Concertul „Patimile dupa Sfantul Matei” / Ilarion Alfeiev

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Le 6 avril dernier, la chaîne de télévision russe Kultura a diffusé la représentation de l’œuvre musicale « La Passion selon saint Matthieu » composée par Mgr Hilarion (Alfeyev).

UNE PASSION RUSSE OECUMENIQUE DU 21e SIECLE

Mgr Hilarion Alfeyev a composé en 2007 une oeuvre qui fera date dans l’histoire de la musique du 21ème siècle: une Passion selon Saint Matthieu, pour choeur, solistes et orchestre à corde, exemplaire à de nombreux titres: il s’agit d’un chef-d’oeuvre artistique. Elle est aussi un pont jeté entre l’Orient et l’Occident, une oeuvre oecuménique tant sur le plan musical que confessionnel. Elle puise en effet son inspiration musicale chez celui qui reste le modèle inégalé de la Passion: J.-S. Bach, dans la filiation duquel Alfeyev se place consciemment, ainsi que chez ses successeurs jusqu’au 20ème siècle, et dans la musique traditionnelle russe, non seulement l’univers liturgique de ces deux derniers siècles, mais aussi dans l’âme de la Russie, l’antique chant znamenny, équivalent slavon de notre chant grégorien, et les mélodies populaires russes. Cette fusion de styles si nombreux est réalisée de manière magistrale et très personnelle, aboutissant à une étonnante unité. Elle suscite un ouvrage à la fois original et de tradition. L’oecuménisme s’exprime aussi par le fait que la forme liturgique employée est occidentale, la passion luthérienne – elle même inspirée d’un modèle catholique – alors que les textes glosant le récit évangélique sont pris, eux, dans le trésor de la liturgie orientale pour la Semaine Sainte, qui unit la Croix et la Résurrection. Les chants sont en slavon. Mgr Hilarion est aussi privat-docent de l’Université de Fribourg. C’est selon son voeu que nous montons cette oeuvre en 1ère suisse avec cette Univesité.

OPERA INTEGRALA IN FORMAT MP3 SE POATE DESCARCA DE AICI sau video de AICI

PS: vedeti si O singură Înviere, documentar despre problematica stabilirii datei sărbătorii Paştelui

”Duh de samurai” – Remember: 21 de ani de la moartea parintelui Nicolae Steinhardt

(…) Noi însă luând pildă de la amândoi – şi de la Hristos şi de la  Socrate şi făcând osebire între cele două înţelesuri ale cuvântului [moarte] e bine să ne pregătim din vreme a înfrunta:

a)  moartea fizică întocmai ca Socrate: cu demnitate, curaj, ţinută militară, duh de samurai, chiar şi cu niţică teatralitate, cât mai bărbăteşte şi mai semeţ;

b)  despărţirea sufletului de trup şi pornirea lui către Judecată cu gândul la Hristos: cu sudoare, cu fiori în inimă şi sânge, cu spaimă şi tremur violent.

Să ne rugăm Domnului să ne dea la vremea morţii aceste două daruri: cât priveşte trupul: ţinută şi curaj; cât priveşte sufletul îngenunchere, frică şi neprefacută căinţă.

REFLECŢII DESPRE MOARTE Din „Dăruind vei dobândi” de Nicolae Steinhardt

Mi-a atras atentia sintagma care da si titlul postarii : ”duh de samurai”. Mi-a amintit din filmul ”Ultimul samurai” de scena mortii samuraiului care intruchipeaza ”duhul de samurai”. Katzumoto se duce la moarte sigura si nu pregeta a se jertfi pentru niste valori, pentru un ideal. Apara aceste valori cu propriul sau sange si sangele sau jerfit lor le da puterea de a invinge cea mai strasnica opozitie. Tot ”duh de samurai” are si sora samuraiului cand e dispusa sa-si ia viata ca sa nu se mai simta dezonorata, daca ii dadea voie stapanul,samuraiul, fratele ei… De acelasi duh sunt insufletiti oamenii samuraiului care isi apara Stapanul cu piepturile lor goale cand satul le este atacat in noapte; viata lui , a Stapanului, a samuraiului, e mult mai de pret decat vietile lor. Nu clipesc in a se jertfi pentru cel mai de pret dintre ei. De acelasi duh de samurai admirat de Steinhardt dau dovada luptatorii cand desi grav raniti continua lupta pana la ultima suflare, pana la ultima picatura de sange. Tot asa cade in lupta eroic fiul Samuraiului, acoperind retragerea tatalui sau: tine pe loc vrajmasii si cade cu pieptul inainte baricadandu-le calea.

Dar oare nu tot de ”duh de samurai” au dat dovada martirii crestini de-a lungul atator secole? Nu tot asa s-au purtat in fata schingiuitorilor? Nu ”duhul de samurai” le-au dat putere unui Tutea, printului Vladimir Ghika, lui Nicolae Steinhardt, Richard Wurmbrand si cator altora sa iasa biruitori in fata unor forte care i-ar fi putut strivi ca pe niste ganganii?

Toate acele femei crestine, care si-au incurajat barbatii, copiii, in a accepta martirajul, care si-au pregatit sotii pentru rug, cruce sau torturi, care nu le-au spus:  ”nu te du”, ci, ca si tatal lui Steinhardt, le-au zis doar: ”sa nu ma faci de ras, sa nu fii un cacaios”…

”Duh de samurai” este poate ceea ce lipseste Vestului si Estului, coplesiti de alte duhuri: al necredintei, al materialismului, al satisfacerii instinctelor… ”Duhul de samurai” este ceea ce Domnul asteapta sa vada in fiii Sai, fii ai libertatii, care nu se inspaimanta in fata mortii ci in fata tradarii si pierderii sufletului.

„ Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de înţelepciune.” (2 Timotei 1:7, NTR)

Poate ca ruga cea mai potrivita pentru noi este cea a lui Isaac Sirul.

Teatru radiofonic despre Nicolae Steinhardt si Sf. Cuv. Maria Egipteanca – la Radio Romania Cultural

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Duminica floriilor: Cand pe Imparat Il umfla plansul…

Compararea textelor evanghelice sinoptice(Matei 21:1-11, Marcu 11:1-10, Luca 19:28-44) ale scenei mesianice a intrarii Domnului in Ierusalim in saptamana patimilor scoate la iveala cateva observatii interesante:

1. Singurul care citeaza profetiile pe care Domnul le implineste intrand calare pe un magarus in cetatea lui David este sfantul evanghelist Matei(21:4,5).
2. Raportul vamesului-apostol pare sa sufere de o alterare textuala: se vorbeste de magarus si de mama lui,magarita. Totusi,foarte probabil este ca rapoartele sinoptice sa fie numai complementare si consecvente cadrului propriu fiecaruia; explicatia diferentei dintre Matei si Marcu-Luca fiind : deoarece doar Matei citeaza textele profetice carora actiunea Domnlui le aduce plinirea, tot doar el pomeneste si de magarita si magarus. Iar pomenirea ambilor este doar consecventa imaginii profetice care acum isi gaseste implinirea cat se poate de precisa: profetia vorbeste despre ”Împăratul tău vine la tine, smerit şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, pe mânzul unei măgăriţe!” iar implinirea ei reda tabloul magarusului cinstit de Domnul (cu onoarea de a-L calari), magarus insotit insa si de maica lui. Asadar, Matei pomenind si de magarita un face decat sa redea foarte atent implinirea in amanunt a profetiei, amanunt concretizat in prezenta magaritei,mama magarusului.
3. Foarte interesant este si ca doar evanghelistii Marcu si Luca precizeaza: ”un măgăruş pe care nu a încălecat încă nici un om/ pe care n-a încălecat nimeni niciodată.”
4. O sintagma aparent bizara este: „ Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei, iar Isus S-a aşezat deasupra lor.”(Matei 21:7, NTR) Sinaxa pare nastrusnica aici putandu-se intelege ca Isus S-a asezat deasupra ambilor, magarusul si maica-sa,cum le place scepticilor sa citeasca si ironizeze. Imaginea este stranie si nenecesara, textul putand fi mult mai coerent si normal inteles: Isus s-a asezat deasupra lor – a hainelor puse pe magarus ca si pe mama lui. Cornilescu evita neclaritatea si traduce: „ Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra.”(Matei 21:7, VDCC) iar Sinodala pare sa fi gasit o solutie de exprimare si mai fericita: „ Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele.” (Matei 21:7, VBOR)  La fel procedeaza mai vechile versiuni romanesti: ”Au adus asina şi mânzul, şi au pus deasupra lor veşmintele sale, şi a şezut pre dânsele.”( Noul Testament de la 1857). ”Noul Testament pe intelesul tuturor” parafrazeaza: ”şi i-au adus animalele, aruncându-şi hainele peste mânz ca să-l poată călări.”
5. Marcu, scribul lui Petru conform traditiei, pare foarte exact in detalii: precizeaza ca ucenicii au fost trimisi ”in sat”( v. 1) iar ucenicii ”au găsit măgăruşul legat lângă uşă, afară în stradă”(v. 4). Marcu spune ca ”Cei care stăteau acolo i-au întrebat: „Ce faceţi de dezlegaţi măgăruşul?””(v. 5) iar Luca(v. 33) , pe traditia lui Pavel, precizeaza ca aceia erau ”stapanii” magaritei si a puiului ei.
6. Doar doctorul evanghelist Luca(19:39-40) raporteaza finalul scenei in care Domnul le inchide gura fariseilor ce voiau sa inchida gurile oamenilor ce-I proclamau mesianitatea. Tot numai Luca(19:40-44) pomeneste jalirea Ierusalimului si profetizarea de catre Domnul a napastelor cetatii deicide.

Acest mic ”survol” comparativ cu observarea detaliilor nu trebuie sa ne faca sa pierdem din vedere ”padurea” din cauza ”copacilor”: Imparatul imparatilor ”Isi permite” o unica scena de ”triumf” : una ”de tot rasul” pentru potentatii vremii – un ”sarantoc”, aclamat ca Imparat de plebea unei cetati sub ocupatie straina, calare pe un magarus cu urechi pleostite… Imparatul smerit chiar si in unica scena de ”triumf” pamantean… Intr-adevar smerit, atat de smerit …

Si cand toti striga de bucurie, El,Imparatul, incepe sa boceasca ”ca o muiere”! ”Halal Imparat” – si-o fi zis tradatorul, gandindu-se daca va scoate macar 30 de arginti de pe urma ”natangului” Astuia…

AUDIO: Timpul smochinelor de N Steinhardt

din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

Sfantul Ioan Gura de Aur : profet sau idealist utopic?

Hrisostom nu credea în scheme abstracte; el a avut o credinţă înflăcărată în puterea creativă a iubirii creştine. Pentru acest motiv el a devenit învăţătorul şi profetul tuturor veacurilor în Biserică. În tinereţea sa el a petrecut câţiva ani în deşert, dar nu a stat acolo.

Pentru el singurătatea monahală a fost o perioadă de antrenament. El s-a întors către lume pentru a proclama puterea evangheliei. A fost un misionar  prin vocaţie; a avut un zel apostolic şi evanghelic. El a voit să îşi împărtăşească inspiraţia cu fraţii. El a voită să lucreze la stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
El s-a rugat pentru astfel de lucruri în viaţa comună astfel încât nimeni nu mai trebuia să se întoarcă în sălbăticie în căutarea desăvârşirii, fiindcă există aceiaşi oportunităţi în oraşe. El a voit să reformeze însuşi oraşul şi pentru acest lucru şi-al ales sieşi calea preoţiei şi a apostolatului.
A fost acesta un vis utopic? Era posibil să reformezi lumea şi să depăşeşti lumescul lumii? A reuşit Hrisostom în misiunea sa? Viaţa sa a fost furtunoasă şi grea, a fost o viaţă a îndurării şi a martiriului. A fost persecutat şi respins de păgâni şi de fraţi falşi şi a murit fără casă în exil ca şi prizonier. Tot ceea ce i-a fost oferit spre suferinţă a îndurat în duhul bucuriei, ca şi din mâna lui Hristos care a fost respins şi executat. Biserica a recunoscut cu mare grijă această mărturie şi a aclamat solemn pe Hrisostom ca şi pe unul din „învăţătorii ecumenici” pentru veacurile ce aveau să vină.
Există o aromă  neobişnuită de modernitate în scrierile lui Hrisostom. Lumea lui era ca şi a noastră, o lume a tensiunilor, o lume a problemelor nerezolvate în toate domeniile vieţii. Sfaturile lui se potrivesc la fel de bine veacului nostru ca şi celui din timpul său. Principalul său sfat este o chemare la un creştinism integral, în care credinţa şi milostenia, credinţa şi practica   sunt   legate   organic   într-o   predare   necondiţională   în   iubirea   copleşitoare   a   lui Dumnezeu,   o   încredinţare   necondiţionată   în   mila   Sa,   într-o   încredinţare   necondiţională slujirii Sale, prin Iisus Hristos, Domnul nostru.

Din ”EPOCA PATRISTICĂ ŞI ESHATOLOGIA” in ”ASPECTE ALE ISTORIEI BISERICII” – VOLUMUL AL PATRULEA din COLECŢIA LUCRĂRILOR lui GEORGES FLOROVSKI, Profesor Emerit de Istoria Bisericii, Universitatea Harvard

SINAXAR: Buna Vestire

Binecuvântarea Tatãlui s-a revãrsat prin Maria asupra tuturor oamenilor

Din Discursurile sfântului Sofroniu, episcop (Disc. 2, despre Buna-Vestire a Sfintei Nãscãtoare de Dumnezeu, 21-22.26: PG 87, 3, 3242.3250)

Bucurã-te, cea plinã de har, Domnul este cu tine!
(Lc 1,28). Ce poate fi mai sublim decât aceastã bucurie, o, Fecioarã Mamã? Sau ce poate fi mai presus de acest har pe care tu singurã l-ai primit de la Dumnezeu? Sau ce  se  poate  imagina  mai  plãcut  si  mai  strãlucit  decât acesta? Toate rãmân departe de minunea care se vede în tine, toate se aflã sub harul tãu. Privilegiile cele mai sigure  ocupã  un  loc  secund  si  au  o  strãlucire  absolut inferioarã.
Domnul este cu tine! Cine ar îndrãzni sã se ia la întrecere cu tine? Dumnezeu se naste din tine. Cine nu ti-ar ceda  imediat  locul  si  nu  ti-ar  recunoaste  cu  bucurie întâietatea  si  superioritatea?  De  aceea,  contemplând prerogativele tale mai strãlucite decât toate creaturile, te aclam si eu cu cele mai înalte laude: Bucurã-te, cea plinã de har, Domnul este cu tine! La bucuria din tine, de fapt, sunt fãcuti pãrtasi nu doar oamenii, ci ea este împãrtãsitã si puterilor ceresti.
Cu adevãrat binecuvântatã esti tu între femei, cãci ai schimbat blestemul Evei în binecuvântare si ai fãcut ca Adam, care mai înainte zãcea lovit de blestem, sã fie binecuvântat prin tine.

Cu  adevãrat  binecuvântatã  esti  tu  între  femei,  cãci prin  tine  binecuvântarea  Tatãlui  s-a  revãrsat  asupra oamenilor si i-a eliberat de vechiul blestem.Cu  adevãrat  binecuvântatã  esti  tu  între  femei,  cãci prin tine strãmosii tãi ajung la mântuire, deoarece tu îl vei naste pe Mântuitorul care le va aduce mântuirea.
Cu adevãrat binecuvântatã esti tu între femei, cãci, fãrã sã fi primit sãmântã, ai rodit acel fruct care dãruieste binecuvântare întregului pãmânt si îl mântuieste de acel blestem din care se nasc spinii.
Cu adevãrat binecuvântatã esti tu între femei, cãci,fiind  femeie  prin  naturã,  devii  totusi  mama  lui  Dumnezeu. Si dacã cel care trebuie sã se nascã din tine este cu adevãrat Dumnezeu întrupat, pe bunã dreptate esti numitã Nãscãtoare de Dumnezeu, cãci îl nasti cu adevãrat pe Dumnezeu.
Într-adevãr, în sânul tãu îl tii ascuns pe Dumnezeu care sãlãsluieste trupeste în tine si se naste din tine ca un mire care aduce tuturor oamenilor bucurie si oferã tuturor lumina dumnezeiascã.
Cãci în tine, o, Fecioarã, ca într-un cer curat si clar,Dumnezeu si-a fixat cortul sãu si el, ca un mire, iese din  camera  sa  nuptialã  (Ps 18,6).  Imitând  alergarea unui gigant, el merge în viata sa pe drumul care va fi mântuire pentru toti cei vii si care, întinzându-se de la înãltimea  cerului  pânã  la  cerurile  cele  mai  înalte,  va umple toate de cãldura sa divinã si de strãlucirea sa dãtãtoare de viatã.

Din Predicile fericitului Aelred, abate:

Dar ce putem face pentru ea? Ce daruri îi putem oferi? De-am putea cel putin sã-i dãm ceea ce îi datorãm! Noi suntem datori sã o cinstim, suntem datori sã o slujim, suntem datori sã o iubim, suntem datori sã o lãudãm. Suntem datori sã o cinstim, deoarece este mama Domnului nostru. Si cine n-o cinsteste pe mamã cu sigurantã cã nu-l cinsteste nici pe Fiul. Spune Scriptura: Cinsteste pe tatãl tãu si pe mama ta (Ex 20,12).

PS: a se vedea si Maica Domnului: Theotokos – orthodoxie versus heterodoxie si Calendar crestin: nasterea Sfintei Fecioare Maria

Obsedati(i) de ziua a saptea/sabat/sambata

„Sâmbătar sau nimic” ar putea fi refrenul unei parafrazari-sintetizari a pozitiei unor sambatari obsedati de problema sambetei ca zi de odihna. „Evanghelizarea” lor sta sub imperiul propovaduirii sambetei in contrast cu „abominatia/uraciunea/scarbosenia” duminicii „papale”. Acest soi de sambatar simte si chiar crede ca scopul existentei lui pe fata pamantului este sa convinga cat mai multi „pseudo”-crestini „duminic-ani” ca „ori devii sambatar ori esti nimic”, adica insasi calitatea de „crestin” ar fi sinonima „celei”  de vajnic cerber al sabatului. Mai ceva ca fariseii din vechime, acesti sabat-arieni vad lumea radical in „alb si negru”, ei, sabatarienii, fiind bineinteles „albii”, imaculatii, iluminatii, iar restul: negrii,tuciurii ca taciunele, ca si catranul si smoala iadului caruia ii apartin cat timp nu sunt fanii sabatului 24/24 si cu toata adrenalina posibila si imposibila. Acesti obsedati de ziua a saptea iti vor desira toata istoria in pledoaria lor anti-duminica, te vor satura de scenarii cu legi duminicale si persecutii pentru sabat.

In fata acestor cerberi ai sabatului mi se pare mai nimerita ca oricare alta observatia unui studiu pe marginea unor speculatii ale lui Maxim Marturisitorul  din Filocalia, vol. 3, p. 469.

Se spune tranşant că Dumnezeu nu a poruncit să se cinstească sâmbăta38, şi afirmatia poate surprinde într-o primă fază. Însă Maxim oferă aici o reinterpretare a poruncii privitoare la cinstirea zilei a şaptea. Cinstirea unei zile care este parte a creatiei, în calitate de unitate structurală cronologică, ar putea fi rapid catalogată în registrul idolatriei. Sensul profund al poruncii, remarcă Maxim, este indicarea simbolică a faptului că Dumnezeu Însuşi trebuie cinstit prin zile. Pornind de la această convingere, Maxim Îl identifică pe Dumnezeu chiar cu ziua Sâmbetei, arătând că „El este Sâmbăta, ca Cel ce e repausul sufletului după ostenelile în trup şi odihna după străduintele pentru dreptate”39.

„ŞABATUL – MEDIU DE TRANSFIGURARE ŞI PREGUSTARE A VEŞNICIEI” de PAULA BUD in „STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI, THEOLOGIA ORTHODOXA”, LIV, 2, 2009 , p. 229

Observ si amendez aceasta anomalie din pozitia unui sabatarian. Eu insumi cred ca mutatia de la sambata la duminica a fost un nefericit si gresit proces istoric, alimentat de polemica anti-iudaica a Bisericii primelor secole. Din pacate sabatul biblic al creatiei, ziua a saptea a poruncii a patra din Decalog, a ajuns sa fie confundat cu sabatul fariseic al iudaizantilor din comunitatile crestine primare. Cum polemica Bisericii dintre Neamuri cu nucleul iudaizant de la Ierusalim era acut inca din vremea apostolilor Pavel,Petru si Iacov, aceasta polemica s-a ascutit pe masura expansiunii Bisericii printre neevrei si a conflictelor Biserica-Sinagoga. Regretabil, treptat si zonal, segmente locale ale Bisericii au inceput sa respinga sabatul creatiei zilei a saptea ca fiind o „belea” iudaica paguboasa de care cu cat te descotoresti mai repede, cu atat mai ferice de tine si biserica ta . Procesul s-a acutizat si cronicizat pana cand sabatul „evreiesc” a ajuns sa fie inlocuit de duminica „crestina”(ulterior musulmanii isi vor alege vinerea drept „sabat” … ca sa fie si ei „originali”…) .

Dar aceasta trista realitate precum si necesitatea redescoperirii si revenirii la sabatul zilei a saptea nu constituie in nici un caz munitie valida pentru insistentele mai mult decat obsedante ale celor mai sus sanctionati. Zelul si turbarea cu care vor sa-ti bage pe gat sabatul in „maniera”: „ori esti sambatar – ori nu esti crestin veritabil” nu au nimic a face cu echilibrul si buna cuviinta a crestinului constient ca Duhul lui Dumnezeu asista pe orice credincios in procesul intelegerii si implinirii voiei divine.

Obsesia acestui gen de sambatari nu este departe de idolatria „suspectata” de Maxim. „Obsesia” buna a crestinului trebuie sa fie dragostea de Hristos si semeni si toate celelalte „i se vor da pe deasupra”, inclusiv corecta identificare a zilei de inchinare, sabatul zilei a saptea.

Cand sabatul Domnului substituie pe Domnului  sabatului, sabatul insusi devine un idol anti-hrist. O deturnare draceasca mai reusita nici ca se poate imagina…

Sfanta Biserica si ramasita ei – ieri si azi(R)

„Cel puţin în unele dintre sensurile cuvîntului, era din ce în ce mai greu ca Biserica să poată fi numită sfîntă. Cei ce se întrebau: „[Dacă] Biserica este construită pe o piatră solidă. …De ce spuneţi atunci că are nevoie de reformă?” se aflau în minoritate, cel puţin în rîndul oamenilor responsabili din cadrul Bisericii, ale căror întrebări erau mai degrabă de tipul: „Nu a devenit cumva întreaga stare a Bisericii oarecum brutală şi monstruoasă?” sau „Care păstor din ziua de azi şi-ar mai da viaţa pentru turma sa ? De fapt, care păstor nu s-a preschimbat în lupul care le devorează sufletele ?” sau „Dacă [papa] nu este în stare ori nu doreşte să-şi reformeze propria curie, pe care o ţine sub aripa-i protectoare, ce motive am mai avea să credem că poate reforma Biserica atît de sfîşiată ?”. Citînd lamentaţiile lui Bernard pe tema corupţiei Bisericii, ei adăugau un comentariu trist: „Şi de atunci Biserica a mers din rău în şi mai rău”. Denunţarea de către Bernard a Bisericii pe care o numise „cuib de hoţi” şi-a găsit şi ea numeroase ecouri în epocă. Cu excepţia unei rămăşiţe mîntuitoare, „pe care Duhul lui Iisus a păstrat-o pentru sămînţă”, întreaga Biserică se afla într-o stare de deformare şi avea nevoie de reformare. Indepărtarea de forma vieţii Bisericii pe care o lăsaseră Părinţii era răspunzătoare pentru „excesele şi abuzurile” care au generat deformarea. Sau, cum spuneau criticii mai severi, „întrucît guvernarea Bisericii este atît de infectată, întregul trup mistic al lui Hristos este bolnav”. ”

Jaroslav Pelikan,TRADIŢIA CREŞTINĂ O istorie a dezvoltării doctrinei,Vol 4: Reformarea Bisericii şi a dogmei (1300-1700) p. 133-134

Despre unitatea Bisericii(R) – Francis Schaeffer

„Elementul de baza nu este unitatea organizationala, desi aceasta isi are locul ei. Trupul omenesc este coordonat de catre cap. Mainile nu sunt in relatie directa una cu cealalta. Motivul pentru care ele coopereaza este ca fiecare dintre ele, fiecare incheietura, fiecare deget este controlat de un singur centru de comanda si aceasta este capul. Daca s-ar bloca activitatea cerebrala, trupul ar paraliza, iar degetele , de exemplu, nu s-ar mai putea gasi unele pe altele si armonia actiunii nu s-ar mai realiza.

Exact la fel stau lucrurile si cu Biserica lui Isus Cristos.Adevarata unitate nu este in esenta o unitate organizationala; adevarata unitate nu este unitatea unei parti cu celelalte, ci unitatea prin care fiecare parte este controlata de Cap si toate partile functioneaza astfel impreuna.Unitatea Bisericii este in esenta unitatea care rezulta din controlul Capului asupra fiecarei parti. Daca eu ca persoana,sau daca un grup de crestini nu suntem sub conducerea Capului, Biserica lui Isus Cristos va functiona asemenea mainilor care nu se pot gasi una pe cealalta; totul se va dezmembra si se va instala o „paralizie” in urma careia Biserica va functiona foarte incoerent.Acest lucru este adevarat nu doar in Biserica Domnului Isus Cristos ca intreg, ci si in orice grup de crestini. Astfel, intr-o anumita Biserica locala,o anumita scoala care se pretinde crestina, o anumita misiune, sau orice alt grup – masura in care crestinii din acel grup nu se supun fiecare in parte conducerii Duhului Sfant, conducerii lui Cristos este masura in care grupul respectiv va fi paralizat.

[…] Daca maine dimineata m-as trezi si as descoperi ca toata invatatura biblica despre rugaciune si Duhul Sfant a fost indepartata (nu in modul in care ar vrea liberalul s-o elimine, deformand interpretarea, ci indepartata cu adevarat), ce schimbare s-ar produce in viata noastra practica in raport cu modul in care traim astazi? Realitatea tragica este ca in multe biserici ale Domnului Isus Cristos – biserici evanghelice – nu ar aparea nicio diferenta. Traim de parca supranaturalul n-ar exista.

Daca biserica nu demonstreaza in generatia noastra realitatea supranaturalului, cine o va demonstra? Lucrarea Domnului realizata prin metodele Domnului nu se refera doar la mesaj, ci si la metoda. Trebuie sa existe ceva ce lumea nu poate explica prin metodele ei sau prin psihologia aplicata.”

„Adevarata spiritualitate” de Francis Schaeffer , Imago Dei, Oradea, 2008, p. 202-203, 207-208

”De La Servitude Moderne” – un documentar de pus pe ganduri

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

La adresa http://www.delaservitudemoderne.org/ gasiti filmul in mai multe limbi insotit de materialul format text.

Cand „lentilele” deformeaza Adevarul(R)

Asa cum mai aminteam si in alte ocazii, spiritul de partida si subiectivismul motivat confesional, da batai de cap si va continua sa fie o piedica in calea Adevarului cat timp spiritul de partida este cultivat si incurajat mai ales din partea celor cu influenta in modelarea ideologica a maselor de credinciosi.
Un exemplu de incorectitudine provenita din pre-judecati subiective este traducerea textului biblic in functie de interese confesionale.
Aici mai toate traducerile pacatuiesc: ortodocsii si greco-catolicii traduc, spre exemplu, „ziua Domnului” cu „duminica” la Apocalipsa 1:10 ( cum o fac: Biblia de la Bucuresti -1688, Noul Testament 1857, Biblia Sinodala 1914,Biblia Anania Bartolomeu 2001,Biblia de la Blaj 1795) dar nici traducerile de iz neoprotestant nu se lasa mai prejos.
Asa spre exemplu face Dumitru Cornilescu cand are de tradus cuvantul grecesc „paradosis” insemnand „datini, traditii”. Cuvantul este folosit in greaca Noului Testament atat cu valente negative cat si pozitive. Insa Cornilescu a preferat sa traduca „datini, traditii” in contextele negative iar in cele pozitive sa traduca asa incat „traditii” sa nu aiba sens pozitiv. Exemple (citez din traducerea Cornilescu corectata):

Galateni 1:14 – „şi cum eram mai înaintat în religia Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile („traditiile” – Noua Traducere Literala – gr. „paradosis”) strămoşeşti.”

Matei 15:2 – „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina(gr. „paradosis”) bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă.” 3. Drept răspuns, El le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinii (gr. „paradosis”) voastre?

2 Tesaloniceni 2:15 – Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile (gr. „paradosis”), pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.

2 Tesaloniceni 3:6 – În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorînduială, şi nu după învăţăturile (gr. „paradosis”), pe cari le-aţi primit dela noi.

1 Corinteni 11:2 – Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile (gr. „paradosis”) întocmai cum vi le-am dat.

Asa cum foarte clar se poate vedea, Cornilescu traduce subiectiv: cuvantul grecesc desemnand „traditiile” apare tradus „traditii” in contextele negative( ceva ce Mantuitorul condamna si apostolii pot calca linistiti, sau sursa fanatismului persecutorului crestinilor, Saul din Tars) pe cand atunci cand acelasi apostol Pavel vorbeste pozitiv despre fidelitatea fata de traditia orala (transmisa prin viu grai sau prin epistola sa scrisa), aici Cornilescu „uita” constant! sa mai traduca gr. „paradosis” cu „traditiile” si in traducerea lui devin „invataturile”.
Invatati ca Biblia Cornilescu este cea corecta, nu e de mirare aversiunea neoprotestantilor fata de toata zestrea scrierilor necanonice dar importante ca martori ai vietii bisericilor crestine din primele secole: asa numitii „parintii apostolici” precum si intreaga literatura crestina (macar) pana la legalizarea crestinismului ca religie imperiala de stat.
Cum la fel nu e de mirare de ce ortodocsii si greco-catolicii sunt atat de inraiti in favoarea duminicii atat timp cat parintele le citeste la biserica cum ca apostolul Ioan si-a scris Revelatia intr-o zi de duminica…conform traducerilor lor – de asemeni tendentioase si confesionale.

Maica Domnului: Theotokos – orthodoxie versus heterodoxie

Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu. Aici avea dreptatea patriarhul Nestorios. Iisus moşteneşte genetic pe Maria, este om din om. Dar în ce priveşte Dumnezeirea, nu Maria i-a dat-o. Când cineva spune „Născătoare de Dumnezeu”, expresia este derutantă, pentru că, deşi Iisus este Dumnezeu fără început, nu Maria L-a făcut Dumnezeu.

Am decupat acest pasaj dintr-o replica a prof Florin Laiu. Ma simt dator sa apar adevarul chiar si impotriva dansului.

Ce sustine asadar,printre altele, domnul profesor? Ca ereticul Nestorie ar avea dreptate!!! ”Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu.”

Din nefericire pentru domnia sa, teologii mai jos citati dimpreuna cu multi altii si cu mai toata crestinatatea il contrazic flagrant.

De-a lungul istoriei, şi mai ales în secolele al IV-lea şi al V-lea, principala categorie care a stat la baza concepţiei despre Fecioara Maria a fost aceea a paradoxului: Fecioară şi Mamă; Făptură Umană şi Mamă a Celui ce este Dumnezeu, Theo­tokos.Cel mai cuprinzător — şi, în opinia unora, cel mai problematic — dintre toţi termenii folosiţi de creştinismul răsăritean pentru definirea Fecioarei Maria este acest Theo­tokos. Termenul nu semnifică numai „Maica lui Dumnezeu”, aşa cum este redat el de obicei în limbile occidentale (Mater Dei în latină şi corespondentele lui în limbile romanice, sau Mutter Gottes în germană), ci mai precis „cea care i-a dat naştere celui ce este Dumnezeu” (adică Bogorodita şi deri­vatele sale în rusă şi celelalte limbi slave, sau, mai rar dar mai exact, Deipara în latină).

Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, (Humanitas,1996), p. 59

Un loc special în cadrul Liturghiei îl ocupa limbajul refe­ritor la Fecioara Maria care ajunsese să fie numită „Theotokos”. Termenul Theotokos apare pentru prima dată într-o enciclică a epis­copului Alexandru din Alexandria îndreptată împotriva arianismului, în 324. Mai tîrziu, tot în secolul al IV-lea, împăratul Iulian, în confruntarea lui cu „galileenii”, îi întreba pe creştini: „De ce o numiţi fără încetare Theotokos pe Maria ?”.  In conflictul cu gnosticismul, Fecioara Maria a servit drept dovadă pentru realitatea firii omeneşti a lui Iisus, care a fost cu adevărat născut din femeie şi este prin urmare om. Dar cum practica şi gîndirea creştină căutau să afle sensul mai adînc al mîntuirii, paralela dintre Hristos şi Adam şi-a găsit echivalenţa în reprezentarea Fecioarei Maria ca a Doua Evă, care, prin supunerea ei, a alungat răul făcut prin nesupunerea maicii neamului omenesc. Ea este mama omului Iisus Hristos, mama Mîntuitorului; dar ca să fie Mîntuitor, El trebuia să fie şi Dumnezeu, iar ca mamă a Mîntuitorului ea trebuia să fie „Maica Domnului”.

Problema dreptului de o numi pe Fecioara Maria Theotokos avea o mare importanţă pentru hristologie. Poate că susţinătorii arianismului şi alţii au folosit ter­menul fără să fi tras concluzii acceptate de ortodoxia atanasiană. Dar o dată ce crezul de la Niceea a fost elabo­rat şi lămurit, cei care i-au urmat lui Atanasie – şi poate Atanasie însuşi – au găsit în acest titlu o formulă potrivită pentru credinţa lor potrivit căreia în întrupare firea divină şi cea umană erau atît de strîns unite încît, prin ceea ce s-a numit ulterior „comunicarea însuşirilor”, nici naşte­rea, nici răstignirea şi nici mîntuirea nu puteau fi atribuite unei firi fără a fi atribuite şi celeilalte. Era un mod de a vorbi despre Hristos ca şi un mod de a vorbi despre Fecioara Maria. De vreme ce era îngăduit să se vorbească despre Hristos ca despre „Dumnezeu care a pătimit”, aşa cum se întîmpla în cazul mărturisirii de credinţă şi cultu­lui Bisericii, hristologia alexandrină putea să folosească termenul liturgic Theotokos în sprijinul accentuării uni­tăţii persoanei lui Hristos.

Adversarii ei au sesizat corect implicaţiile termenului. Nestorie obiecta că nu fusese folosit de Părinţi şi, prin urmare, era o calomnie să le fie atribuit lor. Dacă într-ade­văr a propus termenul Anthropotokos (Născătoare de om) în locul lui Theotokos, el nu şi l-a imaginat, aşa cum l-au acuzat adversarii lui, ca pe o revenire la mult repudiata erezie care susţinea că Hristos este doar om. Termenul lui preferat era Hristotokos*, pe care îl punea în antiteză atît cu Theotokos, cît şi cu Anthropotokos, întrucît „înlătură blasfemia lui [Pavel din] Samosata… şi evită răul adus de Arie şi Apolinarie”: Fecioara Maria era născătoarea lui Iisus Hristos, omul în care s-a sălăşluit Dumnezeu Logosul,şi nu a Dumnezeirii. In cele din urmă Nestorie a găsit calea de împăcare cu Theotokos, nu numai deoarece într-un anumit sens accepta caracterul ortodox al acestui concept, ci şi pentru că era atît de bine înrădăcinat în cultul creş­tin, încît cu greu putea fi respins.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul I, pp 253-254

Aceasta era o perioadă în care întreaga tradiţie maria­nica a Bisericii era contestată. Continuau dezbaterile pe tema doctrinei romano-catolice a imaculatei concepţii şi a controversatei ei istorii medievale; protestantismul a con­tinuat să o respingă, în timp ce ortodoxia răsăriteană nu a avut nevoie de ea, sărbătorind naşterea Fecioarei şi sfinţind biserici cu hramul ei fără a fi obligată să elaboreze o definiţie explicită despre felul cum şi despre motivul pentru care în cazul său nu se mai aplicase regula uni­versală a păcatului originar. Un alt subiect de dezbatere era ortodoxia mariologică a reformatorilor, care păstra­seră toţi doctrina naşterii din Fecioară, mulţi păstrînd şi denumirea „Maica Domnului”. Unii dintre urmaşii Refor­mei au deplîns tendinţa „de a micşora meritele Fecioarei Maria pe de o parte în aceeaşi măsură în care îi sînt exa­gerate pe de altă parte” şi, fără a cădea în ceea ce ei considerau a fi mariolatrie superstiţioasă, au căutat să reabiliteze o imagine evanghelică a ei, prezentînd-o ca pe cea care I-a dat naştere lui Hristos, nu doar fizic, ci şi spiritual.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul V , p. 186

Mariologia este numai un capitol din Tratatul despre întrupare care nu v-a fi extins niciodată la un „tratat” independent. Bineînţeles nu este un capitol ocazional sau opţional, nici un apendice. Acesta aparţine cărţii doctrinei. Taina Întrupării include Mama întrupatului.

Theotokos  este   mai   mult   decât  un   nume   sau   un   titlu onorific. Este o definiţie doctrinară – într-un cuvânt. A fost un punct important şi un semn distinctiv chiar şi înainte de Sinodul de la Efes (431). Deja Sfântul Grigorie de Nazinaz îl avertizează pe Cledonius: „dacă cineva nu o numeşte pe Maria Theotokos, el este înstrăinat de   Dumnezeu”   (Epist.  101).   De   fapt   numele   a   fost   larg   folosit   de   Părinţii   secolului   al patrulea şi posibil chiar şi în secolul al treilea (de Origen de exemplu dacă putem avea încredere în Socrate, Hist. Eccl., VII, 32 şi de alte texte păstrate în catene, In Lucam Hom. 6 şi 7, ed. Rauer, 44, 10 şi 50. 9). Ea era deja tradiţională atunci când a fost contestată de Nestorie şi grupul său.

Pentru ca să fim precişi trebuie să ştim pentru ce motiv a fost cu adevărat remarcabil că termenul mariologic a fost selectat şi scos în evidenţă ca şi un   simbol   doctrinar   în   discuţia   hristologică.   Întradevăr   a   fost   un   cuvânt   cheie   pentru hristologie. „Acest nume” spune Sfântul Ioan Damaschinul, „conţine toată taina Întrupării” (De fide Orth., III. 12). După cum bine se exprimă Petavius:  quem in Trinitatis explicando dogmate όμοουσίου vox, eumdem hoc in nostro Incarnationis usum ac principatum obtinet Θεοτόκου nomen (De Incarnatione, lib. V, cap. 15). Motivul şi scopul unei astfel de alegeri sunt evidente. Doctrina hristologică nu poate fi afirmată niciodată acurat şi adecvat decât dacă nu s-a inclus o învăţătură destul de definită despre Maica lui Hristos. De fapt, toate îndoielile   şi   greşelile   timpurilor  moderne   depind   în   cele   din   urmă   tocmai   de   confuzia hristologică ultimă. Ele descoperă un nesperat „conflict în hristologie.” Nu există loc pentru Maica lui Dumnezeu într-o „hristologie redusă.” Teologii protestanţi pur şi simplu nu au de spus nimic despre ea.

Numele de Theotokos accentuează faptul că Copilul pe care l-a purtat Maria nu a fost un „om simplu,” nu a fost o persoană umană, ci unul născut Fiul lui Dumnezeu, „Unul din Sfânta Treime,” totuşi întrupat. Aceasta este piatra de temelie a credinţei ortodoxe. Să ne amintim de formula de la Calcedon: „prin urmare, urmând sfinţilor Părinţi mărturisim unul şi acelaşi Fiu [ένα καί τόν αύτον], Domnul nostru Iisus Hristos… născut înaintea veacurilor din Tatăl ca Dumnezeire, dar în ultimele zile, pentru noi şi pentru a noastră mântuire,  Însuşi acelaşi  [τόν αύτόν], născut din Maria, Maică Fecioară a lui Dumnezeu, ca şi umanitate” [traducerea   aparţine   Dr.   Bright].

Tot   accentul   stă   pe  identitatea  absolută   a   Persoanei: acelaşi, însuşi acelaşi, unus idemque  al Sfântul Leon. Aceasta implică o  naştere îndoită  a Cuvântului   dumnezeiesc   (dar   emfatic   nu   o  Filiaţie  dublă;   aceasta   ar   însemna   tocmai pervertirea nestoriană). Există numai un Fiu: Unul născut din Fecioara Maria este în cel mai deplin   înţeles   Fiul   lui   Dumnezeu.   După   cum   spune   Sfântul   Ioan   Damaschinul,   Sfânta Fecioară nu a purtat  „un om obişnuit,  ci pe  adevăratul  Dumnezeu”  [ού  γάρ άνθρωπον ψιλόν…   άλλά   θεόν   άληθινόν],   totuşi,   „neîmbrăcat   ci   întrupat”   [ού   γυμνόν,   άλλά σεσαρκωμένον]. Acelaşi care din veşnicie este născut din Tatăl, „în zilele cele din urmă” a fost născut din Fecioara, „fără nici o schimbare” (De Fide Orth.,  III. 12). Nu există nici o confuzie a naturilor. „A doua γέννησος” este tocmai Întruparea. Nu a venit în fiinţă o nouă persoană atunci când Fiul Mariei a fost conceput şi născut, ci veşnicul Fiul al lui Dumnezeu a fost  făcut   om.  Aceasta   constituie   taina   Maternităţii   dumnezeieşti   a   Fecioarei   Maria.
Întradevăr Maternitatea este o relaţie personală, o relaţie între persoane. Fiul Mariei a fost în toate aspectele o Persoană dumnezeiască. Numele de Theotokos este o secvenţă a numelui Theantropos,  Dumnezeu-omul.   Ambele   stau   şi   cad   împreună.   Doctrina   unirii   ipostatice implică şi cere concepţia unei maternităţii dumnezeieşti.

„Când timpul a sosit deplin, Dumnezeu şi-a trimis Fiul Său născut dintr-o femeie” (Gal 4; 4, R.V). Aceasta este o afirmaţie scripturală a aceleiaşi taine cu care se luptau părinţii al Calcedon.   Care   este   înţelesul   deplin   şi   scopul   acestei   fraze:   „născut   din   femeie”?
Maternitatea, în general nu este în nici un sens epuizată de simplul fapt al unei procreări fizice. Ar fi o ordine deplorabilă dacă am ignora aspectul duhovnicesc. De fapt, procreaţia stabileşte   o   legătură   duhovnicească   între   maică   şi  copil.   Această   relaţie   este   unică   şi reciprocă şi esenţa ei este afecţiune şi iubire. Suntem noi angajaţi să ignorăm această implicaţie a faptului că Domnul a fost născut „din Fecioara Maria?” În mod sigur nu este permisă  nici  o  reducţie  dochetică   în  acest  caz,   la  fel  cum   trebuie  evitată   peste   tot  în hristologie, Iisus a fost (şi este) Dumnezeul cel Veşnic şi totuşi Întrupat şi Maria a fost mama Sa în cel mai deplin înţeles. Altfel întruparea nu ar mai fi fost genuină. Aceasta înseamnă că pentru Domnul întrupat există o persoană particulară cu care El are o relaţie extrem de specială, – în termenii precişi, una a căruia El nu este numai Domn şi Mântuitor ci şi Fiu. Pe de altă parte, Maria a fost adevărata maică a copilului ei – adevărul maternităţii ei nu este cu nimic mai important decât taina maternităţii ei dumnezeieşti. Copilul a fost dumnezeiesc.
Totuşi, implicaţiile ei duhovniceşti nu pot fi diminuate de caracterul excepţional al cazului şi nici Iisus nu putea eşua a fi cu adevărat uman în răspunsul lui filial al afecţiunii materne din cea din care  a fost născut.  Aceasta  nu este o speculaţie  deşartă.  Ar fi impertinent să pătrundem peste acest câmp sacru al acestei intimităţii neparalele între Maica şi Copilul Dumnezeiesc. Ar fi şi mai impertinent să ignorăm taina. În orice caz, ar fi o idee destul de împovărată dacă am privi pe Fecioara Maria ca şi un simplu instrument fizic al Domnului în scopul de a-şi asuma carne. Mai mult, o astfel de interpretare greşită este exclusă formal de învăţătura explicită a Bisericii, atestată de la o dată încă timpurie: ea nu a fost doar un „canal”   prin  care   Domnul  Ceresc   a  venit  ci  cu   adevărat   maica   Celui   care  şi-a   asumat maternitate.   Sfântul   Ioan   Damaschinul   sumarizează   precis   în   aceste   cuvinte   învăţătura catolică: El nu a venit „ca şi printr-o ţeavă” [ώς διά σωλήωος] ci El a asumat-o pe ea [έξ αύτής], o natură umană consubstanţială cu a noastră (De Fide Orth., III, 12).

Maria „a aflat har la Dumnezeu”  (Luca 1; 30). Ea a fost aleasă  şi consacrată  să slujească Taina Întrupării. Prin această alegere sau predestinaţie veşnică ea a fost într-un anume fel separată şi i s-a dăruit un privilegiu unic şi o poziţie unică în întreaga umanitate, mai mult în toată creaţia. I s-a conferit un rang transcendent. Ea a fost dintr-o dată o reprezentată  a rasei umane şi a avut un loc special. Aici există o antinomie implicată de alegerea dumnezeiască. Ea a fost separată. A fost pusă într-o relaţie unică şi neparalelă cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime, chiar înainte de Întrupare, ca şi Maică prospectivă a Domnului Întrupat, tocmai fiindcă nu era vorba de o întâmplare istorică obişnuită, ci o împlinire a unui decret veşnic al lui Dumnezeu. Ea are o poziţie unică chiar şi în planul dumnezeiesc al mântuirii.

Ca şi mamă a celui de „al doilea om,” Maria a participat în taina re-creaţiei răscumpărătoare a lumii. În mod sigur, ea trebuie socotită   între   cei   răscumpăraţi.   Evident   ea   avea   nevoie   de   mântuire.   Fiul   ei   este Răscumpărătorul   şi   Mântuitorul   lumii.   Totuşi,   ea   este   unica   fiinţă   umană   pentru   care Răscumpărătorul lumii este şi fiu, propriul ei fiu pe care l-a purtat cu adevărat. Iisus a fost născut „nu din voinţa cărnii, nu din dorinţa omului, ci din Dumnezeu (Ioan 1, 13 – acest verset  este  legat   atât  de  Întrupare  cât  şi  de  regenerarea  baptismală)  şi  totuşi El  este „fructul   pântecelui”   Mariei.   Naşterea   lui   supranaturală   este   modelul   şi   izvorul   unei   noi existenţe, a unei naşteri noi şi duhovniceşti a tuturor credincioşilor, care nu este nimic altceva decât o participare la umanitatea Lui sacră, o adopţie la filiaţia lui Dumnezeu – „în al doilea om,” în „ultimul Adam.”

Ascultarea   Mariei   contrabalansează   neascultarea   Evei.   În   acest   sens Fecioara Maria este a doua Evă, la fel cum Fiul ei este al doilea Adam. Această paralelă a fost trasă destul de devreme de Sfântul Iustin (Dail., 100) şi în Sfântul Irineu găsim deja o concepţie elaborată legată organic cu idea primară a recapitulării. “La fel cum Eva prin vorbirea cu un arhanghel a fost sedusă să fugă de Dumnezeu, încălcându-i cuvântul, la fel şi Maria a primit buna vestire prin mijlocul unei convorbiri cu arhanghelul, pentru că să îl poată   purta   pe   Dumnezeu   în   ea,   fiindu-i   ascultătoare   cuvântului   ei.   Deşi   prima   nu   l-a ascultat pe Dumnezeu, totuşi cea de a doua l-a ascultat pe Dumnezeu, astfel că Noua fecioară Maria a devenit apărătoare. Cum printr-o fecioară neamul omenesc a fost legat cu moartea,   printr-o   fecioară   neamul   omenesc   este   mântuit,   balanţa   fiind   păstrată, neascultarea unei fecioare prin ascultarea altei fecioare” (V, 19, 1). Din nou: “astfel nodul neascultării Evei s-a dezlegat prin ascultarea Mariei; căci ceea ce Eva, o fecioară a legat
prin necredinţă, acea Maria a dezlegat prin credinţă” (III, 22, 34 – traducere de Cardinalul Newman). Această concepţie a fost tradiţională, în special în învăţătura catehetică, atât în est cât şi în vest. “Este o mare taină [magnum sacramentum] că după cum printr-o femeie moartea a devenit partea noastră, viaţa a fost născută printr-o femeie” spune Augustin (De agone Christ., 24, – în alt loc îl citează pur şi simplu pe Irineu). “Moartea prin Eva, viaţa prin Maria” declară Ieronim (Epist. 22: mors per Evam, vita per Mariam).

”CREAŢIE ŞI RĂSCUMPĂRARE” VOLUMUL AL TREILEA din COLECŢIA LUCRĂRILOR lui GEORGES FLOROVSKI

A se vedea si : Calendar crestin: nasterea Sfintei Fecioare Maria

PS: sublinierile imi apartin

Nunta de la Cana Galileii

din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

PS: erata – la min 9:20-21: ” la rang de semnificanti cu tâlc de semnificatii”

Moise si pastorul(R)

din “Scoala Rugaciunii“, Mitropolit Antonie de Suroj

În folclorul evreiesc legat de viaţa lui Moise există o întâmplare deosebită.

Moise întâlneşte în deşert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi, îl ajută să-şi mulgă oile, iar la sfârşitul zilei îl vede pe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o strachină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflată la o oarecare distanţă.

Moise îl întreabă pentru ce a făcut aceasta, iar păstorul îi răspunde: „Acesta este laptele lui Dumnezeu”. Moise este nedumerit, aşa că îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde: „întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pe care-l aduc ca o jertfa lui Dumnezeu”.

Moise, care este mult mai perspicace decât păstorul în credinţa lui naivă, îl întreabă: „Şi crezi că Dumnezeu îl bea?” „Da, răspunde păstorul, îl bea”. Atunci Moise se simte îndemnat să-l lumineze pe sărmanul păstor şi să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o fiinţă absolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul este foarte convins că Dumnezeu îl bea, aşa că s-au certat puţin pe tema asta, până când Moise îi propune păstorului să se ascundă după nişte tufişuri, pentru a vedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine şi bea laptele.

În timp ce el se va duce în deşert ca să se roage. Păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în lumina lunii vede o vulpe mică furişându-se prin deşert; vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după care se repede la strachină, lipăie tot laptele şi dispare la loc în deşert.

În dimineaţa următoare, Moise îl găseşte pe pastor trist şi descurajat. „Cum a fost?!”, îl întreabă. Păstorul îi răspunde: „Ai avut dreptate, Dumnezeu este numai Duh şi nu voieşte laptele meu”. Moise este mirat că păstorul este atât de abătut, îi spune, deci: „Ar trebui să fii fericit. Acum ştii mai multe despre Dumnezeu decât ştiai înainte”.

„Aşa este, răspunde acesta, numai că singurul lucru pe care-l puteam face pentru a-mi exprima iubirea pentru El mi-a fost luat”. Moise pricepe. Se retrage în deşert şi se roagă fierbinte.

În plină noapte, are o vedenie în care Dumnezeu i se arată, spunându-i: „Moise, ai greşit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cu toate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie laptele pe care mi-l dădea păstorul acela, ca semn al iubirii lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu am trebuinţă de lapte, aşa că-l împărţeam cu acea vulpe micuţă căreia îi place laptele atât de mult“.

Cu alte cuvinte Dumnezeu este interesat de ce e in inima noastra pentru El mai mult decat de corectitudinea perfecta,100%, rational-intelectuala a intelegerii noastre despre El. Cunoasterea reala a Lui este, fara doar si poate, extrem de importanta, dar poate si mai importanta este „temperatura” iubirii noastre pentru El.

Crestinismul in epoca hologramei: incotro?!!

(Fotografia: Tony Morgan) Pastorul Tony Morgan (în dreapta) stă lângă o figură holografică. SURSA

Doua articole recente din stiristica crestina mi-au atras atentia.  „Teologia după Google” anunță necesitatea unei Biserici 2.0 ne atrage atentia ca ”pentru a supraviețui, creștinătatea are nevoie să îmbrățișeze tehnologia.” Aceasta ar fi concluzia si principalul mesaj al conferinței „Teologia după Google” organizată de Școala Eclectică de Teologie din Claremont (SUA).

Daca asa stau lucrurile si ”pentru a supraviețui, creștinătatea are nevoie să îmbrățișeze tehnologia.” cat de stransa si intima ar trebui sa fie aceasta imbratisare?

Intrebarea devine extrem de provocatoare daca introducem in discutie al doilea articol – o bomba :  ”Predicatorii hologramă mustraţi pentru apariţia lor în Biserici”.

– Adica, ce-s aia mama ”predicatori holograma” – ar  intreba o babuta bisericoasa.

– ”Adica, mamaie,o sa-l vezi pe parintele tinand slujba la biserica si de fapt el sa nu fie in biserica , ci la birt”.

– Doamne-pazeste! Cum sa umble parintele nostru cu vraji? Cum sa apara in biserica si el sa fie de fapt in birt?

– Iac-asa mamaia, o sa-ti puna matale o holograma cu el ( ca deh, parintele trebuie sa fie la pas cu vremurile…) . O sa-l vezi pe parintele cu cadelnita tamaind dar el o sa se aghesmuiasca la birt cu-o tamaioasa chiar cand matale il vezi slujind la biserica!

– Fereasca Dumnezeu, maica! Ce slujba la biserica o sa mai fie aia?

Dialogul imaginat mai sus ar putea deveni realitate in perspectiva modernizarii Bisericii. Deja s-a experimentat predicatorul-holograma(vezi articolul mai sus citat).  Nu mica ne-ar fi mirarea sa mergem la un lacas de inchinare si acolo sa ne apara holograma ”apostolul Pavel” citindu-ne din propria-i epistola catre… Sau sa ne apara holograma ”Martin Luther”  declamandu-si ceva reprosuri la adresa Romei. Sau, de ce nu, holograma ”Domnul Isus” ”predicandu-ne live” un mixaj/colaj de pasaje evanghelice…

Imaginandu-si consecintele pastorului-holograma cineva spunea:

„Oau! Cine mai are nevoie de părtăşie? În curând voi putea să stau acasă în pijamalele mele şi să îl am pe Pastorul meu în camera mea de zi. Cine are nevoie de un Pastor? Putem avea un predicator hologramă pentru întreaga lume şi atunci nu va mai trebui să plătim unul. La ce ajunge biserica?” a scris un comentator numit Schuyler Hedrick într-un răspuns la blogul lui Morgan.

Biserica  in epoca hologramei – incotro?!!

„Biserica 2.0 e construită de jos în sus. Fiecare om este capabil să învețe și să ofere feedback. Biserica 1.0 este despre fundamente și doctrine, în timp ce Biserica 2.0 este mai degrabă o teologie de tip wiki,” a declarat Jon Irvine, unul dintre participanții la conferință.

Nu stim ce ne rezerva viitorul. Fara a demoniza tehnologia si avantajele ei in raspandirea evangheliei poate ar trebui sa meditam mai serios la limitele ei si limitele bunului simt mai ales ca stim cate ceva despre surprize-surprize pregatite de necuratul spre pierzarea multora. Biblia ne pune-n garda cu privire la unele curse intr-un limbaj care parca nu e chiar strain de… ”holograme”…

Crestina te(-)ologie oloaga (R)

Initial intentionam titlul : „teologie crestina schioapa”. Insa pentru cum suna si pentru un alt motiv ce-l voi explica ulterior am pastrat titlul asa cum apare.
Exista in crestinismul actual (in sensul tuturor bisericilor, cultelor, denominatiunilor care isi asuma identitatea de crestini – ucenici/urmasi si Cristosului Isus din Nazaretul Iudeii) o grozava ignoranta „ecumenica” si un partizanat cultic teribil. Asa cum mai scriam, fiecare trage focul pe turta lui, cum zice o vorba romaneasca. Si n-ar fi aceasta cea mai grava problema. Ce mi se pare mai penibil este cand pentru a-ti justifica propriile pretentii de autenticitate si „continuitate apostolic-crestina” dai dovada fie de ignoranta vinovata fie de perfidie „diplomatica”.
Un singur exemplu – suficient de elocvent cred. Premisele unui sistem de gandire sunt fundamentale si in clipa in care din start, de la fundatie, pleci schiop, incomplet,pretentiile ulteriore de urmare cu fidelitate a proiectului initial devin nule si neavenite.
In aceasta situatie se gaseste in primul rand crestinatatea apuseana cu toate fragmentarile ei. Canonul Scripturii este baza oricarei teologii crestine. Indiferent de alaturarea sau nu a Traditiei ca sursa de autoritate, Biblia reprezinta principala autoritate scrisa – negru pe alb . Ori aici latura apuseana a Bisericii a pacatuit cam de pe la inceput. Traducerea lui Ieronim a Vulgatei direct din sursele ebraice a ignorat realitatea incontestabila a faptului ca textul Septuagintei, asa imperfect cum este, a reprezentat Biblia bisericii crestine din timpul apostolilor, iar apostolul Pavel care a raspandit crestinismul in bazinul Mediteranei ,fara doar si poate s-a axat in principal in citarea VT pe textul Septuagintei(LXX).
In masura in care Biserica Romano-Catolica a perseverat ulterior in drumul ei propriu, inclusiv prin accentuarea Vulgatei in detrimentul Septuagintei, se poate vorbi de o schiopatare serioasa a Vestului plecand chiar de la baza, Scripturile. A face teologie pe o Biblie „proprie” pentru ca nu inghiti prea bine „versiunea grecilor” nu este nici intelept nici sanatos teologic.
Protestantismul ca descendent schismatic de facto al Vestului Crestin, a pastrat canonul biblic dupa cel ebraic pe filiera traditiei catolice a Vulgatei, cu purificarile de rigoare manifestate in traduceri si mai „la sursa” , ebraica insa preponderent( daca nu doar ebraica…). Ignorarea LXX de catre protestantism este mult mai grava decat bagatelizarea mai mult sau mai putin pronuntata a istoriei primelor 3 secole crestine( ale persecutiilor si ilegalitatii in Imperiu Roman). A face „teologie crestina” fara a lua in considerare la modul serios textul biblic grec al LXX folosit de biserica primelor secole, este ceva revoltator pentru crestinatatea estica/ortodoxa si auto-subminant pentru protestantism. Aici numele legitim de „protestanti” si-l pot asuma ortodocsii, care cu toate pacatele lor(si nu putine…) au ramas totusi la Biblia folosita preponderent de catre primii crestini. Probele textuale denota faptul ca LXX a fost citata mai mult decat TM (si in detrimentul lui!) in NT. http://mysite.verizon.net/rgjones3/Septuagint/spindex.htm
Deci faci o teologie oloaga cand ignori cu buna stiinta un martor textual biblic extrem de important – textul grec al LXX. Oloaga zic, pentru ca desi ar parea doar schioapa, mersul doar in „piciorul” textului ebraic/masoretic (TM) nu poate fi nici macar schiopatat. Pana la un punct poate reusesti sa topai intr-un picior… dupa care si acela cedeaza…si ajungi sa te tarasti sau il inlocuiesti cu o carja…
Probabil ca aici, in domeniul Canoanelor Scripturii, imaginea „ecumenica” a crestinismului care „respira cu amandoi plamanii” – adica cel rasaritean si cel apusean, este cea mai corecta. A te limita doar la textul ebraic(TM) sau doar la cel grec(LXX) inseamna a-ti taia singur unul dintre picioare…
In ciuda tuturor problemelor legate de traduceri si transmiterea textului( manuscrisele de la Qumran care par sa favorizeze TM – desi uneori sprijina LXX in detrimentul TM- !, sau multiplele manuscrise ale LXX cu toate problemele ce deriva de aici…) in abordarea serioasa a studiului scrierilor sacre doar compararea textelor si sinceritatea in demersul exegetico-hermeneutic, dublate de acceptarea ( senina si increzatoare in Dumnezeu a) dilemelor si incertitudinilor poate fi o cale corecta de a imparti drept Cuvantul Adevarului (2 Timotei 2:15). Doar asa te poti infatisa inaintea lui Dumnezeu( si a oamenilor) ca un om incercat, care n-are de ce sa-i fie rusine pentru abordarea corecta si echidistanta a realitatii faptice a Revelatiei scrise.

Linkuri de interes la subiect:
http://en.wikipedia.org/wiki/Septuagint
http://ccat.sas.upenn.edu/ioscs/ http://www.lxx.org/index.htm

http://mysite.verizon.net/rgjones3/Septuagint/spindex.htm
http://www.scripturecatholic.com/septuagint.html

http://ccat.sas.upenn.edu/nets/edition/ http://www.peterpapoutsis.com/

PS: cu siguranta ca mantuirea cuiva nu sta in perfecta intelegere simultana a ambelor texte si in lamurirea tuturor problemelor aferente. Parafrazand o vorba a d-lui Tutea, o baba care se inchina(lui Dumnezeu fie si imperfect inteles) este om, pe cand un savant castigator al premiului Nobel poate fi doar un „dihor”…
Insa pentru pretentia unui STUDIU biblic serios, pretentiile sunt altele decat pentru citirea devotionala a Bibliei de catre gospodina cu 5 scolari de format ca oameni…

„Crestinismul” intre circ si ospiciu…(R)

Randurile care urmeaza nu sunt entuziaste… Scrie in Biblie ca un anumit apostol intrand intr-o anumita cetate si vazand ce se petrece acolo… „i s-a intaratat duhul” sau „i-a crescut zaharul in sange”… Daca ai curiozitatea sa butonezi telecomanda sau tastatura si sa urmaresti „oferta” televiziunilor „crestine” ( o „mostra” de 5 tv http://www.tbn.org/watch/media_player/Setup1-0-17w.exe ), si ai „norocul” alegerii unui moment „inspirat” … stai si te intrebi ce ar face acelasi sfant apostol vazand ce au facut unii si altii,foarte multi oricum, din numele de „crestin”. In America „tuturor posibilitatilor” gasesti cea mai infloritoare epidemie de „tv crestine”. Cat de „crestine”? Pai depinde de ce gusturi ai. Oferta este specializata pe orice deviatie a „papilelor gustative spirituale”. De la „muzica” care mai de care si mai contemporana si identica cu MTV (doar cu cuvinte „crestine”), pana la hipnotizari in masa sub pretext de „spiritualizare”. De la mega-manipulari patriotice pana la demonizare sadea a tinerilor prin „muzici” si „artisti” crestini ce-si tixesc buzunarele cu gologanii golanilor sau naivilor. E drept ca pe la cate-o televiziune mai ai sansa – inca – sa mai dai si de cate un concert de muzica sacra sau de cate un duhovnic ce se straduie sa orienteze crestineste niste fiinte umanoide total ratacite in babilonia „crestinismului” modern – al circului si ospiciului. Dar nimeni n-ar putea spune ca nu ai de unde alege. Sute de zelosi clerici (si clerice – mai nou!) de toate „culorile” transpira din greu zbierand, „predicand” si „evanghelizand”, „aducand la Hristos” „sufletele ratacite”…, duzini de laici cat mai destinsi (si cu „zambete” „fericite” importate de la vanzatorii din supermarketurile metropolelor) iti impartasesc experienta „convertirii” lor si te invita sa nu ratezi „fericirea” lor … Tot ce-ti pofteste sufletul… A… si „interesant” este amestecul de sfant si nesfant, autentic si kitsch, aur si fecale. La o tv catolica gasesti, spre exemplu, „Patimile” de Bach intr-o interpretare impecabila si apoi… mai stiu eu ce „traditie crestina” „magistral argumentata” sau „aparitie mariana” tocmai buna de vrajit prostimea. La o tv protestanta poti gasi un predicator care chiar predica Evanghelia lui Christos, dar predica i-a fost „introdusa” de niste saltimbanci „crestini” ce au zbierat un „rock crestin” profund-„spiritualizant”… Nu-i de mirare ca intr-asa vacarm ascultatorilor si implinitorilor cuvintelor lui Christos probabil nu le ramane altceva de facut decat sa se roage…. In asemenea vremuri foarte tulburi, cea mai mare necesitate pare sa fie cea de discernamant adevarat care nu poate veni decat din prezenta si calauzirea Duhului cel Sfant al lui Dumnezeu.

Crestinismul originar si modern(R)

Exista mii de volume in care teologii incearca sa reconstituie peisajul crestinismului apostolic. Fireste, fiecare confesiune trage focul pe turta ei: ortodocsii insista pe preotie, taine si theosis, catolicii voteaza tare cu Petru-sef,Roma si Maria-regine si euharistia salvatoare,penticostalii evidentiaza manifestarile supranaturale in voga conform Faptelor, etc etc
Cert este insa ca acei crestini contemporani cu Petru si Pavel nu aveau Bibleworks, nici Patrologia „completa” Migne, nici Trinity Broadcast Network, nici catedrala San Pietro,nici Notre Dame-ul, nici pe Karl Barth, nici….
Deci crestinismul a evoluat.Are dogme de toate culorile si dupa toate gusturile, televiziuni puzderie, biblioteci cat sa te ratacesti in ele numai cautand…Exegeze, hermeneutici de toate modele si scolile.
Evolutie remarcabila deci. Putin Darwin se pare ca nu strica.(!?) Dar este oare chiar o evolutie? Sigur nu e involutie? „Parca” totusi Scripturile alea antice vorbesc despre altceva:

(Mantuitorul catre ucenici:) Matei24:12 Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.

(Apostolul Pavel catre Timotei:) 2Timotei3:1 Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. 2Căci oamenii vor fi…iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; 5având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.

Si sa nu ne inselam: Pavel nu-i vorbea lui Timotei de lumea… larga, aia asa a fost mereu. Ii vorbea de religiosi,pretinsi iubitori de Dumnezeu si evlaviosi doar de forma.

Si atunci ce este crestinismul? Daca ar invia un antiohian dintre convertitii lui Pavel, unde si cum ar recunoaste Biserica lui Christos? Sigur ca ar fi buimac de ce este lumea de azi, precum orice antic care s-ar trezi in fata unui Pentium IV. Dar dincolo de socul epocii, unde s-ar simti „acasa” antiohianul? In fata moastelor vreunui… contemporan antiohianului? Oare n-ar zice: „Ia uite, ba, frate Ioane, pe unde ti-au ajuns ciolanele si ce ti se mai inchina astia. Ma, si sigur is ale tale? Ca io te stiam mai uscat cand ai adormit…”
Sau poate „acasa” s-ar simti intr-o campanie „evanghelistica” „cu surle si tobe”, jocuri de lumini viu colorate si apeluri indelung si chinuit exersate (in fata oglinzii …)?
Unde s-ar simti „acasa” antiohianul ucenic al lui Pavel? Unde?

Si totusi… sa nu idealizam biserica primara. Si atunci erau certuri si neintelegeri, chiar si intre apostoli, si atunci era incest prin Corint, si atunci partide si lupte pentru putere, si atunci unii care propovaduiau pe Christ mai mult din pizma…

Si atunci unii rastalmaceau scrierile lui Pavel si Petru ii mustra, altii sminteau pe nou veniti, altii tradau … Si atunci?
Nu-i nimic nou sub soare, zice Inteleptul.

Si cum ramane cu antiohianul? Probabil nu-i ramane decat sa demaste prostirea cu moastele, sa tipe ca „evanghelizarea” apelurilor indelung exersate in oglinda e circ de prost gust, ca Bibleworks nu te ajuta automat sa devii o epistola vie lizibila pentru tot omul, ca…etc

Criza crestinismului mileniului 3(R)

Crestinismul este evident o religie in criza. Asta nu inseamna ca celelalte religii ar sta mai bine… Dar crestinismul pare mai pulverizat ca niciodata: o puzderie de fragmente mai mari si mai mici, fiecare pretinzandu-se autentica forma a crestinismului
( http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Christian_denominations_by_number_of_members http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Christian_denominations ).
In fata acestui scandal, „halatele albe” cauta solutii. Cea mai in voga este ecumenismul. Propagat fatis/in forta de protestantism,discret dar puternic de catolicism, si inghitit cu noduri de ortodoxie… ecumenismul pare sa fie consecinta cea mai vizibila a globalizarii din punct de vedere religios.
Totusi… crestinismul „post-modern” cauta si alte solutii. Iata mai jos cateva asemenea tentative nu tot atat de bine finantate si popularizate precum ecumenismul, dar interesante prin abordarile lor.
Paleo-ortodoxia – avandu-l ca principal promotor pe Thomas Oden, se doreste o tentativa de readucere mai ales a ramurii protestante la redescoperirea valorilor crestinismului traditional, din perspectiva exegezei biblice patristice (The Ancient Christian Commentary on Scripture – http://www.ivpress.com/accs/ ).
„Spiritualitate inainte de toate” ar putea fi motoul unor miscari precum cea a lui Francis Schaeffer – centrele Abri http://www.labri.org/index.html – sau miscarea „Renovare” a lui Richard Foster de traditie quakera – „a Christian renewal para-Church organization”. In aceeasi serie s-ar putea inscrie si replica romano-catolica a comunitatii Taizé din Franta care de asemeni „ofera o experienta neo-traditionala” a crestinismului. Desi nu foarte popularizate si destul de „subiective”/”existentialiste” – aceste tendinte denota setea de spiritualitate dincolo de forme, dogme, traditii impietrite, spre viata autentica, reala, evanghelica/nou-testamentala.
Neo-ortodoxia,bisericile non-denominationale sau cele interconfesionale, miscarea „House church” si cea sub titlul „Biserica emergenta” – sunt alte cateva directii moderne…
Va fi interesant de urmarit evolutia acestor tendinte. Din perspectiva trecutului, au doua alternative ilustrate de doua miscari din secolul 19: miscarea/”redesteptarea” milerita si miscarea restaurationista Stone-Campbell. Daca miscarea milerita s-a „stins” in formarea catorva noi „biserici”, mai corect confesiuni(dintre care cea mai numeroasa si mai riguros organizata este Biserica Adventista de Ziua a Saptea…), miscarea restaurationista pare sa-si fi pastrat spiritul „liber” in ciuda unei oarecare minime organizari…