”Cum îi păstrează Sabatul pe evrei” de Judith Shulevitz, The Forward

A iubi iudaismul presupune a şti cât de mult înseamnă Sabatul. Dar nici cunoaşterea, nici dragostea pentru el nu este destul pentru a-i face pe mulţi dintre evrei, poate pe cei mai mulţi, să respecte tradiţia religioasă sau măcar acel nivel pe care îl simt ei, adânc în inima lor, ca fiindu-le dat pentru îndeplinire.

Această stare de disonanţă cognitivă predomină chiar şi în Israel, acolo unde neimpunerea multor legi ale Sabatului, din cărţi, are efectul unei adânciri a diviziunii, în fiecare sâmbătă, între evreii care respectă datină şi ceilalţi.

Sunt mulţi israelieni laici care privesc în urmă cu o puternică nostalgie la Sabaturile liniştite, fără comerţ, ale tinereţii lor şi regretă faptul că ziua de odihnă pare să fie domeniul exclusiv al iudaicilor ortodocşi. „Sabatul israelian de astăzi este deopotrivă unul religios, în sinagogi, şi unul petrecut în centrele comerciale”, remarca recent scriitorul Amos Oz. „Regret acest lucru.”

Cum putem ţine Sabatul cum se cuvine cu toţii, nu doar cei foarte religioşi?

Faptul că avem nevoie de Sabat în viaţa noastră este un lucru evident, intuitiv. Atât Israelul, cât şi Statele Unite sunt locuri în care motorul economic al tehnologiei avansate ne face mai bogaţi şi mai deştepţi, dar ne şi induce către o stare de participare neîntreruptă, inevitabilă.

Având regim de serviciu în consumul electronic şi informaţional, de exces confesional în reţelele de socializare de pe internet, de obsesie în încercarea noastră de conectivitate totală, noi ne împărţim şi reîmpărţim timpul şi atenţia prin cele mai diverse şi continue sarcini profesionale şi casnice, prin jocuri şi dispozitive cu nume drăguţe (Blackberry, iPod, Google, Twitter).

Luaţi aminte la o descoperire recentă: în ianuarie, Kaiser Family Foundation (Fundaţia pentru familie Kaiser) a semnalat că copiii americani cu vârste între 8 şi 18 ani petrec mai mult de şapte ore şi jumătate pe zi cu dispozitive electronice – cu o oră mai mult decât la rezultatele studiului precedent, efectuat în urmă cu cinci ani.

Aceste dispozitive par a fi destul de inofensive, dar când interacţionăm cu ele, intrăm într-un univers temporal foarte fluid, fără început sau sfârşit, şi fără nici o legătură firească între zi şi noapte, muncă şi odihnă, cumpărături şi altele.

Proliferarea dispozitivelor mobile de comunicaţii, combinată cu economia globală desfăşurată 24 de ore, 7 zile pe săptămână, ne împinge din ce în ce mai departe de regimul temporal care ne-a ţinut sănătoşi mintal sute de ani, către o zonă de impuls perpetuu, care ne îmboldeşte să continuăm, fără a ne atenţiona măcar că trebuie să ne oprim.

Dar cum poate o datină străveche, observată doar de un mic număr de oameni foarte pioşi, să servească ca frână împotriva distrugerii celorlalţi? Să fie un simţ al ordinii temporale?

A răspunde acestei întrebări înseamnă a recunoaşte că Sabatul nu este doar o instituţie religioasă care implică rugăciune şi studiu – pentru creştin, la fel ca şi pentru iudeu (chiar dacă tradiţia din Sabatul creştin s-a prăvălit într-un asemenea declin încât mulţi cred că Sabatul este o practică exclusiv iudaică).

Sabatul este şi o idee politică, una cu aplicaţie universală. Sabatul stă ca dovadă că societatea poate face viaţa mai bună membrilor ei luând încărcătura de timp a acestora şi reglându-i întrebuinţarea.

Este foarte cunoscută ideea pe care a spus-o Ahad Ha’am despre acest subiect: „Mai mult decât au păstrat evreii Sabatul, i-a păstrat Sabatul pe evrei.”

Ceea ce a vrut el să spună merge dincolo de abilitatea de supravieţuitori a evreilor. El spune că reglarea timpului prin legile Sabatului le-a dat evreilor şansa de a se regrupa în comunitate la sfârşitul fiecărei săptămâni, iar această regrupare le-a sprijinit identitatea evreiască.

Ce anume face Sabatul pentru a insufla o astfel de solidaritate socială este simplu. Sabatul coordonează timpul de odihnă. Îi face pe oameni să înceteze lucrul nu doar pentru 25 de ore săptămânal, ci pentru aceleaşi 25 de ore săptămânal.

Când oamenii îşi împărtăşesc timpul de odihnă, când îşi privesc de departe computerele şi telefoanele sofisticate şi încep să se uite unul la celălalt, ceea ce văd este familia lor, vecinii şi cei de aceeaşi credinţă; ceea ce nu mai văd sunt şefii sau clienţii sau colegii de muncă – adică oamenii care se află în roluri reciproce de exploatare, roluri care ne pot înstrăina unul de altul, deşi ne aduc în contact. Prin relaţiile fără instrumente, nu prin cele legate de ele, ne putem întări legăturile sociale de iubire şi coeziune.

Legile care limitează timpul de muncă şi sincronizează programele personale pentru a încuraja oamenii să socializeze laolaltă, în loc de fiecare individual – aceste legi par foarte neamericane pentru majoritatea americanilor şi ca un amestec nedorit al autorităţii rabinice pentru mulţi israelieni. Dar nu aşa vedea lucrurile majoritatea oamenilor, americani sau israelieni, nu mai departe de acum 50 de ani în urmă.

Aici în Statele Unite, când în 1961 Curtea Supremă a susţinut legile care confirmau oprirea duminicală a activităţilor împotriva acuzaţiei că ele ar încălca primul amendament [al Constituţiei, nota trad.], judecătorul Felix Frankfurter scria o opinie în care el arăta că dauna închiderii afacerilor şi fabricilor duminica – el se gândea îndeosebi la efectul acestor legi asupra întreprinderilor conduse de evrei şi adventişti de ziua a şaptea – această daună este trivială comparativ cu nevoia de a păstra „importanţa unei valori culturale”. Duminica, spunea el, evidenţiază bunăstarea americană. Ea se dovedeşte o necesară „eliberare de povara zilnică, o păstrare a liniştii mintale, o ocazie de relaxare după voia personală”.

Ideea lui Frankfurter era aceasta: odihna este un act colectiv. Dacă încuviinţaţi spusele psihologului G. Stanley Hall din 1908 despre Sabat, ca fiind „eliberarea de orice robie după ceas, toalete şi mese mai bune şi adecvate, domolirea zgomotului pe străzile pustiite, farmecul mult intensificat al cerului, soarelui, pomilor, câmpiei… o mai mare poftă de lectură şi poate studiu, de conversaţie cu prietenii, telefoane, vizite, corespondenţă, precum şi de odihnă pur şi simplu, pentru trup şi minte”, atunci va trebui să vă transpuneţi în lumea în care fiecare doreşte acelaşi timp liniştit şi nu îl tulbură pe al tău.

Astăzi, când acest timp de linişte pare foarte greu de atins, ne învinuim pe noi înşine de a nu ne rândui mai bine viaţa, pentru suprasaturarea cu stres şi eşecul de a-l stăpâni.

Ne denumim dependenţi de muncă. Tânjim după schimbare. Dar incapacitatea de a ne opri din plănuit, şi străduit, şi ţipat, şi comunicat nu este o problemă personală. Este reacţia la un mediu în care munca se înfăptuieşte mereu sau zăpăceala nu încetează şi nu există niciodată un moment în care fiecare să se oprească din alergare după ţelul pe care îl urmăresc de obicei.

Sabatul ne învaţă că trebuie să convocăm voinţa colectivă pentru a interpune pauze în vieţile noastre agitate. Dar cum ar trebui să facem asta? Ar trebui să ne întoarcem la legile trecute din America? Ar trebui să ne orientăm către legile existente ale Sabatului în Israel? Pot legile să ne ajute într-adevăr să controlăm ceea ce pare a fi un imbold cât se poate de personal de a lucra în week-end sau literalmente non-stop?

Da şi nu. Nu, nu ne putem întoarce la vechile metode de a impune comportamentul Sabatului. Însă da, există lucruri pe care le putem face pentru a ne proteja timpul, dacă ne îngăduim să fim inspiraţi de Sabat – de a deveni, cu alte cuvinte, „sabatişti”.

Să începem cu ce putem face ca indivizi. Cea mai lesne cale de a fi un „sabatist” este de a respecta legile Sabatului, deoarece ele şi-au dovedit eficienţa în decursul secolelor. Asta, însă, ar putea fi şi cea mai grea cale de a fi „sabatist”, odată ce ea ar necesita o cu totul nouă personalitate, sau cel puţin o nouă relaţie cu religia, precum şi apropierea considerabilă de sinagogă.

Dar dacă nu dorim să devenim baalei teshuvah, asta nu înseamnă că nu putem merge pe această cale. A fi evreu a însemnat mereu să găseşti un loc pe un spectru de respectare a tuturor poruncilor şi nerespectare a vreuneia.

În pofida afirmaţiilor anumitor autorităţi iudaice, nu fost niciodată o singură cale adevărată de a fi evreu. Poţi respecta parţial Sabatul, sau îl poţi ţine într-un fel care ignoră litera iudaică, dar îi respectă spiritul. Spuneţi că aţi dorit să măriţi timpul petrecut în familie o dată pe săptămână. De ce nu aţi impune un tabu asupra electronicelor de Sabat? O zi fără computere şi telefoane sofisticate şi Nintendo este o zi în care voi şi copiii sunteţi obligaţi să discutaţi între voi.

Ca grup, am putea încerca să introducem un spirit sabatic în societatea cea vastă. De exemplu, am putea milita pentru păstrarea pauzei de lucru petrecută împreună. Am putea susţine cererile muncitorilor fie de a lucra doar în timpul orelor prevăzute astfel în mod tradiţional şi nu în timpul celor desemnate prin tradiţie pentru socializare în comunitate, altminteri fiind plătiţi în plus pentru sacrificarea timpului social şi familial. Am putea cere legi care să ne ofere vacanţe mai sociale şi petrecute în sânul familiei.

America are cele mai rele politici privind vacanţele şi timpul petrecut în familie, dintre naţiunile industrializate; nu există loc pe pământ care să beneficieze mai mult dacă ar avea o conştiinţă sabatică crescută.

S-ar putea materializa vreunul din aceste deziderate, pe care le dorim de mult, dar niciodată nu le-am realizat, de a respecta Sabatul?

Vor exista mereu glasuri autoritare care să spună nu, glasuri pentru care doar respectarea legilor tradiţiei ar conta. Dar a patra poruncă ne spune să ne amintim de Sabat şi să îl ţinem. Iar când încercăm să ne amintim viziunea unei vieţi bune, care este cuprinsă în Sabat, ajutăm la crearea condiţiilor – atmosfera de repaus – care fac posibile circumstanţele adecvate care amintesc oamenilor şi de Sabat. Şi a ne aminti de toate acestea ne aduce mai aproape de o lume în care ideea de Sabat deţine o relevanţă contemporană şi o vigoare grozavă, nu un mic cuvânt al vremurilor apuse.

Sursa articol/autori

Mic compediu de heterodoxie: catafatismul – metodica teologica deficitara (si a azs)(3)


2. Trinitatea

Există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o unitate de trei Persoane veşnice. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotştiutor, mai presus de toate şi omniprezent. El este infinit şi, dincolo de înţelegerea omenească, totuşi este cunoscut prin faptul că El S-a revelat. El este pentru veşnicie vrednic de închinare, adorare şi slujire din partea întregii creaţiuni. (Deut. 6,4; Mat. 28,19; 2 Cor. 13,14; Ef. 4,4‑6; 1 Petru 1,2; 1 Tim. 1,17; Apoc. 14,7)

Este binestiuta in lumea teologica distinctia dintre calea “negativa” si cea “pozitiva” de a face teologie. Calea negativa indica faptul ca putem vorbi despre Dumnezeu mai degraba in termenii negatiilor: Dumnezeu nu este… decat in termenii afirmarii : Dumnezeu este… Insa adventistii oricat de anti-catolici sunt, au preluat din vestul catolico-protestant metoda de a face teologie –  cea rationalista – spre deosebire de Estul ortodox care a ramas adeptul apofatismului. Rationalismul vestic nu sta in picioare in fata abordarii “mistice” orientale:

Din cauza misterului inefabil al «esenţei» Sale personale,Dumnezeu rămîne necunoscut şi necuprins în fiinţa Sa transcendentă, si  nu poate fi cunoscut după modul cunoaşterii realităţilor lumii create, adică prin afirmare, folosind conceptele şi ca­tegoriile de timp şi spaţiu. Apofatismul preferă să afirme ceea ce nu este Dumnezeu, mai degrabă decît ce este. Propoziţiile negative despre Dumnezeu sînt cele mai adecvate pentru a exprima profun­zimea misterului Său.

Dumnezeu e ne­cunoscut nu în sensul că El este necunoştibil, ci că Se află şi din­colo de necunoştibil. Dumnezeu ră­mîne într-o transcendenţă absolută, stînd dincolo de orice posibilitate de cunoaştere prin metodele defi­niţiei, analizei şi analogiei. O pă­trundere mistică   prin extaz (ekstasis) este posibilă, dar aceasta e mai degrabă o răsfrângere a lumi­nii dumnezeieşti în suflet, de o ase­menea intensitate, încît e simţită ca o scufundare într-un abis. De aici acel principiu al teologiei apofatice că, pe măsură ce înaintează în cu­noştinţa dumnezeiască, mintea se scufundă tot mai mult în «neştiin­ţă», într-o nevedere infinită.

Acest apofatism ar părea să ex­cludă calea catafatică şi să suprime rolul creaţiei ca şi al kenozei în cu­noaşterea lui Dumnezeu. Maxim Mărturisitorul (în Ambigua şi Răs­punsuri către Talasie) susţine şi el caracterul apofatic al cunoaşterii lui Dumnezeu, dar dă o mare impor­tanţă rolului creaţiei materiale în această cunoaştere, creaţie care nu este suprimată, ci transfigurată în unirea cu Dumnezeu. Desigur, pe baza creaţiei şi a providenţei, raţiu­nea conclude doar că Dumnezeu există ca principiu cauzal al creaţiei, dar ea nu poate indica ce este Dum­nezeu în esenţa Sa. Apofatismul nu neagă deci integral catafatismul, dar îl depăşeşte.

Chiar Revelaţia scrisă are un sens anagogic, de depăşire, în procesul cunoaşterii. Cuvîntul scris este «înaintemergător» al Cuvîntului care va fi descoperit în mod perfect în Duh.

Prin natura Sa, Dumnezeu transcende atît calea afirmării cit şi pe cea a negaţiei. Teologia este apofatică tocmai din cauza transcendenţei firii dumneze­ieşti şi nu doar din cauza limitei de cunoaştere a raţiunii umane, cum susţinea scolasticul Varlaam, adver­sarul isihaştilor.

Pentru Ortodoxie, apofatismul re­prezintă calea adecvată în aborda­rea transcendenţei lui Dumnezeu cel viu şi personal. Apofatismul nu tre­buie să fie confundat nici cu agnosti­cismul, adică cu absenţa de cunoaş­tere a lui Dumnezeu, nici cu igno­ranţa, după cum necunoştibilitatea fiinţei Sale nu exclude orice teolo­gie. Dimpotrivă, numai în perspec­tiva apofatismului se pot fixa obiec­tul, validitatea şi limitele teologiei

Ion Bria, “Dictionar de teologie ortodoxa ” art. “apofatism” ( pp 29-31):

Dovada de crasa ignoranta adventista stau comentariile biblice azs, dictionarul azs, enciclopedia azs, manualul de teologie azs care nu pomenesc absolut nimic despre apofatism! A ignora doua milenii de teologie crestina rasariteana numai dovada de intelepciune nu-i…

Asa se face ca adventismului nu-i poti cere prea multe teologic, dat fiind handicapul sever cu care “pleaca la lucru” din start. Platind tribut rationalismul occidental, nici adventismul nu se poate ridica la nivelul cunoasterii duhovnicesti bazate nu pe capacitatile detectiv-investigatorii ale spiritului uman ci pe recunoasterea limitelor umane si imposibilitatea omului de a vorbi despre Dumnezeu in spiritul si maniera adecvata.

%d blogeri au apreciat asta: