Bărbatul şi femeia au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu cu individualitate, putere şi libertate de a gândi şi a acţiona. Deşi creaţi ca fiinţe libere, fiecare om este o unitate indivizibilă a trupului, minţii şi sufletului şi este dependent de Dumnezeu în ceea ce priveşte viaţa, suflarea şi toate celelalte. Când primii noştri părinţi n‑au ascultat de Dumnezeu, ei au tăgăduit dependenţa lor de El şi au căzut din poziţia lor înaltă. Chipul lui Dumnezeu din ei a fost denaturat şi au ajuns supuşi morţii. Urmaşii lor împărtăşesc această natură decăzută şi consecinţele ei. Ei se nasc cu slăbiciuni şi tendinţe spre rău. Dar Dumnezeu, prin Hristos, a împăcat lumea cu Sine şi, prin Duhul Său, reface în oamenii care se pocăiesc chipul Creatorului lor. Creaţi pentru gloria lui Dumnezeu, ei sunt chemaţi să‑L iubească, să se iubească unii pe alţii şi să aibă grijă de mediul natural în care trăiesc. (Gen. 1,26‑28; 2, 7; Ps. 8,4‑8; Fapte 17,24‑28; Gen. 3; Ps. 51,5; Rom. 5,12‑17; 2 Cor. 5,19.20; Ps. 51,10; 1 Ioan 4,7.8.11.20; Gen. 2,15)
Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor şi a descoperit în Sfintele Scripturi raportul autentic al activităţii Sale creatoare. În şase zile, Domnul a făcut „cerul şi pământul” şi toate fiinţele vii care sunt pe pământ, iar în ziua a şaptea a acelei prime săptămâni S‑a odihnit. Astfel, El a înfiinţat Sabatul ca memorial veşnic al încheierii activităţii Sale creatoare. Primul bărbat şi prima femeie au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, ca încoronare a lucrării de creaţiune. Li s‑a dat stăpânire asupra lumii şi răspunderea de a avea grijă de ea. Când lucrarea creaţiunii a fost încheiată, lumea era „foarte bună”, proclamând gloria lui Dumnezeu. (Gen. 1,2; Ex. 20,8‑11; Ps. 19,1‑6; 33,6.9; 104; Evr. 11,3
Desi cultul adventist oficial sustine creatia in 6 zile literale( a 24 de ore fiecare) , practic insa mintile ”luminate” de la conducere (din administratie,invatamant,etc) accepta mai mult sau mai putin tacit evolutionismul teist. Dilema ”(i)luminatilor”este cum sa nu ”sminteasca plebea” cu ”adevarurile” stiintei, motiv pentru care subiectul este adesea evitat chiar si in institutele de invatamant care se limiteaza la o apologetica care sa impece si ”caprele” ci ”verzele”. Situatia pare insa sa scape de sub control cand cate-un ”VIP” gen Edi Constantinescu ”deraiaza” si administratia se vede ”somata” la pozitii deloc comode…
Astfel, afirmatiile oficiale gen ”creatie in sase zile” par sa devina doar paravane pentru ”evolutii aggiornamentalizate” dar inca neasumate oficial…
Dumnezeu Duhul cel veşnic a luat parte activă împreună cu Tatăl şi cu Fiul la creaţiune, la întrupare şi la răscumpărare. El a inspirat scriitorii Bibliei. El a umplut cu putere viaţa lui Hristos. El atrage şi convinge fiinţele omeneşti, iar pe aceia care răspund chemării Sale îi transformă după chipul lui Dumnezeu. Trimis de Tatăl şi de Fiul pentru a fi totdeauna alături de copiii Lui, El oferă daruri spirituale bisericii, o împuterniceşte să dea mărturie despre Hristos şi, în armonie cu Biblia, o conduce în tot adevărul. (Gen. 1,1.2; Luca 1,35; 4,18; Fapte 10,38; 2 Petru 1,21; 2 Cor. 3,18; Ef. 4,11.12; Fapte 1,8; Ioan 14,16‑18.26; 15,26.27; 16,7‑13)
Asa cum mai aminteam, ”biserica” adventista a fost ariana(anti-trinitariana) pentru decenii, abia spre sfarsitul secolului XIX ea ”aliniindu-se” cat de cat, nu fara controverse si paruieli, teologiei crestine trinitariene.
In ce priveste dogma crestina despre Sfantul Duh adventistii sunt romano-catolici – adeptii lui ”Filioque”,ei respingand criticile crestinatatii rasaritene drept simple ”speculatii”.
Acest aspect face parte din complexul de ”ezitari” si ciudatenii care tin de o cristologie inca disputata si controversata. Cultul adventist a inceput sa recunoasca dumnezeirea Fiului abia pe la 1888 dupa circa 4 decenii de existenta, iar motorul promovarii si acceptarii dumnezeirii Fiului au fost ”revelatiile” ”profetei” EGW. Totusi ”teología” adventista a ramas heterodoxa inca aproape un secol, asa incat pe la anii 1957 conflictele dogmatice pe problemática cristológica inca erau prezente si nici azi nu lipsesc.Acceptarea lui ”filioque” pare sa fie un exces de zel pentru deplinatatea dumnezeirii Fiului care sa compenseze negarea acesteia de catre ”pionieri”.
In ciuda acestor ”retusari” (fundamentale!) cultul adventist are inca probleme de intelegere a la naturii divino-umane a persoanei Fiului, neacceptand s-o numeasca pe Maica Domnului ”Theotokos” – ”nascatoare de Dumnezeu”- un alt simptom al acestor ”neclaritati” legate de cristologie.
De asemeni adventistii insista sa identifice pe arhanghelul Michael cu Fiul lui Dumnezeu, in ciuda argumentelor consistente impotriva acestei pozitii.
Dumnezeu Fiul cel veşnic a devenit prin întrupare Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile şi prin El este descoperit caracterul lui Dumnezeu. Prin El se realizează mântuirea omului şi prin El este judecată lumea. Dumnezeu adevărat din veşnicii, El a devenit şi Om adevărat, Isus Hristos. El a fost conceput prin Duhul Sfânt şi născut din fecioara Maria. A trăit şi a experimentat ispitirea ca o fiinţă umană, dar a exemplificat în mod desăvârşit neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, El a manifestat puterea lui Dumnezeu şi a fost recunoscut ca fiind Mesia, Cel făgăduit de Dumnezeu. A suferit şi a murit de bunăvoie pe cruce pentru păcatele noastre şi în locul nostru, a înviat din morţi şi S‑a înălţat la ceruri ca să slujească în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. El va reveni în slavă pentru eliberarea finală a poporului Său şi restatornicirea tuturor lucrurilor. (Ioan 1,1‑3.14; Col. 1,15‑19; Ioan 10,30; 14,9; Rom. 6,23; 2 Cor. 5,17‑19; Ioan 5,22; Luca 1,35; Fil. 2,5‑11; Evr. 2,9‑18; 1 Cor. 15,3.4; Evr. 8,1.2; Ioan 14,1‑3
This brief study provides a survey of the Adventist historical progression from anti-Trinitarianism to a Biblical Trinitarian view.1 History shows that Ellen White played a critical role in the development of the doctrine of the Godhead or Trinity within the Seventh-day Adventist Church. It also shows that the change was difficult for Adventists and was only settled during the middle years of the twentieth Century. We will trace our topic chronologically: (1) Up to 1890—anti-Trinitarian period; (2) 1890 to 1900—emergence of Trinitarian sentiment; (3) 1900 to 1931 and the SDA Yearbook statement of faith—transition and conflict; and (4) from 1931 to the publication of Questions on Doctrine in 1957—acceptance of the Trinitarian view.
Up to 1890: Anti-Trinitarian Period Until near the turn of the twentieth century, Seventh-day Adventist literature was almost unanimous in opposing the eternal deity of Jesus and the personhood of the Holy Spirit.
Two of the principal founders of the Seventh-day Adventist church, Joseph Bates and James White, like Himes, had been members of the Christian Connection and rejected the doctrine of the Trinity.
Uriah Smith, long time editor of the Review and Herald, believed during the 1860s that Jesus was a created being…. By 1881 Smith had changed his view and concluded that Jesus was “begotten” and not created.
A selective list of Adventists who either spoke against the Trinity and/or rejected the eternal deity of Christ include J. B. Frisbie,11 J. N. Loughborough,12 R. F. Cottrell,13 J. N. Andrews,14 D. M. Canright,15 and J. H. Waggoner.16
By 1890 Adventists had come to a harmonious position that rejected the idea of Jesus as a created being and viewed Him the “begotten” or originated divine Son of God. He was seen as the Creator with the Father.The nature of the Holy Spirit was lightly discussed, though He was generally considered to be the omnipresent influence from the Father or the Son rather than a person.
From 1900 to 1931: Transition and Conflict During the first two decades of the twentieth century, the church was divided in its position on the deity of Christ. The idea of Christ as the “eternal” Son appeared in print occasionally. The first person after 1900 to prominently promote the eternal pre-existence of Christ was W. W. Prescott.From 1900 to the 1930s, opinion on the eternal self-existent deity of Christ remained split in the Seventh-day Adventist Church. The use of the word “Trinity” in describing God continued to be avoided in print except for rare exceptions. As editors of the Review and Herald, Prescott and then F. M. Wilcox promoted the new view of Christ as eternal. The opposing positions continued as a source of theological conflict in the church.During the first decades of the twentieth century, Adventists found themselves battling higher criticism and the “new modernism” growing in Christianity. Protestant Fundamentalists were resisting this trend, and Adventists often found themselves battling side by side with them against teaching evolution in public schools and against liberal efforts to undermine the authority of the Bible. Modern liberalism rejected the deity of Jesus and his virgin birth. As a result, Adventist articles defending the deity of Christ began to appear in church papers on a more frequent basis. Irrespective of individual differences on details, Adventist ministers pulled into line against dangerous liberal views. The natural result was an increased appreciation of the full deity of the Son of God as the teaching came under attack.
From 1900 to the 1950s the church gradually shifted to the Biblical Christian view on the trinity and deity of Christ. This change seems to be due to a collection of influences: (1) Repeated published biblical studies on the topic; (2) Ellen White’s clear statements; (3) Adventist response to the attacks of “modern liberalism” on the deity of Christ and his virgin birth; and (4) F. M. Wilcox’s statement of “Fundamental Beliefs” and his Review and Herald editorials.
The first positive reference to the Trinity in Adventist literature appeared in the Bible Students’ Library series in 1892. Most early Adventist pioneers were anti-Trinitarians. In the late 1890s, Ellen White published articles and books in which she made strong statements supporting the Trinity concept, although she never used the word “Trinity.” Because many in the church remained opposed to it, more than three decades would pass before the church at large accepted the doctrine. In 1931 the Adventist Yearbook contained a statement of twenty-two fundamental beliefs, one of which was the Trinity.
In the 1890s, when she[Ellen G. White] become convinced of the individuality and personhood of the Holy Spirit, she referred to the Holy Spirit in literal and tangible terms much like those she had used in 1850 to describe the Father and the Son. For instance, addressing the church at Avondale College in 1899, she declared, “the Holy Spirit, who is as much a person as God is a person, is walking through these grounds, unseen by human eyes . . . . He hears every word we utter and knows every thought of the mind.”73
(Articolele mai sus citate apar traduse in limba romana in cartulia ”Trinitatea în lumina revelaţiei” tiparita de azs in replica la ”restaurationistii” arieni dintre ei care doresc lepadarea de dogma Treimii si restaurarea arianismului printre azs).
La 1500 de ani de la „turnarea” dogmei Treimii , azs s-au gandit sa o ”restaureze”/ „redescopere” datorita ignorantei si infatuarii…
Cultul azs a fost la origine o secta anti-trinitariana care s-a metamorfozat intr-un secol in „biserica”. Biserica crestina exista de peste 17 secole pana sa apara asemenea „mutanti” cu pretentii de „ramasita”.
Miscarile anti-trinitariene schismatice azs nu au incetat niciodata sa aminteasca cultului ca au „apostaziat” acceptand „dogma papala pagana” a Sfintei Treimi.Reminiscentele anti-trinitarianismul originar azs raman inca puternice desi cultul face eforturi sporite de a se dezice de…pozitiile lui de la nastere.
Dumnezeu Tatăl cel veşnic este Creatorul, Izvorul, Susţinătorul şi Suveranul întregii creaţiuni. El este drept şi sfânt, plin de milă şi har, încet la mânie şi îmbelşugat într-o statornică dragoste şi credincioşie. Calităţile şi puterile manifestate în Fiul şi în Duhul Sfânt sunt, de asemenea, revelaţii ale Tatălui. (Gen. 1,1; Apoc. 4,11; 1 Cor. 15,28; Ioan 3,16; 1 Ioan 4,8; 1 Tim. 1,17; Ex 34,6.7; Ioan 14,9)
Istoria crestinismului a fost de la inceput zbuciumata, cunoscand evolutii stranii in si in afara corpului Bisericii.
Nici istoria recenta nu ne “plictiseste”. In mediul protestant “biserici” noi rasar precum ciupercile dupa ploaie. “Permutarile si combinatiile” doctrinale si organizationale sunt o inepuizabila sursa de “creativitate” pentru “inginerii” fragmentarii in sanul diversitatii strajuita de “libertatile” protestante.
As vrea insa sa ma opresc putin doar asupra procesului prin care asemenea “entitati” religioase ajung sa pretinda respectabilitate “umar la umar” langa bisericile istorice.
Asa de pilda, adventistii de ziua a saptea. I-am luat pe ei, pentru ca ii cunosc bine, si sunt un caz elocvent prin metamorfozarea lor.
Primii adventisti au fost o adunatura de (dez)amagiti ai fantasmei parusiei cu care William Miller a tulburat crestinatatea americana de pe la 1840. Miller a ramas repetent la studiul Evangheliilor: in ciuda cuvintelor clare si fara echivoc ale Mantuitorului conform carora ceasul parusiei il stie doar Dumnezeu Tatal (Matei 24:36), neica William, in urma “descifrarii profetiilor”, a fixat nici mai mult nici mai putin decat data revenirii Mantuitorului!
Lesne de inteles ca fanii lui au ramas la propriu cu ochii in soare si “urland la luna”. Unii insa au perseverat si si-au incropit un colac de salvare “teologica” din “doctrina sanctuarului” – singura “contributie” super-originala a adventismului la dogmatica crestina.
Insa ce ma intereseaza acum sa subliniez este ca adunatura millerito-proto-adventista era un adevarat cocktail “teologic”,insa numai crestin NU . De ce nu crestin? Pentru ca fundamentala dogma cu privire la Divinatate prin care crestinismul se distinge de toate celelalte religii este dogma Sfintei Treimi : un singur Dumnezeu in Trei Persoane. Ori proto-adventistii numai trinitarieni nu erau! Sotul celei care avea sa devina profeta “bisericii ramasitei”, James White, nu credea in Sfanta Treime. La fel cu el nu credau in Treime nici alti lideri si acoliti ai lor. Ca atare ei nu erau crestini!
Declaratiile de credinta din1872 si 1889 nu fac nici o referire la Persoana Duhului Sfant!, iar despre Fiul nu se vorbeste ca fiind de-o-fiinta cu Tatal. Nici macar in declaratia de credinta din 1931 despre Sfantul Duh nu se pomeneste nimic explicit!, desi se aminteste o singura data cuvantul “Trinitate” – si asta peste decenii de existenta a “bisericii” – unice, pure, “ramasita”! Abia Fiului i se recunoaste “aceeasi natura si esenta cu a Tatalui”, in 1931. Totusi cristologia va da inca multe batai de cap si in 1957 cand unul dintre liderii azs va face scandal pentru modificarea crezului!
Practic asistam la “redescoperirea” dogmei Trinitatii la peste un mileniu si jumatate de la afirmarea dogmei in crezurile Bisericii! Sunt reluate controversele cristologice si trinitariene la secole dupa aparitia si solutionarea lor! Adventistii “redescopera roata” la caruta/droaga lor!
In tot acest timp!, aceasta secta para-crestina a pretins ca sunt Biserica (“ramasitei”), pazitoarea adevarului integral, biserica profetica chemata divin sa restatorniceasca adevarurile fundamentale ale Bisericii primare! Si aceste pretentii in timp ce ei nu aveau clara(ca sa nu spun ca negau!) dogma fundamentala a crestinatatii despre natura Dumnezeirii!
Iata cum o adunatura (semi)ariana, pretinde a fi Biserica chemata sa urecheze crestinatatea apostaziata, Babilonul. Si de fapt ei au fost doar o entitate para-crestina care in circa 150 de ani de existenta au reusit – intru-catva – sa se alinieze crestinismului mainstream, cel putin in ce priveste dogma Trinitatii!
O metamorfoza cat de cat fericita, tinand cont ca “gradinta Domnului e mare”…
Ascultati privind full-scren imaginile clipului sau, mult mai ferice, asezati relaxati la fereastra cu ochii spre soare bland si cu nasul spre miros de ciresi infloriti… Veti fi decuplati putin de la nebunia lumii si conectati la Viata.
din volumul de predici-eseuri ”Daruind vei dobandi”.
Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din străvechime pentru întregul popor, atât cel din oraşe cât şi cel de la sate. In frumoasele noastre sate mai ales, unde s-au păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti, unde se face atât de vădit văzută continuitatea caracterului naţional, dacă se întâmplă ca un dumicat de pâine să cadă pe jos e numaidecât ridicat ; pâinea se aşează numai la loc curat, de cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază; o taie numai capul familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa semnul Sfintei Cruci cu vârful cuţitului.
PS: a nu se uita, omilia apartine timpului comunismului, cand ratiile de alimente erau ”in voga”…
A iubi iudaismul presupune a şti cât de mult înseamnă Sabatul. Dar nici cunoaşterea, nici dragostea pentru el nu este destul pentru a-i face pe mulţi dintre evrei, poate pe cei mai mulţi, să respecte tradiţia religioasă sau măcar acel nivel pe care îl simt ei, adânc în inima lor, ca fiindu-le dat pentru îndeplinire.
Această stare de disonanţă cognitivă predomină chiar şi în Israel, acolo unde neimpunerea multor legi ale Sabatului, din cărţi, are efectul unei adânciri a diviziunii, în fiecare sâmbătă, între evreii care respectă datină şi ceilalţi.
Sunt mulţi israelieni laici care privesc în urmă cu o puternică nostalgie la Sabaturile liniştite, fără comerţ, ale tinereţii lor şi regretă faptul că ziua de odihnă pare să fie domeniul exclusiv al iudaicilor ortodocşi. „Sabatul israelian de astăzi este deopotrivă unul religios, în sinagogi, şi unul petrecut în centrele comerciale”, remarca recent scriitorul Amos Oz. „Regret acest lucru.”
Cum putem ţine Sabatul cum se cuvine cu toţii, nu doar cei foarte religioşi?
Faptul că avem nevoie de Sabat în viaţa noastră este un lucru evident, intuitiv. Atât Israelul, cât şi Statele Unite sunt locuri în care motorul economic al tehnologiei avansate ne face mai bogaţi şi mai deştepţi, dar ne şi induce către o stare de participare neîntreruptă, inevitabilă.
Având regim de serviciu în consumul electronic şi informaţional, de exces confesional în reţelele de socializare de pe internet, de obsesie în încercarea noastră de conectivitate totală, noi ne împărţim şi reîmpărţim timpul şi atenţia prin cele mai diverse şi continue sarcini profesionale şi casnice, prin jocuri şi dispozitive cu nume drăguţe (Blackberry, iPod, Google, Twitter).
Luaţi aminte la o descoperire recentă: în ianuarie, Kaiser Family Foundation (Fundaţia pentru familie Kaiser) a semnalat că copiii americani cu vârste între 8 şi 18 ani petrec mai mult de şapte ore şi jumătate pe zi cu dispozitive electronice – cu o oră mai mult decât la rezultatele studiului precedent, efectuat în urmă cu cinci ani.
Aceste dispozitive par a fi destul de inofensive, dar când interacţionăm cu ele, intrăm într-un univers temporal foarte fluid, fără început sau sfârşit, şi fără nici o legătură firească între zi şi noapte, muncă şi odihnă, cumpărături şi altele.
Proliferarea dispozitivelor mobile de comunicaţii, combinată cu economia globală desfăşurată 24 de ore, 7 zile pe săptămână, ne împinge din ce în ce mai departe de regimul temporal care ne-a ţinut sănătoşi mintal sute de ani, către o zonă de impuls perpetuu, care ne îmboldeşte să continuăm, fără a ne atenţiona măcar că trebuie să ne oprim.
Dar cum poate o datină străveche, observată doar de un mic număr de oameni foarte pioşi, să servească ca frână împotriva distrugerii celorlalţi? Să fie un simţ al ordinii temporale?
A răspunde acestei întrebări înseamnă a recunoaşte că Sabatul nu este doar o instituţie religioasă care implică rugăciune şi studiu – pentru creştin, la fel ca şi pentru iudeu (chiar dacă tradiţia din Sabatul creştin s-a prăvălit într-un asemenea declin încât mulţi cred că Sabatul este o practică exclusiv iudaică).
Sabatul este şi o idee politică, una cu aplicaţie universală. Sabatul stă ca dovadă că societatea poate face viaţa mai bună membrilor ei luând încărcătura de timp a acestora şi reglându-i întrebuinţarea.
Este foarte cunoscută ideea pe care a spus-o Ahad Ha’am despre acest subiect: „Mai mult decât au păstrat evreii Sabatul, i-a păstrat Sabatul pe evrei.”
Ceea ce a vrut el să spună merge dincolo de abilitatea de supravieţuitori a evreilor. El spune că reglarea timpului prin legile Sabatului le-a dat evreilor şansa de a se regrupa în comunitate la sfârşitul fiecărei săptămâni, iar această regrupare le-a sprijinit identitatea evreiască.
Ce anume face Sabatul pentru a insufla o astfel de solidaritate socială este simplu. Sabatul coordonează timpul de odihnă. Îi face pe oameni să înceteze lucrul nu doar pentru 25 de ore săptămânal, ci pentru aceleaşi 25 de ore săptămânal.
Când oamenii îşi împărtăşesc timpul de odihnă, când îşi privesc de departe computerele şi telefoanele sofisticate şi încep să se uite unul la celălalt, ceea ce văd este familia lor, vecinii şi cei de aceeaşi credinţă; ceea ce nu mai văd sunt şefii sau clienţii sau colegii de muncă – adică oamenii care se află în roluri reciproce de exploatare, roluri care ne pot înstrăina unul de altul, deşi ne aduc în contact. Prin relaţiile fără instrumente, nu prin cele legate de ele, ne putem întări legăturile sociale de iubire şi coeziune.
Legile care limitează timpul de muncă şi sincronizează programele personale pentru a încuraja oamenii să socializeze laolaltă, în loc de fiecare individual – aceste legi par foarte neamericane pentru majoritatea americanilor şi ca un amestec nedorit al autorităţii rabinice pentru mulţi israelieni. Dar nu aşa vedea lucrurile majoritatea oamenilor, americani sau israelieni, nu mai departe de acum 50 de ani în urmă.
Aici în Statele Unite, când în 1961 Curtea Supremă a susţinut legile care confirmau oprirea duminicală a activităţilor împotriva acuzaţiei că ele ar încălca primul amendament [al Constituţiei, nota trad.], judecătorul Felix Frankfurter scria o opinie în care el arăta că dauna închiderii afacerilor şi fabricilor duminica – el se gândea îndeosebi la efectul acestor legi asupra întreprinderilor conduse de evrei şi adventişti de ziua a şaptea – această daună este trivială comparativ cu nevoia de a păstra „importanţa unei valori culturale”. Duminica, spunea el, evidenţiază bunăstarea americană. Ea se dovedeşte o necesară „eliberare de povara zilnică, o păstrare a liniştii mintale, o ocazie de relaxare după voia personală”.
Ideea lui Frankfurter era aceasta: odihna este un act colectiv. Dacă încuviinţaţi spusele psihologului G. Stanley Hall din 1908 despre Sabat, ca fiind „eliberarea de orice robie după ceas, toalete şi mese mai bune şi adecvate, domolirea zgomotului pe străzile pustiite, farmecul mult intensificat al cerului, soarelui, pomilor, câmpiei… o mai mare poftă de lectură şi poate studiu, de conversaţie cu prietenii, telefoane, vizite, corespondenţă, precum şi de odihnă pur şi simplu, pentru trup şi minte”, atunci va trebui să vă transpuneţi în lumea în care fiecare doreşte acelaşi timp liniştit şi nu îl tulbură pe al tău.
Astăzi, când acest timp de linişte pare foarte greu de atins, ne învinuim pe noi înşine de a nu ne rândui mai bine viaţa, pentru suprasaturarea cu stres şi eşecul de a-l stăpâni.
Ne denumim dependenţi de muncă. Tânjim după schimbare. Dar incapacitatea de a ne opri din plănuit, şi străduit, şi ţipat, şi comunicat nu este o problemă personală. Este reacţia la un mediu în care munca se înfăptuieşte mereu sau zăpăceala nu încetează şi nu există niciodată un moment în care fiecare să se oprească din alergare după ţelul pe care îl urmăresc de obicei.
Sabatul ne învaţă că trebuie să convocăm voinţa colectivă pentru a interpune pauze în vieţile noastre agitate. Dar cum ar trebui să facem asta? Ar trebui să ne întoarcem la legile trecute din America? Ar trebui să ne orientăm către legile existente ale Sabatului în Israel? Pot legile să ne ajute într-adevăr să controlăm ceea ce pare a fi un imbold cât se poate de personal de a lucra în week-end sau literalmente non-stop?
Da şi nu. Nu, nu ne putem întoarce la vechile metode de a impune comportamentul Sabatului. Însă da, există lucruri pe care le putem face pentru a ne proteja timpul, dacă ne îngăduim să fim inspiraţi de Sabat – de a deveni, cu alte cuvinte, „sabatişti”.
Să începem cu ce putem face ca indivizi. Cea mai lesne cale de a fi un „sabatist” este de a respecta legile Sabatului, deoarece ele şi-au dovedit eficienţa în decursul secolelor. Asta, însă, ar putea fi şi cea mai grea cale de a fi „sabatist”, odată ce ea ar necesita o cu totul nouă personalitate, sau cel puţin o nouă relaţie cu religia, precum şi apropierea considerabilă de sinagogă.
Dar dacă nu dorim să devenim baalei teshuvah, asta nu înseamnă că nu putem merge pe această cale. A fi evreu a însemnat mereu să găseşti un loc pe un spectru de respectare a tuturor poruncilor şi nerespectare a vreuneia.
În pofida afirmaţiilor anumitor autorităţi iudaice, nu fost niciodată o singură cale adevărată de a fi evreu. Poţi respecta parţial Sabatul, sau îl poţi ţine într-un fel care ignoră litera iudaică, dar îi respectă spiritul. Spuneţi că aţi dorit să măriţi timpul petrecut în familie o dată pe săptămână. De ce nu aţi impune un tabu asupra electronicelor de Sabat? O zi fără computere şi telefoane sofisticate şi Nintendo este o zi în care voi şi copiii sunteţi obligaţi să discutaţi între voi.
Ca grup, am putea încerca să introducem un spirit sabatic în societatea cea vastă. De exemplu, am putea milita pentru păstrarea pauzei de lucru petrecută împreună. Am putea susţine cererile muncitorilor fie de a lucra doar în timpul orelor prevăzute astfel în mod tradiţional şi nu în timpul celor desemnate prin tradiţie pentru socializare în comunitate, altminteri fiind plătiţi în plus pentru sacrificarea timpului social şi familial. Am putea cere legi care să ne ofere vacanţe mai sociale şi petrecute în sânul familiei.
America are cele mai rele politici privind vacanţele şi timpul petrecut în familie, dintre naţiunile industrializate; nu există loc pe pământ care să beneficieze mai mult dacă ar avea o conştiinţă sabatică crescută.
S-ar putea materializa vreunul din aceste deziderate, pe care le dorim de mult, dar niciodată nu le-am realizat, de a respecta Sabatul?
Vor exista mereu glasuri autoritare care să spună nu, glasuri pentru care doar respectarea legilor tradiţiei ar conta. Dar a patra poruncă ne spune să ne amintim de Sabat şi să îl ţinem. Iar când încercăm să ne amintim viziunea unei vieţi bune, care este cuprinsă în Sabat, ajutăm la crearea condiţiilor – atmosfera de repaus – care fac posibile circumstanţele adecvate care amintesc oamenilor şi de Sabat. Şi a ne aminti de toate acestea ne aduce mai aproape de o lume în care ideea de Sabat deţine o relevanţă contemporană şi o vigoare grozavă, nu un mic cuvânt al vremurilor apuse.
Există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o unitate de trei Persoane veşnice. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotştiutor, mai presus de toate şi omniprezent. El este infinit şi, dincolo de înţelegerea omenească, totuşi este cunoscut prin faptul că El S-a revelat. El este pentru veşnicie vrednic de închinare, adorare şi slujire din partea întregii creaţiuni. (Deut. 6,4; Mat. 28,19; 2 Cor. 13,14; Ef. 4,4‑6; 1 Petru 1,2; 1 Tim. 1,17; Apoc. 14,7)
Este binestiuta in lumea teologica distinctia dintre calea “negativa” si cea “pozitiva” de a face teologie. Calea negativa indica faptul ca putem vorbi despre Dumnezeu mai degraba in termenii negatiilor: Dumnezeu nu este… decat in termenii afirmarii : Dumnezeu este… Insa adventistii oricat de anti-catolici sunt, au preluat din vestul catolico-protestant metoda de a face teologie – cea rationalista – spre deosebire de Estul ortodox care a ramas adeptul apofatismului. Rationalismul vestic nu sta in picioare in fata abordarii “mistice” orientale:
Din cauza misterului inefabil al «esenţei» Sale personale,Dumnezeu rămîne necunoscut şi necuprins în fiinţa Sa transcendentă, si nu poate fi cunoscut după modul cunoaşterii realităţilor lumii create, adică prin afirmare, folosind conceptele şi categoriile de timp şi spaţiu. Apofatismul preferă să afirme ceea ce nu este Dumnezeu, mai degrabă decît ce este. Propoziţiile negative despre Dumnezeu sînt cele mai adecvate pentru a exprima profunzimea misterului Său.
Dumnezeu e necunoscut nu în sensul că El este necunoştibil, ci că Se află şi dincolo de necunoştibil. Dumnezeu rămîne într-o transcendenţă absolută, stînd dincolo de orice posibilitate de cunoaştere prin metodele definiţiei, analizei şi analogiei. O pătrundere mistică prin extaz (ekstasis) este posibilă, dar aceasta e mai degrabă o răsfrângere a luminii dumnezeieşti în suflet, de o asemenea intensitate, încît e simţită ca o scufundare într-un abis. De aici acel principiu al teologiei apofatice că, pe măsură ce înaintează în cunoştinţa dumnezeiască, mintea se scufundă tot mai mult în «neştiinţă», într-o nevedere infinită.
Acest apofatism ar părea să excludă calea catafatică şi să suprime rolul creaţiei ca şi al kenozei în cunoaşterea lui Dumnezeu. Maxim Mărturisitorul (în Ambigua şi Răspunsuri către Talasie) susţine şi el caracterul apofatic al cunoaşterii lui Dumnezeu, dar dă o mare importanţă rolului creaţiei materiale în această cunoaştere, creaţie care nu este suprimată, ci transfigurată în unirea cu Dumnezeu. Desigur, pe baza creaţiei şi a providenţei, raţiunea conclude doar că Dumnezeu există ca principiu cauzal al creaţiei, dar ea nu poate indica ce este Dumnezeu în esenţa Sa. Apofatismul nu neagă deci integral catafatismul, dar îl depăşeşte.
Chiar Revelaţia scrisă are un sens anagogic, de depăşire, în procesul cunoaşterii. Cuvîntul scris este «înaintemergător» al Cuvîntului care va fi descoperit în mod perfect în Duh.
Prin natura Sa, Dumnezeu transcende atît calea afirmării cit şi pe cea a negaţiei. Teologia este apofatică tocmai din cauza transcendenţei firii dumnezeieşti şi nu doar din cauza limitei de cunoaştere a raţiunii umane, cum susţinea scolasticul Varlaam, adversarul isihaştilor.
Pentru Ortodoxie, apofatismul reprezintă calea adecvată în abordarea transcendenţei lui Dumnezeu cel viu şi personal. Apofatismul nu trebuie să fie confundat nici cu agnosticismul, adică cu absenţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, nici cu ignoranţa, după cum necunoştibilitatea fiinţei Sale nu exclude orice teologie. Dimpotrivă, numai în perspectiva apofatismului se pot fixa obiectul, validitatea şi limitele teologiei
Dovada de crasa ignoranta adventista stau comentariile biblice azs, dictionarul azs, enciclopedia azs, manualul de teologie azs care nu pomenesc absolut nimic despre apofatism! A ignora doua milenii de teologie crestina rasariteana numai dovada de intelepciune nu-i…
Asa se face ca adventismului nu-i poti cere prea multe teologic, dat fiind handicapul sever cu care “pleaca la lucru” din start. Platind tribut rationalismul occidental, nici adventismul nu se poate ridica la nivelul cunoasterii duhovnicesti bazate nu pe capacitatile detectiv-investigatorii ale spiritului uman ci pe recunoasterea limitelor umane si imposibilitatea omului de a vorbi despre Dumnezeu in spiritul si maniera adecvata.
Desi teoretic adventistii sustin sus si tare ca ei sunt adevaratii (“ramasita”) purtatori de steag protestant “Sola Scriptura” ,in practica “Spiritul Profetic”/Ellen G. White(EGW) “functioneaza” fix precum Sf. Traditie (sfintii parinti) la ortodocsi :
Era de neconceput pentru exponenţii consensului ortodox să existe vreo contradicţie între Scriptura interpretată corect şi tradiţia Sfinţilor Părinţi; sau, mai precis, Scriptura era interpretată corect numai atunci cînd se considera că se face în acord cu tradiţia. Un sinod răsăritean din 691 definea consensul ortodox foarte succint: „Dacă se iveşte vreo controversă cu privire la Scriptură, [preoţii şi episcopii] să nu o interpreteze altfel decît au făcut-o luminaţii şi înţelepţii Bisericii în scrierile lor, şi pe acestea să le slăvească, şi nu lucrurile născocite de mintea lor, ca nu cumva din neştiinţă să se depărteze de ceea ce este drept”. Era imperativ să fie recunoscută continuitatea dintre învăţătura Bisericii şi doctrina Părinţilor ortodocşi. „Ceea ce au spus [apostolii] pe scurt au dezvoltat apoi [teologii ortodocşi ai Bisericii]… adunînd mărturisirile multora din vechime şi adăugind noi profunzimi”. Apostolii conduseseră Biserica prin învăţătura lor de credinţă, iar acum locul lor fusese luat de alţii care continuau să conducă prin aceeaşi învăţătură. Succesiunea era neîntreruptă, iar continuitatea neatinsă.
( Jaroslav Pelikan , Traditia crestina,(Polirom) vol 1, p. 344 – sublinierile imi apartin)
Si “ironia sortii”, “Spiritul Profetic” functioneaza la azs ca un cenzor mult mai strasnic si neinduplecat decat Sfanta Traditia la ortodocsi. Daca la ortodocsi avem a face cu un consens al Parintilor Bisericii, la azs “Spiritul Profetic”/EGW este nici mai mult nici mai putin decat aceeasi Autoritate divina care a vorbit prin prooroci si apostoli. La ortodocsi autoritatea de control a interpretarii biblice este formata din cei mai eminenti ucenici ai apostolilor – Parintii bisericesti – pe cand la azs cenzorul, unic!, in persoana EGW – se pretinde net superior sfintilor parinti (care nu-s profeti necanonici egali cu Moise, Isaia, Matei sau Pavel, cum pretind azs despre EGW).
Si asta cu mult mai grav cand “Spiritul Profetic” isi permite sa-l contrazica fatis pe Insusi Dumnezeu sau sa speculeze total aiurea pretinzand ca sunt revelatii divine acele speculatii. Exemple:
Am văzut că stăpânul de sclavi va fi nevoit să dea socoteală pentru sufletul sclavului său, pe care l-a ţinut în ignoranţă; iar păcatele sclavului vor cădea asupra stăpânul lui. Dumnezeu nu-l poate lua la cer pe robul care a fost ţinut în ignoranţă şi degradare, neştiind nimic de Dumnezeu sau de Biblie, netemându-se de nimic în afară de biciul stăpânului său şi ocupând o poziţie inferioară animalelor. Domnul face însă pentru el cel mai bun lucru pe care-l poate înfăptui un Dumnezeu plin de compasiune. El îngăduie ca acesta să nu mai existe, ca şi cum n-ar fi fost vreodată, în timp ce stăpânul trebuie să suporte ultimele şapte plăgi şi apoi să învie la cea de-a doua înviere şi să suporte cea mai îngrozitoare moarte, moartea a doua. Atunci va fi satisfăcută dreptatea lui Dumnezeu.( EGW, Scrieri timpurii, Pagina 268 )
“Am vazut” – indica revelatia, afirmatii facute in starea vizionara a profetului. Asadar “Spiritului Profetic” i se reveleaza divin ca “Dumnezeu nu-l poate lua la cer pe robul care a fost ţinut în ignoranţă şi degradare”. Dupa o viata de robie animalica pentru saracul napastuit, “Domnul face însă pentru el cel mai bun lucru pe care-l poate înfăptui un Dumnezeu plin de compasiune.El îngăduie ca acesta să nu mai existe, ca şi cum n-ar fi fost vreodată,”.
Care va sa zica, Dumnezeu ii tranteste usa-n nas bietului fost sclav spunandu-i (imaginez): “imi pare rau, nu poti intra in cerul meu. Vei fi fiind tu un fiu al lui Adam, dar ai avut nesansa sa te nasti rob si sa fii la mana stapanului tau toata viata. Deci nu esti responsabil pentru pacatele tale,corect, dar nici in cerul meu n-ai ce cauta. Dar uite, ca sa nu zici ca sunt un Dumnezeu rau, iti ofer cea mai avantajoasa soarta: te “sterg” din existenta, si voi considera ca nici n-ai existat vreodata. Si pentru ca sa nu zici ca nu-s drept uite pe stapana-tau care te-a chinuit totala viata il trec prin toate cele 7 plagi iar apoi il invii ca sa-l mai chinui cu cea mai cumplita moarte. E ok, da? Vezi ce Dumnezeu bun si drept sunt?
“No comment!” . Este evident cat de “biblica” este “revelatia Spiritului Profetic” la acest subiect. Si acest gen de “viziune” devine “camasa de forta” hermeneutica pentru textul biblic. Daca esti adventist si nu esti de acord cu aceasta “revelatie a Spiritului Profetic” esti ca si “cazut de la credinta”, apostat, eretic. Un exemplu pentru care adventistii sunt vazuti ca secta: interpreteaza Biblia prin prisma ingusta a acestui gen de “revelatie”.
Daca mai era nevoie, mai grav este cand “Spiritul Profetic” isi permite sa-l contrazica/”corecteze” pe Insusi Dumnezeu :
EVANGHELIA DUPĂ MATEI
13:24Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. 25Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat.
Tâlcuirea pildei neghinei.
36Atunci Isus a dat drumul noroadelor, şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El, şi I-au zis: “Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină.” 37El le-a răspuns: “Cel ce seamănă sămânţa bună, este Fiul omului. 38Ţarina, este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii Celui rău.
Si acum sa vedem ce spune si “Spiritul Profetic”:
49:4 “Ţarina” a spus Domnul Hristos, “este lumea”. Dar noi trebuie să înţelegem aceasta ca simbolizând Biserica lui Hristos din lume. Parabolele Domnului Hristos, Pagina 49
Iaca-ta cum “Spiritul Profetic” are tupeul sa-l contrazica pe Domnul Cristos Insusi. Dumnezeu spune o parabola, apostolii ii cer sa le-o “traduca” si Dumnezeu le traduce fiecare element al parabolei, printre care spune clar, negru pe alb: “tarina este lumea”. Dar EGW alias “Spiritul Profetic” vine si spune: o fi zis Domnul ca tarina e lumea, dar noi(?) trebuie sa intelegem ca tarina nu e lumea ( cum zice Hristos) ci biserica lui Hristos(adventista, “bineinteles”) din lume. Ce sa faca deci crestinul: crede pe Domnul care Isi explica singur parabola in Evanghelie, sau o crede pe d-na White, alias “Spiritul Profetic”, care Il contrazice si “corecteaza” pe Insusi Dumnezeu? Judece fiecare singur!
Cred adventistii “Sola Scriptura”? Nici vorba. Este doar un slogan protestant adoptat, care da bine la inselat pe cei neatenti. Nu doar ca nu sunt “Sola Scriptura” ci sunt mai rigizi in Traditia lor( = “Spiritul Profetic”) decat alti crestini traditionalisti. Resping consensul parintilor bisericesti drept normativ dar accepta drept canonic-necanonica ca unica “mama” bisericeasca pe EGW.
Sfintele Scripturi, Vechiul şi Noul Testament, constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, dat prin inspiraţie divină, prin oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris aşa cum erau conduşi de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu a încredinţat omului cunoştinţa necesară pentru mântuire. Sfintele Scripturi sunt descoperirea infailibilă a voinţei Sale. Ele sunt standardul caracterului, testul experienţei, descoperirea cu autoritate deplină în privinţa doctrinelor şi raportul demn de încredere al acţiunilor lui Dumnezeu în istorie. (2 Petru 1,20.21; 2 Tim. 3,16.17; Ps. 119,105; Prov. 30,5.6; Is. 8,20; Ioan 17,17; 1 Tes. 2,13; Evr. 4,12)
Problemele azs-ilor in ce priveste canonul Sfintelor Scripturi sunt severe si sunt urmatoarele:
Sfintele Scripturi ale Bisericii Apostolice au diferit de canonul incomplet si incorect al VT pe care teología pionierilor azs s-a construit. Biblia bisericii apostolice pana la aparitia Noului Testament a fost Septuaginta . Adventistii au mers pe traditia apuseana católica a textului VT dupa textele evreiesti, in timp ce apostolii au folosit preponderent LXX ca text al VT. (Vezi : Crestina te(-)ologie oloaga (R) )
Continutul a ceea ce a ajuns sa fie cunoscut ca ”NT” a fost fost stabilit/”recunoscut” de Biserica ”imperiala” pe care adventistii o considera apostaziata, corupta, lepadata. Totusi ei accepta canonul NT stabilit de Biserica ”imperiala” dar resping Biserica ”imperiala”…
Canonul Bibliei este ”suplimentat” de ”Spiritul profetic” caruia desi nu i se recunoaste o autoritate egala cu a Bibliei, in practica functioneaza ca un canon ”secund”, canonul Bibliei trebuind musai sa fie ”armonizat” cu cel al SP (voi reveni asupra subiectului).
Dictonul Reformei protestante ”Sola Scriptura” este pentru azs:
„Spune-mi dar după care fapte să te cunosc că eşti creştin, când totul te arată necreştin? Dar pentru ce spun: creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om. Când te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că eşti lacom la mâncare ca un urs, că-ti îngraşi trupul ca un catâr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răpeşti ca un lup, că te mânii ca un şarpe, că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o vulpe, că tii în tine veninul răutătii ca o aspidă şi viperă, că lupti împotriva fratilor tăi ca demonul cel rău, cum voi putea să te număr cu oamenii când nu văd în tine caracteristicile firii omeneşti? Căutând să fac deosebirea între un necredincios şi un credincios, mi-e teamă că nu voi găsi nici deosebirea dintre un om şi o fiară”. (Omilii la Matei, omilia IV, VIII, în col. PSB, vol. 23, p. 58)
„Creştinul nu se lasă dus la laşitătile unei vieti senzuale. Altii la ceasurile lungi de somn leneş adaugă paturilor voluptoase odihnele prelungite chiar în mijlocul strălucirii zilei. Altora, mesele somptuoase, interminabilele mâncăruri urmate de distractii sau de jocuri. Creştinul nu ia odihnă şi hrană decât ceea ce-i este necesar vietii. El nu trăieşte pentru a mânca, nici pentru a dormi, el doarme şi mănâncă pentru a trăi.” (Din vol. Bogătiile oratorice, p. 337)
„Acum noi nu avem decât un singur nume; dar este un nume care este mai mare decât toate acelea, pentru că noi suntem numiti creştini şi fii ai lui Dumnezeu, şi prieteni ai lui Dumnezeu şi trupul Său. Acest nume ne îndeamnă şi ne încurajează mai mult decât toate celelalte; el ne face mai atenti şi mai întelepti să facem virtutea. Să nu facem deci nimic care să fie nevrednic de un aşa de mare nume şi atât de cinstit: să ne gândim la incomparabila cinste pe care o avem noi de a purta numele lui Iisus Hristos; căci din acest nume ne numeşte Sfântul Pavel creştini. Să contemplăm şi să admirăm măretia acestui nume. Dacă cel ce este numit fiul unui căpitan mare sau a unui personaj strălucit, primeşte sentimente înalte când aude că el apartine sau la acela sau la acesta, îşi face o cinste foarte mare de a purta acest nume, şi nu crută nimic ca să nu-l necinstească prin laşitate, noi care ne tragem numele nu de la căpitan, nu de la un print pământesc, nu de la un înger, sau de la un arhanghel, sau de la un serafim, ci de la Regele lor, nu ne vom expune noi viata noastră, nu o vom pierde noi mai bine decât a necinsti pe Cel ce ne-a cinstit cu acest nume al Său? Nu cunoaşteti voi casa împăratului, gărzile lui, soldatii săi înarmati cu lănci, slujitorii săi care-l păzesc? Nu ştiti voi de ce cinste şi de ce privilegiu se bucură ei? Aşa noi care ne apropiem mult mai mult de Regele nostru, şi care suntem pe atât de aproape pe cât este capul de trup, noi trebuie să facem totul şi să punem totul în faptă pentru a imita pe Iisus Hristos.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XIX, 3, p. 94)
„După cum semănătorii n-au nici un folos dacă aruncă semintele pe cale, tot aşa şi noi n-avem vreun folos de pe urma numelui de creştin dacă faptele noastre nu sunt pe măsura numelui.” (Omiliile despre pocăintă, omilia a noua, p. 176)
Un ”barometru” al acapararii bisericilor de catre liberalismul teologic, este, prin altele, problematica hirotonirii femeilor, subiect asupra caruia am revenit din timp in timp mai ales in relatie cu adventistii, din motive legate de trecut…
Iaca-ta inca o stire de la ei, conform careia ceea ce se asteapta printre adventisti pentru hirotonirea femeilor ca pastori este… moartea! Moartea generatiei care nu este ”suficient de educata” pentru a se situa in pas cu ”procesul” de ”crestere” urmarit de adeptii feminismului azs. Mai marii ”sinedriului” ”azs” au decis sa nu supuna anul acesta dezbaterii plenarei mondiale problema hirotonirii femeilor,pentru ca din 13 diviziuni doar 3 sunt dispuse la acest ”progres”, in timp ce doua se abtin de la un raspuns clar, iar liderii a 8 diviziuni considera ca ”…oamenii din regiunea lor ar fi afectaţi în mod negativ. … [Ar] afecta în mod grav unitatea [bisericii]”. Asadar ”scorul” este (inca!) 8-3/5 in favoarea ”traditionalistilor” ”ne-progresisti”. Cand trag nadejde insa progresistii sa rastoarne scorul? Cand se vor ”maturiza” suficiente diviziuni pentru ca ”progresul” sa vina, in cele din (prea) urma? Tinand cont de timpul in care scorul a ajuns 8-3/5 de la 11-1 , probabil dupa inca un deceniu*(daca nu mai devreme…) inca vreo 3 diviziuni se vor fi ”luminat” asa incat sa se poata scoate fie si un chinuit 7-6 pro-hirotonirea femeilor.
”Fenomenala” mi se pare insa ”seninatatea” cu care, suparat, seful mondial al azs-ilor spune non-salant ce (se) asteapta:
În consecinţă, Paulsen a spus că liderii Bisericii au concluzionat că nu există „un motiv pentru abordarea problemei în cadrul Sesiunii Conferinţei Generale… Am simţit că nu puteam aborda acest subiect. Având în vedere sentimentele şi răspunsurile pe care le-am primit, trebuie să o lăsăm aşa.”
Cu toate acestea, a adăugat el, „pentru a fi echitabili cu biserica la nivel mondial, mulţi dintre voi spun,” Există, de asemenea, schimbări care au loc în biserica din regiunea noastră. Nu mai suntem cum eram acum 10 ani. „ Este un proces de educaţie, un proces de creştere. Poate este nevoie de o nouă generaţie. Nu ştiu.”
Cu alte cuvinte, circa doua treimi dintre azs-ei sunt ”imaturi”, insuficient ”crescuti”, ”ne-educati”, mai pe sleau spus retrograzi daca nu chiar prosti. ”Isteti” sunt ”progresistii”, ”(i)luminatii”, oamenii timpului si duhului veacului prezent cu toata NEbunia lui. Trebuie deci sa moara o generatia inca a bunului simt, pentru a face loc ”progresului”…
PS: * poate in doua-trei decenii ”vantul” voturilor va bate favorabil si pentru ”progresul” acceptarii ca pastori azs a homo-lesbi-trans… Probabil si ei isi pun speranta in moartea a nu una ci doua-trei generatii ”needucate” suficient…
Fiindcă am pomenit de pictorul Paul Gherasim! Acum un an, la Timişoara, l-am auzit povestind următoarea anecdotă „autentică”, aşa cum a ţinut să precizeze, despre părintele Steinhardt. Mai multe persoane, aflate în atelierul său de lucru, şi -au propus o şedinţă de brainstorming: cum şi-ar imagina fiecare iadul? Paul Gherasim, aproape spontan, a zis: „ca pe un muzeu plin cu picturile lui Picasso.” Aproape toţi au rîs şi s-au declarat de acord, cu excepţia călugărului de la Rohia, care descoperea şi în Picasso elemente valoroase de spiritualitate. Această îngăduinţă, nu numai, această bunătate şi generozitate (deloc prostească; nu-i plăceau fraierii) mi se pare calitatea definitorie a părintelui Steinhardt. De aici şi tipul de „critică” literară, pe care o practică. Niciodată nu scrie decît cu bucurie, adicătelea, cu har, stimulat de o rimă cochetă, de un vers surprinzător, de o idee deşucheată, de un stil inedit. Şi aceste calităţi, în ochii noştri, extrem de rare, înnobilînd biografiile cîtorva aleşi pe secol, părintele Nicolae le descoperă pretutindeni, în mai toate cărţile pe care le deschide. E ca don Quijote: pe ce pune ochii, transfigurează.
Doctrină teologică, fundamentală în gândirea iudaică, potrivit căreia omul este dator să imite comportamentul moral al lui Dumnezeu. Dezvoltată în special în literatura rabinică şi postrabinică, ea îşi are rădăcinile în Biblie, mai exact în Gen. 1, 26-27, unde se arată că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Ideea este prezentă şi în povestea lui Abraham: “Căci eu l-am ales, pentru ca el să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină calea Domnului, făcând ce este bine şi ce este drept” (Gen. 18, 19). “Calea Domnului” înseamnă aici o purtare morală, iar “drumul” recomandat omului este cel pe care Domnul însuşi l-a urmat înaintea lui.
Drept urmare, Pentateuhul îi porunceşte omului să fie sfânt, “căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru” (Lev. 19, 2) şi să “umble în toate căile Lui” (Deut. 11, 22; 28, 9). Codificatorii medievali au folosit acest pasaj pentru a arăta că omul trebuie să se străduie, pe cât posibil, să-l imite pe Dumnezeu şi căile lui drepte şi binefăcătoare şi au inclus această datorie printre cele 613 porunci, întemeindu-se pe mai multe texte rabinice: “Stă scris: «Vă veţi alipi de căile Domnului»“ (Deut. 13, 5). Dar cum va putea omul să păşească pe urmele Domnului? Nu stă oare scris că «Domnul, Dumnezeul tău, este un foc mistuitor» (Deut. 4, 24)? Luaţi mai curând ca exemplu faptele Lui: cum a acoperit goliciunea (lui Adam şi a Evei, Gen. 3, 21), tot astfel şi voi să-i îmbrăcaţi pe cei goi; cum i-a vizitat El pe cei suferinzi (Abraham, Gen. 18, 1), la fel să-i vizitaţi şi voi; cum i-a mângâiat pe cei îndoliaţi (Aaron, Lev. 16, 1), tot aşa şi voi să-i mângâiaţi pe cei loviţi de nenorocire; cum i-a îngropat El pe cei morţi (Moise, Deut. 34, 6), aşa şi voi să-i îngropaţi” (Sota 14a).
Doctrina imitării lui Dumnezeu i-a preocupat pe gânditorii evrei din toate timpurile. Ea se regăseşte în scrierile cabaliştilor din sec. al XVI-lea, în cele, mai recente, ale hasidimilor şi în cele ale mişcării Musar. Rabinii Talmudului ca şi scriitorii de mai târziu au considerat posibilitatea şi datoria de a-l imita pe Dumnezeu ca pe un privilegiu unic: “Omul este de preţ fiindcă a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu şi încă şi mai de preţ fiindcă se ştie făurit după această asemănare” (Avot 3, 14). Comentând acest pasaj în cartea lui Israel şi lumea, Buber scrie: “Revelaţia că am fost creaţi după chipul Lui ne îmboldeşte să «dezvoltăm» această asemănare şi să-l imităm pe Dumnezeu”
Pentru ca prof. Florin Laiu ma acuza de ”turbare” gratuita impotriva cultului adventist
Ancient Faith Music
Calendarul Intercultural
Părintele Nicolae Steinhardt
Pro(-)scris 
Comentarii recente