SINAXAR: SÂMBĂTA SFÂNTĂ

« La Passion selon saint Matthieu » composée par Mgr Hilarion (Alfeyev) – Ouverture si final

Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-­ar fi fost atât de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-­ar fi umblat mohorâţi, târşâindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-­ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n­-ar fi rămas atât de miraţi când au înţeles cine e. (Se simţiseră atât de stingheri, de păcăliţi, încât se rugaseră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu-­i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n­-ar fi pus condiţii atât de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n­-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă.
Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfârşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea — ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie — nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii — în tabloul lui Mathias Grünewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie ­, mai era neapărat nevoie — pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.
Numai strigătul ”Eli, Eli…” ne dovedeşte că răstignitul nu s­-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări. (Ca­-ntotdeauna i­-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao­Ţe, el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.
(Iar dacă tâlharul cel bun e primul om care soseşte în rai — înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri, ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricât de sincer şi de sfâşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi­-o însuşeşti numai printr­-un proces ideativ, nu prin simţiri. Numai tâlharul cel bun simte la fel cu Domnul.)
Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon.
Bine, totală, dar Hristos pe cruce n­-a încetat de a fi şi Dumnezeu.
Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după câteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.
O ţin morţiş: ce­-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii ­sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?

(…) La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.” Cu preţ cinstit, întreg. Dumnezeu n­-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe Sine nu S-a înşelat. N-­a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-­a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru.
Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.
Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.

”Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt

AUDIO: „Problema predestinarii” – de N Steinhardt

din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

PS: eseul-predica este si un raspuns dat fanilor predestinatiei lui Calvin – Ispasire (ne)limitata?

%d blogeri au apreciat asta: