Maica Domnului: Theotokos – orthodoxie versus heterodoxie

Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu. Aici avea dreptatea patriarhul Nestorios. Iisus moşteneşte genetic pe Maria, este om din om. Dar în ce priveşte Dumnezeirea, nu Maria i-a dat-o. Când cineva spune „Născătoare de Dumnezeu”, expresia este derutantă, pentru că, deşi Iisus este Dumnezeu fără început, nu Maria L-a făcut Dumnezeu.

Am decupat acest pasaj dintr-o replica a prof Florin Laiu. Ma simt dator sa apar adevarul chiar si impotriva dansului.

Ce sustine asadar,printre altele, domnul profesor? Ca ereticul Nestorie ar avea dreptate!!! ”Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu.”

Din nefericire pentru domnia sa, teologii mai jos citati dimpreuna cu multi altii si cu mai toata crestinatatea il contrazic flagrant.

De-a lungul istoriei, şi mai ales în secolele al IV-lea şi al V-lea, principala categorie care a stat la baza concepţiei despre Fecioara Maria a fost aceea a paradoxului: Fecioară şi Mamă; Făptură Umană şi Mamă a Celui ce este Dumnezeu, Theo­tokos.Cel mai cuprinzător — şi, în opinia unora, cel mai problematic — dintre toţi termenii folosiţi de creştinismul răsăritean pentru definirea Fecioarei Maria este acest Theo­tokos. Termenul nu semnifică numai „Maica lui Dumnezeu”, aşa cum este redat el de obicei în limbile occidentale (Mater Dei în latină şi corespondentele lui în limbile romanice, sau Mutter Gottes în germană), ci mai precis „cea care i-a dat naştere celui ce este Dumnezeu” (adică Bogorodita şi deri­vatele sale în rusă şi celelalte limbi slave, sau, mai rar dar mai exact, Deipara în latină).

Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, (Humanitas,1996), p. 59

Un loc special în cadrul Liturghiei îl ocupa limbajul refe­ritor la Fecioara Maria care ajunsese să fie numită „Theotokos”. Termenul Theotokos apare pentru prima dată într-o enciclică a epis­copului Alexandru din Alexandria îndreptată împotriva arianismului, în 324. Mai tîrziu, tot în secolul al IV-lea, împăratul Iulian, în confruntarea lui cu „galileenii”, îi întreba pe creştini: „De ce o numiţi fără încetare Theotokos pe Maria ?”.  In conflictul cu gnosticismul, Fecioara Maria a servit drept dovadă pentru realitatea firii omeneşti a lui Iisus, care a fost cu adevărat născut din femeie şi este prin urmare om. Dar cum practica şi gîndirea creştină căutau să afle sensul mai adînc al mîntuirii, paralela dintre Hristos şi Adam şi-a găsit echivalenţa în reprezentarea Fecioarei Maria ca a Doua Evă, care, prin supunerea ei, a alungat răul făcut prin nesupunerea maicii neamului omenesc. Ea este mama omului Iisus Hristos, mama Mîntuitorului; dar ca să fie Mîntuitor, El trebuia să fie şi Dumnezeu, iar ca mamă a Mîntuitorului ea trebuia să fie „Maica Domnului”.

Problema dreptului de o numi pe Fecioara Maria Theotokos avea o mare importanţă pentru hristologie. Poate că susţinătorii arianismului şi alţii au folosit ter­menul fără să fi tras concluzii acceptate de ortodoxia atanasiană. Dar o dată ce crezul de la Niceea a fost elabo­rat şi lămurit, cei care i-au urmat lui Atanasie – şi poate Atanasie însuşi – au găsit în acest titlu o formulă potrivită pentru credinţa lor potrivit căreia în întrupare firea divină şi cea umană erau atît de strîns unite încît, prin ceea ce s-a numit ulterior „comunicarea însuşirilor”, nici naşte­rea, nici răstignirea şi nici mîntuirea nu puteau fi atribuite unei firi fără a fi atribuite şi celeilalte. Era un mod de a vorbi despre Hristos ca şi un mod de a vorbi despre Fecioara Maria. De vreme ce era îngăduit să se vorbească despre Hristos ca despre „Dumnezeu care a pătimit”, aşa cum se întîmpla în cazul mărturisirii de credinţă şi cultu­lui Bisericii, hristologia alexandrină putea să folosească termenul liturgic Theotokos în sprijinul accentuării uni­tăţii persoanei lui Hristos.

Adversarii ei au sesizat corect implicaţiile termenului. Nestorie obiecta că nu fusese folosit de Părinţi şi, prin urmare, era o calomnie să le fie atribuit lor. Dacă într-ade­văr a propus termenul Anthropotokos (Născătoare de om) în locul lui Theotokos, el nu şi l-a imaginat, aşa cum l-au acuzat adversarii lui, ca pe o revenire la mult repudiata erezie care susţinea că Hristos este doar om. Termenul lui preferat era Hristotokos*, pe care îl punea în antiteză atît cu Theotokos, cît şi cu Anthropotokos, întrucît „înlătură blasfemia lui [Pavel din] Samosata… şi evită răul adus de Arie şi Apolinarie”: Fecioara Maria era născătoarea lui Iisus Hristos, omul în care s-a sălăşluit Dumnezeu Logosul,şi nu a Dumnezeirii. In cele din urmă Nestorie a găsit calea de împăcare cu Theotokos, nu numai deoarece într-un anumit sens accepta caracterul ortodox al acestui concept, ci şi pentru că era atît de bine înrădăcinat în cultul creş­tin, încît cu greu putea fi respins.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul I, pp 253-254

Aceasta era o perioadă în care întreaga tradiţie maria­nica a Bisericii era contestată. Continuau dezbaterile pe tema doctrinei romano-catolice a imaculatei concepţii şi a controversatei ei istorii medievale; protestantismul a con­tinuat să o respingă, în timp ce ortodoxia răsăriteană nu a avut nevoie de ea, sărbătorind naşterea Fecioarei şi sfinţind biserici cu hramul ei fără a fi obligată să elaboreze o definiţie explicită despre felul cum şi despre motivul pentru care în cazul său nu se mai aplicase regula uni­versală a păcatului originar. Un alt subiect de dezbatere era ortodoxia mariologică a reformatorilor, care păstra­seră toţi doctrina naşterii din Fecioară, mulţi păstrînd şi denumirea „Maica Domnului”. Unii dintre urmaşii Refor­mei au deplîns tendinţa „de a micşora meritele Fecioarei Maria pe de o parte în aceeaşi măsură în care îi sînt exa­gerate pe de altă parte” şi, fără a cădea în ceea ce ei considerau a fi mariolatrie superstiţioasă, au căutat să reabiliteze o imagine evanghelică a ei, prezentînd-o ca pe cea care I-a dat naştere lui Hristos, nu doar fizic, ci şi spiritual.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul V , p. 186

Mariologia este numai un capitol din Tratatul despre întrupare care nu v-a fi extins niciodată la un „tratat” independent. Bineînţeles nu este un capitol ocazional sau opţional, nici un apendice. Acesta aparţine cărţii doctrinei. Taina Întrupării include Mama întrupatului.

Theotokos  este   mai   mult   decât  un   nume   sau   un   titlu onorific. Este o definiţie doctrinară – într-un cuvânt. A fost un punct important şi un semn distinctiv chiar şi înainte de Sinodul de la Efes (431). Deja Sfântul Grigorie de Nazinaz îl avertizează pe Cledonius: „dacă cineva nu o numeşte pe Maria Theotokos, el este înstrăinat de   Dumnezeu”   (Epist.  101).   De   fapt   numele   a   fost   larg   folosit   de   Părinţii   secolului   al patrulea şi posibil chiar şi în secolul al treilea (de Origen de exemplu dacă putem avea încredere în Socrate, Hist. Eccl., VII, 32 şi de alte texte păstrate în catene, In Lucam Hom. 6 şi 7, ed. Rauer, 44, 10 şi 50. 9). Ea era deja tradiţională atunci când a fost contestată de Nestorie şi grupul său.

Pentru ca să fim precişi trebuie să ştim pentru ce motiv a fost cu adevărat remarcabil că termenul mariologic a fost selectat şi scos în evidenţă ca şi un   simbol   doctrinar   în   discuţia   hristologică.   Întradevăr   a   fost   un   cuvânt   cheie   pentru hristologie. „Acest nume” spune Sfântul Ioan Damaschinul, „conţine toată taina Întrupării” (De fide Orth., III. 12). După cum bine se exprimă Petavius:  quem in Trinitatis explicando dogmate όμοουσίου vox, eumdem hoc in nostro Incarnationis usum ac principatum obtinet Θεοτόκου nomen (De Incarnatione, lib. V, cap. 15). Motivul şi scopul unei astfel de alegeri sunt evidente. Doctrina hristologică nu poate fi afirmată niciodată acurat şi adecvat decât dacă nu s-a inclus o învăţătură destul de definită despre Maica lui Hristos. De fapt, toate îndoielile   şi   greşelile   timpurilor  moderne   depind   în   cele   din   urmă   tocmai   de   confuzia hristologică ultimă. Ele descoperă un nesperat „conflict în hristologie.” Nu există loc pentru Maica lui Dumnezeu într-o „hristologie redusă.” Teologii protestanţi pur şi simplu nu au de spus nimic despre ea.

Numele de Theotokos accentuează faptul că Copilul pe care l-a purtat Maria nu a fost un „om simplu,” nu a fost o persoană umană, ci unul născut Fiul lui Dumnezeu, „Unul din Sfânta Treime,” totuşi întrupat. Aceasta este piatra de temelie a credinţei ortodoxe. Să ne amintim de formula de la Calcedon: „prin urmare, urmând sfinţilor Părinţi mărturisim unul şi acelaşi Fiu [ένα καί τόν αύτον], Domnul nostru Iisus Hristos… născut înaintea veacurilor din Tatăl ca Dumnezeire, dar în ultimele zile, pentru noi şi pentru a noastră mântuire,  Însuşi acelaşi  [τόν αύτόν], născut din Maria, Maică Fecioară a lui Dumnezeu, ca şi umanitate” [traducerea   aparţine   Dr.   Bright].

Tot   accentul   stă   pe  identitatea  absolută   a   Persoanei: acelaşi, însuşi acelaşi, unus idemque  al Sfântul Leon. Aceasta implică o  naştere îndoită  a Cuvântului   dumnezeiesc   (dar   emfatic   nu   o  Filiaţie  dublă;   aceasta   ar   însemna   tocmai pervertirea nestoriană). Există numai un Fiu: Unul născut din Fecioara Maria este în cel mai deplin   înţeles   Fiul   lui   Dumnezeu.   După   cum   spune   Sfântul   Ioan   Damaschinul,   Sfânta Fecioară nu a purtat  „un om obişnuit,  ci pe  adevăratul  Dumnezeu”  [ού  γάρ άνθρωπον ψιλόν…   άλλά   θεόν   άληθινόν],   totuşi,   „neîmbrăcat   ci   întrupat”   [ού   γυμνόν,   άλλά σεσαρκωμένον]. Acelaşi care din veşnicie este născut din Tatăl, „în zilele cele din urmă” a fost născut din Fecioara, „fără nici o schimbare” (De Fide Orth.,  III. 12). Nu există nici o confuzie a naturilor. „A doua γέννησος” este tocmai Întruparea. Nu a venit în fiinţă o nouă persoană atunci când Fiul Mariei a fost conceput şi născut, ci veşnicul Fiul al lui Dumnezeu a fost  făcut   om.  Aceasta   constituie   taina   Maternităţii   dumnezeieşti   a   Fecioarei   Maria.
Întradevăr Maternitatea este o relaţie personală, o relaţie între persoane. Fiul Mariei a fost în toate aspectele o Persoană dumnezeiască. Numele de Theotokos este o secvenţă a numelui Theantropos,  Dumnezeu-omul.   Ambele   stau   şi   cad   împreună.   Doctrina   unirii   ipostatice implică şi cere concepţia unei maternităţii dumnezeieşti.

„Când timpul a sosit deplin, Dumnezeu şi-a trimis Fiul Său născut dintr-o femeie” (Gal 4; 4, R.V). Aceasta este o afirmaţie scripturală a aceleiaşi taine cu care se luptau părinţii al Calcedon.   Care   este   înţelesul   deplin   şi   scopul   acestei   fraze:   „născut   din   femeie”?
Maternitatea, în general nu este în nici un sens epuizată de simplul fapt al unei procreări fizice. Ar fi o ordine deplorabilă dacă am ignora aspectul duhovnicesc. De fapt, procreaţia stabileşte   o   legătură   duhovnicească   între   maică   şi  copil.   Această   relaţie   este   unică   şi reciprocă şi esenţa ei este afecţiune şi iubire. Suntem noi angajaţi să ignorăm această implicaţie a faptului că Domnul a fost născut „din Fecioara Maria?” În mod sigur nu este permisă  nici  o  reducţie  dochetică   în  acest  caz,   la  fel  cum   trebuie  evitată   peste   tot  în hristologie, Iisus a fost (şi este) Dumnezeul cel Veşnic şi totuşi Întrupat şi Maria a fost mama Sa în cel mai deplin înţeles. Altfel întruparea nu ar mai fi fost genuină. Aceasta înseamnă că pentru Domnul întrupat există o persoană particulară cu care El are o relaţie extrem de specială, – în termenii precişi, una a căruia El nu este numai Domn şi Mântuitor ci şi Fiu. Pe de altă parte, Maria a fost adevărata maică a copilului ei – adevărul maternităţii ei nu este cu nimic mai important decât taina maternităţii ei dumnezeieşti. Copilul a fost dumnezeiesc.
Totuşi, implicaţiile ei duhovniceşti nu pot fi diminuate de caracterul excepţional al cazului şi nici Iisus nu putea eşua a fi cu adevărat uman în răspunsul lui filial al afecţiunii materne din cea din care  a fost născut.  Aceasta  nu este o speculaţie  deşartă.  Ar fi impertinent să pătrundem peste acest câmp sacru al acestei intimităţii neparalele între Maica şi Copilul Dumnezeiesc. Ar fi şi mai impertinent să ignorăm taina. În orice caz, ar fi o idee destul de împovărată dacă am privi pe Fecioara Maria ca şi un simplu instrument fizic al Domnului în scopul de a-şi asuma carne. Mai mult, o astfel de interpretare greşită este exclusă formal de învăţătura explicită a Bisericii, atestată de la o dată încă timpurie: ea nu a fost doar un „canal”   prin  care   Domnul  Ceresc   a  venit  ci  cu   adevărat   maica   Celui   care  şi-a   asumat maternitate.   Sfântul   Ioan   Damaschinul   sumarizează   precis   în   aceste   cuvinte   învăţătura catolică: El nu a venit „ca şi printr-o ţeavă” [ώς διά σωλήωος] ci El a asumat-o pe ea [έξ αύτής], o natură umană consubstanţială cu a noastră (De Fide Orth., III, 12).

Maria „a aflat har la Dumnezeu”  (Luca 1; 30). Ea a fost aleasă  şi consacrată  să slujească Taina Întrupării. Prin această alegere sau predestinaţie veşnică ea a fost într-un anume fel separată şi i s-a dăruit un privilegiu unic şi o poziţie unică în întreaga umanitate, mai mult în toată creaţia. I s-a conferit un rang transcendent. Ea a fost dintr-o dată o reprezentată  a rasei umane şi a avut un loc special. Aici există o antinomie implicată de alegerea dumnezeiască. Ea a fost separată. A fost pusă într-o relaţie unică şi neparalelă cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime, chiar înainte de Întrupare, ca şi Maică prospectivă a Domnului Întrupat, tocmai fiindcă nu era vorba de o întâmplare istorică obişnuită, ci o împlinire a unui decret veşnic al lui Dumnezeu. Ea are o poziţie unică chiar şi în planul dumnezeiesc al mântuirii.

Ca şi mamă a celui de „al doilea om,” Maria a participat în taina re-creaţiei răscumpărătoare a lumii. În mod sigur, ea trebuie socotită   între   cei   răscumpăraţi.   Evident   ea   avea   nevoie   de   mântuire.   Fiul   ei   este Răscumpărătorul   şi   Mântuitorul   lumii.   Totuşi,   ea   este   unica   fiinţă   umană   pentru   care Răscumpărătorul lumii este şi fiu, propriul ei fiu pe care l-a purtat cu adevărat. Iisus a fost născut „nu din voinţa cărnii, nu din dorinţa omului, ci din Dumnezeu (Ioan 1, 13 – acest verset  este  legat   atât  de  Întrupare  cât  şi  de  regenerarea  baptismală)  şi  totuşi El  este „fructul   pântecelui”   Mariei.   Naşterea   lui   supranaturală   este   modelul   şi   izvorul   unei   noi existenţe, a unei naşteri noi şi duhovniceşti a tuturor credincioşilor, care nu este nimic altceva decât o participare la umanitatea Lui sacră, o adopţie la filiaţia lui Dumnezeu – „în al doilea om,” în „ultimul Adam.”

Ascultarea   Mariei   contrabalansează   neascultarea   Evei.   În   acest   sens Fecioara Maria este a doua Evă, la fel cum Fiul ei este al doilea Adam. Această paralelă a fost trasă destul de devreme de Sfântul Iustin (Dail., 100) şi în Sfântul Irineu găsim deja o concepţie elaborată legată organic cu idea primară a recapitulării. “La fel cum Eva prin vorbirea cu un arhanghel a fost sedusă să fugă de Dumnezeu, încălcându-i cuvântul, la fel şi Maria a primit buna vestire prin mijlocul unei convorbiri cu arhanghelul, pentru că să îl poată   purta   pe   Dumnezeu   în   ea,   fiindu-i   ascultătoare   cuvântului   ei.   Deşi   prima   nu   l-a ascultat pe Dumnezeu, totuşi cea de a doua l-a ascultat pe Dumnezeu, astfel că Noua fecioară Maria a devenit apărătoare. Cum printr-o fecioară neamul omenesc a fost legat cu moartea,   printr-o   fecioară   neamul   omenesc   este   mântuit,   balanţa   fiind   păstrată, neascultarea unei fecioare prin ascultarea altei fecioare” (V, 19, 1). Din nou: “astfel nodul neascultării Evei s-a dezlegat prin ascultarea Mariei; căci ceea ce Eva, o fecioară a legat
prin necredinţă, acea Maria a dezlegat prin credinţă” (III, 22, 34 – traducere de Cardinalul Newman). Această concepţie a fost tradiţională, în special în învăţătura catehetică, atât în est cât şi în vest. “Este o mare taină [magnum sacramentum] că după cum printr-o femeie moartea a devenit partea noastră, viaţa a fost născută printr-o femeie” spune Augustin (De agone Christ., 24, – în alt loc îl citează pur şi simplu pe Irineu). “Moartea prin Eva, viaţa prin Maria” declară Ieronim (Epist. 22: mors per Evam, vita per Mariam).

”CREAŢIE ŞI RĂSCUMPĂRARE” VOLUMUL AL TREILEA din COLECŢIA LUCRĂRILOR lui GEORGES FLOROVSKI

A se vedea si : Calendar crestin: nasterea Sfintei Fecioare Maria

PS: sublinierile imi apartin

Nunta de la Cana Galileii

din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

PS: erata – la min 9:20-21: ” la rang de semnificanti cu tâlc de semnificatii”

%d blogeri au apreciat asta: