste din cruce.

Cauti un exemplu de iubire? Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva sã-si dea viata pentru prietenii  sãi  (In  15,13).  Aceasta  a  fãcut  Cristos  pe cruce. Deci, dacã el si-a dat viata pentru noi, nu trebuie sã ne fie greu sã suportãm orice rãu pentru el.

Cauti un exemplu de rãbdare? Gãsesti unul excelent pe cruce. De fapt, rãbdarea este mare în douã situatii: fie  atunci  când  cineva  suportã  cu  rãbdare  mari  nenorociri, fie atunci când suportã nenorocirile pe care le-ar putea evita, dar nu le evitã. Ei bine, pe cruce, Cristos a suferit mari nenorociri, si le-a suferit cu rãbdare, deoarece, suferind, nu ameninta (1Pt 2,23); ca o oaie a fost dus la  înjunghiere  si  nu  si-a  deschis  gura (cf.  Fap 8,32).

Mare este, asadar, rãbdarea lui Cristos pe cruce: Sã alergãm  cu  perseverentã  în  lupta  care  ne  stã  înainte,  cu ochii atintiti la Isus, începutul si desãvârsirea credintei, care,  în  vederea  bucuriei  ce  îi  era  propusã,  a  îndurat crucea, netinând seamã de rusinea ei (Evr 12,2).

Cauti un exemplu de umilintã? Priveste la cel rãstignit: cãci un Dumnezeu a voit sã fie judecat sub Pontiu Pilat si sã moarã.

Cauti  un  exemplu  de  ascultare?  Urmeazã-l  pe  cel care s-a fãcut ascultãtor fatã de Tatãl pânã la moarte: Dupã  cum  prin  neascultarea  unui  singur  om,  adicã  a lui Adam, cei multi au fost fãcuti pãcãtosi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei multi vor fi fãcuti drepti (Rom 5,19).

Cauti un exemplu de dispretuire a lucrurilor pãmântesti? Urmeazã-l pe cel care este Regele regilor si Stãpânul stãpânilor, în care sunt ascunse toate comorile întelepciunii si ale cunoasterii (Col 2,3). Pe cruce, el este  gol,  batjocorit,  scuipat,  lovit,  încoronat  cu  spini, adãpat cu fiere si otet.

Nu-ti lipi, asadar, inima de haine si de bogãtii, pentru cã au împãrtit între ei hainele mele (In 19,24); nici de onoruri,  pentru  cã  eu  am  îndurat  insulte  si  lovituri (cf. Is 53,4); nici de demnitãti, pentru cã,  împletind o coroanã de spini, mi-au pus-o pe cap (cf. Mc 15,17); nici  de  plãceri,  pentru  cã,  atunci  când  îmi  era  sete, mi-au dat sã beau otet (Ps 68,22).

Din Conferintele sfântului Toma de Aquino, preot (Conf. 6, Despre Cred în Dumnezeu)

Citeste si:  Alexander Baumgarten despre importanta traducerii, in premiera, a operei lui Toma din Aquino: „Summa Theologica”

„Sfredelin despre planurile iadului în ceea ce-i priveşte pe creştini” – C.S. Lewis

Dragul meu Pelin,

Adevărata problemă privind anturajul în care trăieşte cel de care te ocupi este că acesta nu-i decât creştin. Cu toţii îşi au propriile interese, desigur, dar legătura dintre ei rămâne creştinis­mul pur şi simplu. Ceea ce dorim noi, atunci când oamenii, în ciuda a tot, devin creştini, este să-i ţinem în acea stare mentală pe care o numesc „Creştinismul Şi”. Ştii la ce mă refer — Creş­tinismul şi Criza, Creştinismul şi Noua Psiho­logie, Creştinismul şi Noua Ordine, Creştinismul şi Vindecarea prin Credinţă, Creştinismul şi Cer­cetarea Psihicului, Creştinismul şi Vegetaria-nismul, Creştinismul şi Reforma Ortografică. Dacă trebuie neapărat să fie creştini, să fie mă­car altfel de creştini. Substituiţi credinţei înseşi o Modă oarecare cu coloratură creştină. Acţio­naţi asupra ororii lor de Acelaşi Lucru Binecu­noscut.

Oroarea de Acelaşi Lucru Binecunoscut este una dintre cele mai preţioase patimi pe care le-am creat în inima omului — o nesfârşită sursă de erezii în religie, de nebunie în judecăţi, de ne­credinţă în căsnicii, de nestatornicie în priete­nie. Oamenii vieţuiesc în timp, trăind realitatea sub forma unei succesiuni. Pentru a cunoaşte o felie cât mai mare din această realitate, ei tre­buie, aşadar, să trăiască multe lucruri diferite; cu alte cuvinte, trebuie să trăiască schimbarea. Iar pentru că ei au nevoie de schimbare, Inami­cul (fiindcă în lăuntrul Său este un hedonist) a făcut ca schimbarea să le fie plăcută, la fel cum a făcut şi mâncatul o plăcere. Insă pentru că El nu doreşte ca ei să transforme schimbarea, nu mai mult decât mâncatul, într-un scop în sine, a contrabalansat dragostea lor de schim­bare cu o dragoste de permanenţă. A făcut în aşa fel încât să satisfacă amândouă înclinaţi­ile chiar înăuntrul lumii pe care a creat-o, prin acea armonie dintre schimbare şi permanenţă pe care o numim Ritm. El le dă anotimpurile, fiecare diferit şi totuşi acelaşi în fiecare an, în aşa fel încât primăvara este întotdeauna resim­ţită ca o noutate, deşi de fiecare dată este şi re­petiţia unei teme imemoriale. Le dă, în Biserica Lui, un an spiritual; trec de la post la sărbătoa­re, dar sărbătoarea este aceeaşi ca întotdeauna…

Noi ne ocupăm de această plăcere naturală a schimbării şi o pervertim până când o facem să devină o nevoie de absoluta noutate.

SINAXAR OCCIDENTAL: Ss. Timotei şi Tit, ep.

Am luptat lupta cea bunã

Paul  era  în  închisoare,  dar  se  simtea  ca  în  cer,  si primea lovituri si rãni cu mai multã plãcere decât cei care primesc premiul la concursuri. Iubea durerile un mai putin decât premiile, deoarece le considera ca niste premii; de aceea, le si numea un har divin. Dar fii atent la  ce  se  referea  când  spunea  aceasta.  Desigur,  era  un premiu  sã  se  despartã  de  viata  aceasta  si  sã  fie  cu Cristos (cf. Fil 1,23), însã a rãmâne în trup era o luptã continuã;  totusi,  din  iubire  fatã  de  Cristos,  el  amâna premiul pentru a putea lupta, si acest lucru îl considera mai necesar.

Pentru el, a fi despãrtit de Cristos constituia o luptã si o durere, ba chiar mai mult decât orice luptã si decât orice durere. Însã a fi cu Cristos era cel mai mare premiu. Totusi,  din  iubire  fatã  de  Cristos,  Paul  a  preferat  sã aleagã mai degrabã lupta decât premiul.

Aici, cineva ar putea sã spunã cã toate acestea erau plãcute pentru Paul datoritã lui Cristos. Desigur, si eu admit  aceasta,  cãci  ceea  ce  pentru  noi  este  motiv  de tristete, pentru el devenea cea mai mare plãcere. Dar de ce amintesc de pericole si de necazuri? De fapt, el se afla  într-o  întristare  continuã,  care  îl  fãcea  sã  spunã: Cine este slab si eu sã nu fiu slab? Cine este scandalizat si eu sã nu mã aprind? (2Cor 11,29).

Vã rog, însã, nu numai sã admirati, ci si sã imitati acest strãlucit exemplu de virtute, cãci numai astfel vom putea fi pãrtasi la victoria sa.

Dacã  cineva  este  surprins  de  faptul  cã  am  spus  cã oricine va avea meritele lui Paul va avea si rãsplata lui sã-l asculte pe el, care spune: Am luptat lupta cea bunã, am ajuns la capãtul alergãrii, mi-am pãstrat credinta.De acum îmi este rezervatã coroana dreptãtii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecãtorul cel drept; si  nu  numai  mie,  ci  si  tuturor  acelora  care  au  iubit arãtarea lui (2Tim 4,7-8). Vezi cum ne cheamã pe toti sã împãrtãsim aceeasi glorie?

Asadar, deoarece tuturor ne este oferitã aceeasi coroanã a gloriei, sã ne strãduim cu totii sã devenim vrednici de acele bunuri care ne-au fost promise.

Sã  nu  considerãm  la  sfântul  Paul  numai  mãretia  si sublimitatea virtutilor si acea dispozitie a sufletului sãu, puternicã si decisã, pentru care a meritat sã ajungã la un asemenea har, ci si faptul cã are aceeasi naturã ca noi, prin  care  ne  împãrtãseste  toate  bunurile  sale.  Astfel, chiar lucrurile cele mai grele ni se vor pãrea usoare si plãcute si, ostenindu-ne în acest timp atât de scurt, vom ajunge sã purtãm coroana nepieritoare si nemuritoare, prin harul si milostivirea Domnului nostru Isus Cristos,cãruia i se cuvine slava si puterea, acum si întotdeauna,în vecii vecilor. Amin.

Din Omiliile sfântului Ioan Crisostomul, episcop – Omil. 2, Panegiricul sfântului Paul: PG 50, 480-484

SINAXAR OCCIDENTAL: CONVERTIREA SF. APOSTOL PAUL/PAVEL

Paul a suferit toate din dragoste fatã de Cristos

Ce este omul, cât de nobilã este natura noastrã si câtã putere are aceastã creaturã vie, Paul a arãtat-o mai bine ca oricare altul. În fiecare zi, el se urca tot mai sus, în fiecare zi se ridica cu mai mult zel si lupta cu un curaj tot mai mare împotriva pericolelor pe care le întâlnea.

Gândindu-se la aceasta, spunea: Uit cele din urma mea si mã avânt cãtre cele dinaintea mea (cf. Fil 3,13). În timp  ce  îsi  astepta  moartea,  el  îi  invita  pe  ceilalti  sã împãrtãseascã  cu  el  aceastã  bucurie,  spunând:  Bucurati-vã si voi, bucurati-vã împreunã cu mine (Fil 2,18). În fata pericolelor, a insultelor si a tot felul de umilinte,el  tresaltã  iarãsi  de  bucurie  si,  scriind  corintenilor,spune: Mã bucur în slãbiciuni, în jigniri, în persecutii(cf. 2Cor 12,10). El spune cã acestea sunt armele dreptãtii si aratã cã tocmai de aici îi vine cel mai mare rod.

Scãpa peste tot de cursele dusmanilor. Lovit pretutindeni  cu  vergi,  coplesit  de  injurii  si  insulte,  el  se comporta ca si cum ar fi celebrat triumfuri glorioase, se lãuda cu ele de parcã ar fi ridicat trofee si îi multumea lui  Dumnezeu,  spunând:  Multumire  fie  lui  Dumnezeu care  triumfã  mereu  în  noi  (cf.  2Cor  2,14).  El  cãuta umilirile si insultele, pe care le primea din cauza predicii sale,  mai  mult  decât  cãutãm  noi  onorurile;  moartea, mai mult decât dorim noi viata; sãrãcia, mai mult decât dorim noi bogãtia; munca, mai mult decât doresc altii odihna. Un singur lucru detesta si respingea: ofensarea lui Dumnezeu. Si nimic altceva nu i se pãrea mai vrednic de dorit decât a-i fi plãcut lui Dumnezeu în toate.

Ceea  ce  considera  mai  presus  de  toate  era  sã  se bucure de iubirea lui Cristos; având aceasta, se simtea cel mai fericit dintre toti oamenii. Fãrã aceasta, prietenia celor puternici si a principilor era nimic. Prefera sã se afle printre cei din urmã, ba chiar printre cei condamnati,  cu  aceastã  iubire,  decât,  fãrã  ea,  sã  fie  printre oamenii de vazã si încãrcati de onoruri.

Singurul  si  cel  mai  mare  chin  pentru  el  ar  fi  fost pierderea acestei iubiri. Pentru el, aceasta ar fi însemnat gheena, pedeapsa unicã, chinul cel mai mare si mai insuportabil.

În schimb, a se bucura de iubirea lui Cristos însemna pentru el viata, lumea, îngerul cel bun, prezentul, viitorul, împãrãtia,  promisiunea,  fericirea  infinitã.  În  afarã  de aceasta, tot ceea ce ni se poate întâmpla aici, pe pãmânt, el nu considera nici greu, nici plãcut.

Astfel, el dispretuia toate lucrurile pe care le vedem asa  cum  este  dispretuitã  iarba  putrezitã.  Tiranii  si popoarele pline de furie i se pãreau a fi niste muste.

Moartea, suferintele si miile de torturi le considera ca niste jocuri de copii, câtã vreme trebuia sã le sufere pentru Cristos.

Din Omiliile sfântului Ioan Crisostomul, episcop – Omil. 2, Panegiricul sfântului Paul: PG 50, 477-480

SINAXAR OCCIDENTAL: Sf. Francisc de Sales

„Dacă greşesc, vreau mai degrabă să greşesc din prea multă bunătate decât din prea multă asprime.” Francisc de Sales

Evlavia trebuie practicatã în diferite moduri

La  facerea  lumii,  Dumnezeu  poruncea  plantelor  sã facã roadele lor, fiecare dupã felul ei: tot astfel porunceste el crestinilor, care sunt plantele vii ale Bisericii sale, sã producã roadele evlaviei, fiecare dupã starea si chemarea lui.

Evlavia trebuie sã fie practicatã în diferite moduri: într-un fel de nobil, în alt fel de meserias, într-un fel de servitor, în alt fel de rege, într-un fel de vãduvã si de tânãra necãsãtoritã, în alt fel de femeia mãritatã. Si un numai atât, dar trebuie potrivitã practicarea evlaviei cu puterile, treburile si obligatiile fiecãruia în particular.

Spune-mi, te rog, Filotee, ar fi potrivit oare ca episcopul  sã  voiascã  a  fi  izolat  ca  certosinul?  Si  dacã oamenii  cãsãtoriti  n-ar  voi  sã  strângã  mai  mult  decât capucinii,  dacã  lucrãtorul  ar  fi  toatã  ziua  la  bisericã, cum e cãlugãrul, iar cãlugãrul ar fi mereu expus la tot felul  de  întâlniri  pentru  serviciul  aproapelui  ca  episcopul, aceastã evlavie n-ar fi oare ridicolã, fãrã regulã si de nesuferit?

Aceastã  gresealã  si  absurditate  totusi  se  întâmplã foarte des. Nu, Filotee, evlavia nu stricã nici un lucru când este adevãratã, ci le desãvârseste pe toate, iar când se împotriveste legitimei ocupatii a cuiva, ea este, fãrã îndoialã, gresitã.

Albina scoate mierea ei din flori, fãrã a le stânjeni, lãsându-le  întregi  si  proaspete  precum  le-a  gãsit;  dar adevãrata evlavie face si mai bine, cãci nu numai cã un stricã  nici  un  fel  de  îndeletnicire  sau  ocupatie,  ci, dimpotrivã, le împodobeste si le înfrumuseteazã.

Cãci, asa cum orice fel de pietre scumpe puse în miere devin  mai  strãlucitoare,  fiecare  dupã  culoarea  ei,  tot asa, oricine devine mai plãcut în ocupatia lui, când o uneste  cu  evlavia:  grija  casei  devine  linistitã,  iubirea sotului si a sotiei mai sincerã, serviciul principelui mai credincios  si  tot  felul  de  ocupatii  mai  dulci  si  mai prietenoase.

Este o gresealã, ba chiar o erezie, de-a voi sã scoti viata  evlavioasã  din  cazarma  soldatilor,  din  prãvãlia negustorilor, de la curtea capetelor încoronate, din cãsnicia  persoanelor  cãsãtorite.  Este  adevãrat,  Filotee,  cã evlavia  pur  contemplativã,  cãlugãreascã  si  religioasã nu poate fi exercitatã în aceste profesii; dar, de asemenea, în afarã de aceste trei feluri de evlavie, mai existã multe  altele,  menite  sã-i  desãvârseascã  pe  aceia  care trãiesc în lume.

Oriunde  am  fi,  putem  si  trebuie  sã  tindem  la  viata desãvârsitã.

Din “Îndrumare la viata evlavioasã”,de sfântul Francisc de Sales, episcop (Partea 1, cap. 3)

AUDIO: „La duminica ortodoxiei” de Nicolae Steinhardt

Din volumul de predici „Daruind vei dobandi„.

DOWNLOAD PDF: Karl Rahner – Tratat fundamental despre credinta

Descriere

Fascinatia si actualitatea „Tratatului fundamental despre credinta” al lui Karl Rahner constau în profunzimea spirituala si forta speculativa cu care sunt abordate întrebarile capitale ale crestinilor din timpul sau: ce înseamna sa fii crestin, care este temeiul sperantei acestuia si, în fine, cum se poate trai cu probitate intelectuala credinta crestina în lumea de astazi. Asa cum o arata titlul, aceasta lucrare este un „Tratat fundamental despre credinta”: în ea nu este vorba doar despre niste întrebari teologice particulare, ci despre esenta crestinismului, în ansamblul sau, gândit în legatura lui intrinseca cu totalitatea existentei umane. Într-o lume dominata de pozitivismul stiintific, Karl Rahner nu oboseste sa afirme ca viata omului este învaluita în misterul inepuizabil al lui Dumnezeu, care i se comunica necontenit. În aceasta relatie aparent paradoxala se afla si temeiul ultim al demnitatii omului: într-adevar, potrivit lui Rahner, autonomia omului creste în mod direct proportional cu legatura pe care acesta o are cu Dumnezeu, originea si orizontul lui ultim. Mister si autocomunicare, aceste concepte sunt menite, în viziunea teologului german, sa ofere, lumii de astazi, un acces catre Dumnezeu si catre om în legatura lor originara. Karl Rahner (1904-1984) s-a nascut la Freiburg în Breisgau. Intrat în 1922 în ordinul calugarilor iezuiti, devine preot în 1932. Urmeaza cursuri de filosofie cu Martin Heidegger, iar în 1936 primeste titlul de doctor în teologie dogmatica. Suspendat din învatamânt în timpul celui de-al doilea razboi mondial, în 1948 este titularizat profesor de dogmatica la Universitatea din Innsbruck, iar din 1964 preia catedra de filosofia religiei a Universitatii din München. Între 1967 si 1971, când devine profesor emerit, el activeaza în cadrul Universitatii din München. Prin functiile de teolog peritus la Conciliul Vatican II si de membru al Comitetului Teologic International pâna în 1972, precum si prin cele peste 4000 de titluri din bibliografia lui, Karl Rahner se afirma ca unul dintre numele cele mai importante ale gândirii teologice din secolul XX.

DOWNLOAD PDF

Despre vin si betie – Sfantul Ioan Gura de Aur

Să nu bei doar apă, ci foloseşte şi puţin vin, din pricina stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri.

1 Timotei 5:23(NTR)

Dar unora li se pare că  acest  sfat, acest îndemn [1 Timotei 5:23], dă voie să se bea vin fără sfială. Însă nu e aşa: căci dacă cercetează cineva mai cu luare aminte această spusă, vede că aici e mai de grabă un sfat către cumpătare. Gândeşte-te cum Pavel, nu de la început,  nici  de  prima dată nu dă acest  sfat, ci l-a dat după ce a văzut că puterea trupului e cu totul ştirbită şi nu I-a dat aşa simplu, ci cu oarecare măr­ginire ; căci n’a zis doar:  Bea vin, ci „puţin vin, nu că Timotei ar fi avut nevoie de acest sfat şi îndemn, dar pentru că noi avem nevoie.

Astfel că, scriindu-i  lui,   ne-a  hotărît nouă mai de grabă  măsura şi hotarul băutului de vin, îmbiindu-ne să bem numai atât cât avem nevoie să ne întremăm  sănătatea, cât să dăm trupului o bună stare, nu altă boală. Căci bă­utul  necumpătat al vinului  dă naştere nu la mai puţine  boale ca băutul apei, ci la mult mai  multe şi mai  grele  boale ale trupului şi ale sufletului, stârnind în cuget  răsboiul pati­milor, furtuna  gândurilor nesăbuite, şi făcând mai slabă şi mai şubredă puterea trupului. Firea pământului nu se destramă atât de mult când e vătămată de belşugul prea mare de ape, cât se slăbeşte, se destramă şi piere pu­terea trupului din pricina necurmatei băuturi de vin.   Să  fugim  deci şi din o parte şi din alta  de  necumpătare, îngrijind  de sănătatea trupului  şi  potolindu-i desmăţările lui. Vinul ni s’a dat de Dumnezeu nu ca să ne îmbătăm. „Căci vinul înveseleşte, spune David, (Psalm 103, 15) inima omului”. Iar tu faci din el pri­cină de mâhnire. Căci cei cari se îmbată peste măsură, sunt cu sufletul îngreunat şi cu min­tea întunecată de mult întunerec. El e un leac foarte bun, când păzeşte cea mai bună măsură şi fel.

Acest loc (din Psalm) ne este folositor şi împotriva ereticilor cari învinovăţesc făptura lui Dumnezeu: căci dacă vinul ar fi fost dintre lucrurile oprite, Pavel nu l-ar fi îngăduit, nici n’ar fi zis că trebuie să ne slujim de el. Şi nu numai împotriva ereticilor, dar chiar împotriva acelor fraţi cari după ce au văzut pe alţii înjosindu-se din pricina băuturii, în loc să-i ocă­rască pe aceia, ponegresc poama dată de Dum­nezeu, zicând: Să nu fie vin. Iar noi să le răspundem: Să nu fie beţie. Căci vinul e lu­crul lui Dumnezeu, iar beţia e lucrul diavo­lului, nu vinul face beţia, ci necumpătarea face beţia; nu învinovăţi făptura lui Dumnezeu, ci sminteala tovarăşului tău de robie. Ci tu, nevoind să pedepseşti şi să îndrepţi pe cel care păcătuieşte, batjocoreşti pe binefăcătorul (tău).

5. Aşadar când auzim pe unii vorbind astfel, să-i facem să amuţească, căci nu între­buinţarea vinului, ci necumpătarea dă naştere beţiei; beţiei, zic, care e mama tuturor relelor. Vinul a fost dat ca să întremeze trupul lân­cezit, nu ca să prăpădească tăria sufletului; ca să alunge slăbiciunea cărnii, nu ca să strice sănătatea sufletului. Drept aceea nu te sluji de vin fără cumpătare, ca să nu dai neghiobilor şi celor slabi cu duhul prilej de mustrare. Căci ce e mai de plâns ca beţia?

Un om beat e ca un mort însufleţit, ca un demon primit de bunăvoie, ca o boală care n’are iertare, un prăpăd ce nu se poate îndreptăţi, o ruşine îndeobşte a neamului nostru. Omul beat e ne­folositor nu numai în adunări sau la treburile obşteşti  sau ale fiecăruia în parte, dar chiar la privire e cel mai urîcios  din toţi, duhnind a mirosuri nesuferite, iar râgâiturile şi căscăturile beţivilor cât şi vorbele lor necuviin­cioase şi supărătoare, umplu de scârbă grozavă pe cei cari îi primesc şi stau în tovărăşia lor. Şi ceea ce e culmea răului, boala aceasta face ca cerul să nu poată fi atins de beţivi, şi nici nu le îngăduie să ajungă la bunurile veşnice,, dar pe lângă ruşinea din vieaţa aceasta, pe cei cari suferă de o asemenea boală, îi aşteaptă chiar pe ceea lume o pedeapsă cumplită.  Să ne desbărăm deci de acest obicei urît, şi să auzim pe Pavel care spune: „Bea puţin vin”: căci el a îngăduit să se bea puţin din pricina boalei; căci dacă nu l-ar fi supărat (pe Timotei) slăbiciunea,  Pavel nu l-ar fi silit pe ucenicul lui să bea nici chiar puţin.

Căci trebuie negreşit ca întotdeauna când ne înfruptăm cu băuturile şi mâncările date nouă de Dumnezeu, să le măsurăm după timpuri şi după nevoile noastre, şi să nu trecem întru nimic hotarul nevoii, nici să nu facem aşa la întâmplare şi fără chibzuinţă.

Ioan Gura de Aur, Predicile despre statui – Volumul I, 2.14–18

PS: sublinierile si accentele imi apartin

SRUC 2010: Reîntregirea Bisericii lui Christos – C. S. Lewis

15 ianuarie – Reîntregirea Bisericii lui Christos

N-a fost nicicând mai necesară. O creştină­tate unită ar trebui să fie răspunsul dat nou­lui păgânism. Insă cum ar urma să se întâmple această reconciliere a Bisericilor, şi nu doar sim­pla convertire a indivizilor de la o Biserică la alta, mărturisesc că nu-mi dau seama. Inclin să cred că sarcina imediată este cooperarea viguroasă pe baza a ceea ce chiar şi în acest moment este comun tuturor — alături, desigur, de o recunoaş­tere deplină a diferenţelor. O unitate experimen­tată în câteva privinţe s-ar putea apoi dovedi preludiul unei unităţi confesionale în toate pri­vinţele. Nimic nu ar oferi pretenţiilor papale un sprijin mai puternic decât spectacolul unui Papă care să funcţioneze într-adevăr ca un cap al întregii creştinătăţi.

16 ianuarie – Creştinism contra Creştinism-cu-apă

Oricând e un moment potrivit pentru reîn­tregire. Sciziunile dintre creştini sunt un păcat şi un scandal, iar creştinii ar trebui să pună în fiecare moment umărul la reîntregire, chiar şi numai prin rugăciuni. Nu sunt decât un mirean şi sunt creştin de puţină vreme, şi nu ştiu prea multe despre astfel de lucruri, dar în tot ceea ce am scris şi am gândit nu m-am abătut de la poziţiile dogmatice tradiţionale. Rezultatul este că ajung la mine scrisori de aprobare din par­tea unor creştini din familii îndeobşte privite ca foarte depărtate unele de altele; ei sunt, de pil­dă, iezuiţi, călugări, călugăriţe, dar şi quakeri sau schismatici galezi, ca să dau numai câteva exemple. Imi pare, aşadar, că elementele „extre­miste” din fiecare Biserică sunt şi cele mai apro­piate unele de altele, iar persoanele cu vederi largi şi „de bine” din sânul fiecărei Biserici nu ar putea să se unească în vecii vecilor. Lumea „vederilor largi” şi a „religiei” diluate este o lume în care un mic număr de oameni (toţi de acelaşi tip) spun lucruri cât se poate de diferite şi îşi schimbă vederile o dată la câteva minute. De la aceştia nu vom obţine niciodată reîntregirea.

C.S. LEWIS, Treburi cereşti, Lecturi zilnice vol. I

SINAXAR: Cuv. Macarie Egipteanul

Vezi acest document pe Scribd

„Macarie Egipteanul – Omilii” in seria Parinti si Scriitori Bisericesti vol 34.

SINAXAR: †) Sf. Atanasie

Sfântul Atanasie cel Mare in colectia Parinti si Scriiori Bisericesti:

PSB 15: Sf. Atanasie cel Mare – Scrieri I Cuvant impotriva elinilor. Cuvant despre intruparea Cuvantului. Trei cuvinte impotriva arienilor
Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1987

PSB 16: Sf. Atanasie cel Mare – Scrieri II Epistole. Viata Cuviosului Parintele nostru Antonie
Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1988

SINAXAR AUDIO: †) Cuv. Antonie cel Mare – de N. Steinhardt si altii

„Filocalia” vol 1

SCRIERI: Antonie cel Mare

http://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_the_Great

Din volumul de predici „Daruind vei dobandi„.

AUDIO: „Ce-i datorez eu lui Hristos” de Nicolae Steinhardt

Din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi„.

18-25 Ianuarie – Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor 2010

În timpul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor 2010, creştini din întreaga lume vor participa la un program special de rugăciune ce are ca temă versetul din Evanghelia după Luca: „El a înviat – şi voi sunteţi martori ai învierii Lui” (Luca 24, 28).

Organizând slujbe şi rugăciuni ecumenice, parohiile din întreaga lume participă la această săptămână de rugăciune care are loc, conform tradiţiei, între 18 şi 25 ianuarie (în emisfera nordică) şi de Rusalii (în emisfera sudică).

Materialele pentru săptămâna de rugăciune 2010 au fost pregătite de Bisericile din Scoţia care, în paralel cu aceasta, organizează şi jubileul Conferinţei pentru misiunea mondială şi evanghelizare. Prima întâlnire a Conferinţei pentru misiunea mondială şi evanghelizare a avut loc pentru prima dată în 1910, sub motto-ul: „Să dăm astăzi mărturie despre Hristos” şi este  considerată începutul mişcării ecumenice moderne.

Consiliul papal pentru promovarea unităţii creştinilor şi Comisia pentru Credinţă şi Constituţie a CMB au elaborat o broşură cu textele liturgice pentru săptămâna de rugăcine pentru unitatea creştinilor 2010. Broşura conţine şi informaţii generale despre săptămâna de rugăciune.

Materiale suplimentare despre saptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor,
Informaţii despre jubileul conferinţei pentru misiune mondială şi evanghelizare,
Texte şi materiale liturgice suplimentare pentru săptămâna de rugăciune 2010

puteţi găsi accesând următorul link:
http://www.oikoumene.org/de/nachrichten/veranstaltungen/ev/sg/article/1734/gebetswoche-fuer-die-einh-7.html

SURSA

Documentul cu textele pentru anul 2010 poate fi descărcat dând clic aici.

„This is the Day” The Biblical Doctrine of the Christian Sunday in its Jewish and Early Church Setting

Inca o carte online integral pe tematica sabatului.

by Roger T. Beckwith and Wilfrid Stott

London: Marshall, Morgan & Scott, 1978

Reproduced by kind permission of Dr Roger T. Beckwith

Complete book (0.75MB)

Contents

	Introduction	vii
Part I	The Biblical and Jewish Evidence by R.T. Beckwith
1	The Memorial of the World’s Creation	2
2	The Memorial of Israel’s Redemption	13
3	The Memorial of Christ’s Resurrection	30
4	The Continuity between the Sabbath and the Lord’s Day	43
Part II	The Evidence of the Fathers by W. Stott
5	The Attitude to the Sabbath in Patristic Thought	50
6	The Early Church and Sunday: a Whole Day?	58
7	The Early Church and Sunday: What Sort of Day?	62
8	Eusebius of Caesarea and the Christian Sunday	75
9	How Christians Spent the Lord’s Day	84
10	The Theology of the Christian Sunday: The First Day	104
11	The Theology of the Christian Sunday: The Lord’s Day	112
12	The Theology of the Christian Sunday: The Eighth Day	117
13	The Attitude of the Early Church to the Ten Commandments	125
14	Conclusion	140
	Notes	145
	Bibliography	165
	Abbreviations	169
	Index of Biblical References	171
	Index of Jewish Writings	175
	Index of Patristic Writings	177
		179

General Index