Omul „primitiv”: „inger pamantean” – paznic de frumuseti si gradinar de bunatati

„Ce cinste poate fi mai mare decât cinstea dată de Dumnezeu? I-a dat  să  locuiască  în  rai,  să  se  încânte  de  frumusetea  celor  văzute,  să  se bucure  de  priveliştea  raiului  şi  să  culeagă  mare  plăcere  de  pe  urma acestei desfătări. Gândeşte-te ce minunat era să vezi pomii plini de roade, felurimea florilor, varietatea, bogătia frunzelor şi toate celelalte câte era firesc  să  fie  în  rai,  şi  într-un  rai  sădit  de  Dumnezeu!  De  aceea dumnezeiasca  Scriptură,  luând-o  înainte,  a  spus:  A  răsărit  încă  din pământ tot pomul frumos la vedere şi bun la mâncare (Fac., 2, 9), ca să putem şti că omul, bucurându-se de atât de mare belşug, a călcat sfatul ce i  s-a  dat,  din  pricina  marii  lui  neînfrânări  şi  trândăvii.  Gândeşte-mi-te, iubite, la cinstea covârşitoare cu care a fost învrednicit! I s-a dăruit în rai masă proprie şi deosebită, ca să nu creadă că are şi el aceeaşi hrană cu animalele! I s-a dăruit să locuiască în rai ca un împărat şi să se desfăteze de  cele  de  acolo  şi,  ca  un  stăpân,  să  fie  despărtit  de  animalele  puse  în slujba lui”. (Omilii la Facere, omilia XIV, IV, în col. PSB, vol. 21, pp. 160-161)

„Când  mă  gândesc  la  felul  de  viată  pe  care  Dumnezeu  l-a  dăruit omului, făcându-i atât de bogate binefaceri;  când mă gândesc mai întâi că,  înainte  de  facerea  lui,  Dumnezeu  a  adus  la  fiintă  pentru  el  toată podoaba zidirii, că l-a făcut mai târziu să se bucure de toate cele văzute; când mă gândesc apoi că Dumnezeu a poruncit să se facă raiul, pentru că a  voit  ca  omul  să  locuiască  în  el,  că  l-a  despărtit  de  animalele necuvântătoare, că i-a dat putere asupra tuturor şi i-a poruncit să le pună nume tuturor, aşa cum pune nume un stăpân robilor şi supuşilor, când mă gândesc, apoi, că Adam singur avea nevoie de un ajutor de aceeaşi fiintă cu el, ca să-i tie tovărăşie, şi că Dumnezeu nici asta n-a lăsat-o la o parte, ci a făcut-o pe femeie în chipul în care  a voit şi i-a încredintat-o lui şi că odată cu toate acestea i-a dăruit şi vrednicia profetiei; când mă gândesc, apoi, că după aceste nespuse binefaceri i-a dăruit şi binele cel mai mare din toate, anume că l-a scăpat de toate grijile trupului, că l-a făcut să nu aibă nevoie nici de haine, nici de vreo altă trebuintă, ci că a voit, după cum  spuneam  mai  înainte,  ca  omul  să  trăiască  pe  pământ  ca  înger pământean”. (Omilii la Facere, omilia XV, IV, în col. PSB, vol. 21, p. 173)

Cand te gandesti la ce menire, soarta, ne „pre-destinase” Dumnezeu si ce-a ajuns viata omului din ce fusese intentionata…

%d blogeri au apreciat asta: