Proorocul Daniel cel pios

Deşi ştia că s-a semnat decretul, Daniel continua să meargă în casa lui, care avea ferestrele de sus deschise înspre Ierusalim şi, de trei ori pe zi, se punea pe genunchi, se ruga şi Îl lăuda pe Dumnezeul său, aşa cum făcuse şi mai înainte. (Daniel 6:10)

Musulmanii au pe zi cinci momente obligatorii dedicate rugaciunii. Evreii piosi ca proorocul Daniel aveau trei asemenea ”evadari” zilnic. Dar crestinii? Ei sunt indemnati sa se roage neincetat (1 Tes. 5:17). Putini reusesc. Dar daca zilnic evreii au 3 asemenea momente dedicate apropierii de Dumnezeu ,iar musulmanii 5, crestinii ar putea avea (macar) 7 (daca ”neincetat” e ”prea mult”)?

Te laud de şapte ori pe zi, din pricina judecăţilor Tale cele drepte. (Psalmii 119:164)

Unii vor spune ca sapte inseamna plinatatea la evrei. Si totusi de 7 ori pe zi este mult mai putin decat ”rugati-va neincetat”…

Multi se mira de vitalitatea islamului si de ”coma” crestinismului. Ar putea fi o explicatie faptul ca musulmanul se roaga inca, pe cand crestinul e ”prea ocupat” pentru asa ceva? Nu discut aici calitatea rugaciunii sau ortodoxia credintei ci pur si simplu forta ”ritualului” …

Botezul Copiilor in Noul Testament – Oscar Cullman

Vezi acest document pe Scribd

Teologul evanghelic Oscar Cullman demonstreaza, exclusiv pe baza argumentelor biblice, posibilitatea Botezului copiilor. Scrie aceasta brosura ca raspuns colegului sau de facultate, teologul protestant radical – Karl Barth.

„Sant’Agostino” (2010)

http://www.imdb.com/title/tt1327890/

NEMURIREA SUFLETULUI SAU ÎNVIEREA MORłILOR? de OSCAR CULLMANN

Vezi acest document pe Scribd

Despre autor:

Karl Barth, colegul lui Cullmann de la Universitatea din Basel, spunea că datorită intensei sale munci cu caracter ecumenic, piatra acestuia de mormânt ar trebui să poarte inscriptia „sfătuitor al trei papi”.

(…) în 1993, Cullmann ajunge primul protestant care primeşte Premiul International Paul al Vl-lea.

Poate că mai mult decât oricare alt teolog din secolul al XX-lea, Cullmann rămâne persoana cea mai influentă pentru teologia biblică reformată.

Cullmann a fost probabil cel mai mare adversar al „demitologizării” Noului Testament propuse de Rudolf Bultmann.

Despre carte:

Nici o altă lucrare publicată de mine nu a provocat atât de mult entuziasm sau o ostilitate aşa de puternică.

Prietenii care mi-au urmărit lucrările anterioare cu interes şi aprobare mi-au arătat durerea pe care le-a pricinuit-o acest studiu. La altii am simtit o indispozitie pe care au încercat să o ascundă printr-o tăcere elocventă. Criticii mei apartin celor mai diverse domenii. Contrastul pe care, din respect fată de adevăr, am considerat necesar să-l evidentiez – între curajoasa şi voioasa nădejde creştină primară în învierea mortilor şi senina aşteptare filosofică a supravietuirii sufletului nemuritor -, a displăcut nu numai multor creştini sinceri din toate congregatiile şi din toate conceptiile teologice, dar şi acelora ale căror convingeri, nefiind aparent îndepărtate de creştinism, sunt mult mai puternic impregnate de consideratii filosofice. Până acum, nici un critic din nici o tabără nu a încercat să mă respingă prin exegeză, care este fundamentul studiului.

Acest remarcabil acord pare să arate cât de răspândită este greşeala de a atribui creştinismului primar credinta greacă în nemurirea sufletului.

Reactiile de împotrivire provocate de lucrarea mea m-ar fi impresionat mai mult dacă ar fi fost întemeiate pe argumente de ordin exegetic, în schimb, sunt atacat cu consideratii foarte generale de tip filosofic, psihologic şi, mai presus de toate, sentimental.

Având în vedere reactiile negative şi „neliniştea” provocate de publicarea tezei mele în diferite periodice, nu ar trebui oare să pun capăt dezbaterii de dragul caritătii creştine, în loc să public acest opuscul? Decizia mea a fost determinată de convingerea că „pietrele de încercare” sunt folositoare câteodată atât din punctul de vedere erudit, cât şi din cel creştin.
Nu le cer cititorilor mei decât să fie atât de buni încât să încerce să citească până la sfârşit.

Liturghia primului sabat

”Si blagoslovi Dumnezau ziua a saptea si o sfinti pre ea,pentru ca intr-insa inceta de toate faptele Lui care incepu Dumnezau a face” (Facerea 2:3 – Biblia de la Bucuresti 1688)

” 8.  Adu-ti  aminte  de  zioa  sambetii,  sa  o sfintesti pre ea.
9. Sease zile lucreaza si fa toate lucrurile tale.
10. Iara zioa a seaptea easte sambata Domnului  Dumnezeului  tau,  sa  nu  faci  intru aceaea nici un lucru, nici tu, nici feciorul tau, nici fata ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tau, nici asinul tau si nici un dobitoc al tau, nici veneticul cel ce lacuiaste cu tine.
11.* Ca in sease zile au facut Dumnezeu ceriul si  pamantul  si  marea,  si  toate  cate  sunt intr-insele,  si  in  zioa  a  seaptea  au  odihnit, pentru  aceaea  bine  au  cuvantat  Dumnezeu zioa a seaptea si o au sfintit pre ea. ”

(Cartea Iesirii 20 – Biblia de la Blaj 1795)

”27 Si le zise: sambata a fost facuta pentru om, si  nu omul pentru sambata, astfel Domn este Fiul omului si al sambetei.”

(Sfanta Evanghelie dupa Marcu capitolul 2 – Biblia de la Iasi 1874)

” 09. Drept aceea, s’a lăsat odihnă norodului lui Dumnezeu.

10.  Că cel ce a intrat întru odih­na lui, şi acela s’a odihnit de lu­crurile sale, precum şi Dumnezeu de ale sale.

11.  Deci să ne nevoim a intra în­tru acea odihnă, ca să nu cază ci­neva întru aceeaş pildă a neascultărei.”

(Epistola catre evrei 4 – Biblia Sinodala de la Bucuresti 1914)

O imagine nemaipomenit de sugestiva: intreaga creatie proaspata, calda ca o paine abia scoasa din cuptor, dimpreuna cu ingerii nenumarati si prima familie de oameni la inchinare in prima zi a sabatului. Omul ingenunchiati la liturghia cosmica sabatica, Adam cu mana ridica parca raspunde ”prezent!” la strigarea catalogului … Creatorul dupa chipul caruia fusese abia creat omul( Hristos) conduce liturghia.

Comunitatea Taize

Video realizat de Silviu Despa. Despre Comunitatea Taize si intemeietorul ei Fr. Roger. Interviuri cu Pr. Nicolae Bordasiu de la Biserica Silvestru si Fr. Juao din Comunitatea Taize.

Criza mondiala, papusarii si crestinul

Citeam mai deunazi ca economia ”cea mai puternica a lumii” (care  totodata este si puterea cea mai cheltuitoare in domeniul inarmarii) risca sa intre in criza fiscala cronica.

Avand in vedere ca intrarea in incapacitate de plata nu este o optiune, ce ar putea duce, totusi, la o criza a la Grecia in SUA? Potrivit lui Bartlett, agentiile de rating, precum Moody‘s si Standard & Poor’s ar putea influenta definitiv acest lucru.

De cel putin cinci ani, aceste agentii ameninta SUA ca ar putea reduce ratingul AAA (cel mai mare posibil). O depreciere a ratingului ar soca intreg sistemul financiar, deoarece multe actiuni sunt echivalentul obligatiunilor Trezoreriei, care au un risc zero, cel putin teoretic.

Mai mult, o depreciere a ratingului ar afecta negativ bancile, carora le este permis sa aiba un capital mai scazut. Un nivel de capital mai ridicat este asociat cu un risc mai mare.

O posibila retrogradare a ratingului ar putea surveni daca Guvernul federal va avea de platit rate de 20 la suta din veniturile pe care le incaseaza, limita acceptata de agentiile de profil.

Statele Europei de cealalta parte a Atlanticului sunt din ce in ce mai inglodate in imense datorii. Catre cine?

Civilizatiei occidentale i se prevad in anii urmatori perspective deloc roz. Se strange cureaua din ce in ce mai mult, incepand de la cei mai puternici(Germania) de la care se asteapta si salvarea.

Lumea este in convulsii. Convulsii financiare. Insa finantele nu-s decat o ”interfata”  inselatoare de la un punct incolo. Ce este banul? O bucata de hartie. Careia societatea ii asociaza o valoare, o putere.

Cine dicteaza insa cat valoreaza hartia aceasta? Si cine decide si pe ce criterii ca azi cu aceeasi hartie poti cumpara doar o jumatate de paine in timp ce ieri ai cumparat doua?

Cine controleaza agentiile de rating? Ce presiuni se fac pentru a mentine ratingul ”cu orice pret” acolo incat sa nu declanseze ”lantul slabiciunilor”? Cine hotaraste totusi momentul cand ratingul nu mai poate fi mentinut ”umflat” si ”buba se sparge”?

Toata aceasta nebunie a ratingurilor, PIB-urilor, inflatiei, creditelor etc pare-se scapata de sub control in ciuda eforturilor generale de a calma, reechilibra… Guvernele sunt la mana ratingurilor,creditelor dar la mana cui sunt ratingurile? Cine mai crediteaza si ce cere in schimb? Cine trage in final sforile daca guvernele par depasite de situatie?

FMI si Banca Mondiala sunt conduse de americani si vest-europeni. Ei crediteaza dar tot ei sunt cei creditati? Ce identitate reala se ascunde in spatele mainii de la care toti asteapta painea de maine?

Asa cum spuneam banul nu-i decat hartie investita cu valoare. Cine investeste? Cine  depreciaza sau supra-apreciaza asa incat populatii intregi sa fie tinute in spaima dumicatului de maine pentru supravietuire?

Asa cum se prefigureaza viitorul, el suna sumbru. Cum sa se raporteze crestinul la tumultul care devine din ce in ce mai asurzitor pe zi ce trece?

Paradoxal sa o faca. Asa cum ii este credinta. Pe de o parte sa nu se mire si-nspaimante de ce vine. Crestinul stie cine este ”stapanitorul lumii acesteia”( Ioan 12:31; 14:30; 16:11 Cornilescu) si ce urmareste: groaza generala, daca se poate pana la moarte:

oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. (Luca 21:26 Cornilescu)

Iar daca oamenii nu-si dau sufletul, adica mor de spaima, macar sa-si dea sufletul lui, celui care pretinde ca  toate ale pamantului ii apartin si le da cui vrea (Matei 4:9). Sufletul contra mancare. Faust al lui Goethe, Marele inchizitor al lui Dostoievski si Big Brother al lui Orwell doar nu au ”fabulat” degeaba…

Paradoxal zic, pentru ca un crestin nu poate sa nu vada in spatele cortinei si el stie si ce se vrea: pierderea sufletelor – in spaime sau tradari, pentru ca aceste suflete nu stiu sau nu cred ca ”omul nu traieste doar cu paine” si ”ajunge zilei necazul ei”.  In acelasi timp crestinul nu uita ca (de aici si posibilitatea ”haiduciei” in fata stapanitorului lumii acesteia si a legilor ei…) :

Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc! (Psalmi 24:1 Cornilescu)

Crestinul, paradoxal, tocmai in criza isi poate purifica si fortifica credinta; caci doar prin credinta poti trai cum spune profetul:

Chiar dacă smochinul nu înfloreşte şi în vii nu mai este rod, chiar dacă lipseşte rodul din măslin şi ogoarele nu mai dau hrană, chiar dacă turma din ţarc este nimicită şi nu mai sunt vite în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul şi mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul, Stăpânul, este tăria mea! El îmi face picioarele ca ale căprioarelor şi mă face să păşesc pe înălţimile mele. Pentru dirijor. De cântat cu instrumentele mele cu coarde. (Habacuc 3:17-19, NTR)

A-L intalni pe Dumnezeu inseamna a intra in “barlogul tigrului” – Dumnezeu nu este o pisicuta, ci un tigru.

Intr-o zi – era in timpul Postului Mare, iar eu eram pe atunci membru al unei organizatii rusesti de tineret din Paris – unul dintre sefii organizatiei a venit la mine si mi-a zis: „Am invitat un preot sa ne vorbeasca, vino”. Am raspuns cu o indignare violenta ca nu voi merge. Nu suportam Biserica. Nu credeam in Dumnezeu. I-am zis ca nu ma voi duce ca sa-mi pierd timpul, oricat de putin ar tine prelegerea. Seful nostru era insa un om subtil mi-a explicat ca toti cei din grupul meu au avut aceeasi reactie, si daca nimeni nu va veni va fi neplacut pentru toata lumea, de vreme ce preotul, care sosise deja, va trebui sa vorbeasca intr-o sala goala.

N-ai decat sa nu asculti, mi-a spus liderul nostru, nu-mi pasa, dar macar vino, stai jos si fii prezent fizic”. Macar atat devotament puteam sa arat si eu organizatiei mele de tineret, asa ca am asistat la intreaga conferinta. Nu aveam intentia sa ascult. Dar mi s-au ciulit urechile. Deveneam tot mai indignat. Vedeam un tablou al lui Hristos si al crestinismului care mi-era de neacceptat.

Cand conferinta a luat sfarsit, am gonit spre casa, pentru a verifica adevarul celor spuse. Am intrebat-o pe mama mea daca avea Evanghelia, fiindca voiam sa stiu daca Scripturile sustin imaginea monstruoasa cu care ramasesem in urma cuvantarii preotului. Nu asteptam nimic bun de la lectura care urma, asa ca am numarat capitolele celor patru evanghelii, ca sa ma asigur ca-l voi citi pe cel mai scurt, pentru a nu-mi pierde timpul in mod nejustificat. Am inceput sa citesc Evanghelia dupa Marcu.

In timp ce citeam inceputul acestei evanghelii, inainte de a ajunge la capitolul al treilea, am devenit dintr-o data constient de faptul ca de cealalta parte a biroului meu se afla o prezenta. Iar certitudinea ca acolo era Hristos, stand langa mine, a fost atat de puternica, incat nu m-a parasit niciodata de atunci. Acesta a fost adevaratul moment decisiv. Pentru ca Hristos era viu si intrucat eu fusesem in prezenta Lui, puteam spune cu certitudine ca ceea ce Evanghelia afirma despre rastignirea profetului din Galileea era adevarat si ca centurionul a avut dreptate cand a spus:

„Cu adevarat Acesta este Fiul lui Dumnezeu”.Numai in lumina Invierii am putut citi cu incredintare povestea Evangheliei, stiind ca totul era adevarat in ea tocmai pentru ca evenimentul imposibil al invierii era pentru mine mai sigur decat oricare eveniment al istoriei. in istorie trebuie sa cred, invierea este ceea ce stiu cu siguranta. Dupa cum vedeti, nu am descoperit Evanghelia pornind de la mesajul Buneivestiri si nici nu mi s-a dezvaluit ca o poveste in care se poate crede sau nu. Pentru mine a inceput ca un eveniment care lasa toate problemele necredintei in urma, fiindca era o experienta directa si personala. (…)

A-L intalni pe Dumnezeu inseamna a intra in „barlogul tigrului” – Dumnezeu nu este o pisicuta, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns sa cauti informatii despre ea – trebuie sa patrunzi inauntru.

Interviu cu Arhiepiscopul Antonie de Suroj

Despre ”evanghelizare” – Mitropolitul Antonie de Suroj

Duhul nostru, inima noastră, inteligenţa noastră nu vor fi niciodată suficiente pentru a purta povara nenorocirii aproapelui, pentru a-i aduce mângâiere, alinare, tămăduire, poate chiar o bucurie în întunericul lui străfulgerat de o licărire de lumină. Nu o vom putea face decât datorită iubirii lui Dumnezeu şi atunci când mila Lui se revarsă peste noi pentru a ajunge la cel căruia îi trebuieşte. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm şi să-I cerem lui Dumnezeu să preschimbe inima noastră de piatră în inimă de carne, inimă vie, să ne limpezească mintea, să ne facă voinţa atentă şi dreaptă, grija pentru aproapele sinceră şi curată. Ar trebui să ne rugăm ca Domnul să împlinească prin Harul Său, prin iubirea şi mila Lui, ceea ce noi nu suntem în stare să facem; să ne rugăm ca prin cuvintele noastre omeneşti sărace să răsune cuvântul dumnezeiesc, ca atunci când noi întindem mâinile către un om, să întindem mâinile lui Hristos. Ar trebui să ne rugăm ca acest om să poată primi prin noi mila Domnului şi să ne uite pe noi, amintindu-şi doar de Dumnezeu.

Viata boala moartea – Mitropolitul Antonie al Surojului (AICI se poate citi  un interviu exceptional cu domnia sa)

Almanahul MESAJ 2010

• Coperta 1
• Coperta 2
• Caseta Tehnică
• Capitolul 1
• Capitolul 2
• Capitolul 3
• Capitolul 4
• Capitolul 5
• Capitolul 6

SURSA

Azi in istorie: convertirea lui John Wesley – Aldersgate(Londra) 1738

“Miercuri 24 mai. Seara am mers fără voie la o societate în str. Aldersgate, unde cineva citea prefaţa scrisă de Luther la epistola către Romani. Cam pe la 9 fără un sfert, în timp ce descria schimbarea ce o face Dumnezeu prin credinţa în Cristos, deodată îmi simţii inima cumva încălzită. Am simţit că m-am încrezut în Cristos, numai în Cristos pentru mântuire, şi o asigurare mi-a fost dată că El a luat fărădelegile mele şi că m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii”.

Dr. F.B. Meyer spune următoarele despre pocăinţa lui Wesley: “Aceia din voi care vizitaţi Londra, pot foarte bine să coboare de la Holborn la Fleet Street printr-o străduţă cunoscută sub numele de Fetter Lane, iar pe partea stângă puteţi vedea o uşă simplă având deasupra ei cuvintele “Capela Moraviană”. Ori de câte ori trec pe acolo, mă opresc pentru un moment şi îmi ridic pălăria. Ce s-a întâmplat acolo? Wesley, după cum ştiţi, a mers în America la Savanah, dar n-a făcut nimic deosebit, căci el încă nu cunoştea puterea dinamică de care am vorbit. El era un om de rând. S-a întors la Londra şi a întâlnit pe un om foarte remarcabil, Peter Boehler. Acesta era în legătură cu contele Zinzendorf. Moravienii sunt urmaşii lui Jan Hus după cum ştiţi, şi ei trăiesc în puterea Duhului Sfânt”.

“Când a venit din nou în strada Aldersgate, el a întâlnit aici vreo 40 sau 50 de persoane şi s-au înţeles să se întâlnească iarăşi după masă la orele 5, în Capela din str. Fetter Lane, ceea ce au şi făcut. Wesley, fratele său, Whitefield şi alţii ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, au fost acolo. O vreme au stat tăcuţi, cercetându-şi fiecare inima. Apoi au aşteptat pe Dumnezeu, şi în părtăşia acelei ore, ei au devenit conştienţi de mişcarea Duhului lui Dumnezeu. Au căzut apoi cu feţele la pământ, spune Wesley în jurnalul său şi au stat aşa biruiţi de recunoştinţă, apoi s-au ridicat şi au cântat un imn de slavă”.

Căutând să arate importanţa pocăinţei lui Wesley la 24 mai 1738 în ora de rugăciune a fraţilor moravieni, Lecky în lucrarea sa “Istoria Moraviei” spune: “Ce s-a întâmplat în aceea camera a fost de mai mare importanţă pentru Anglia decât toate biruinţele lui Pitt pe uscat şi pe mare”.

LUMINI PESTE VEACURI de Petru Popovici

The Man from Aldersgate

Despre familie – C.S. Lewis

Mai rămîne de discutat un lucru care este şi mai neagreat. Femeile creştine promit să asculte de soţii lor. In căsnicia creştină se spune că bărbatul este „capul”. Se ridică două întrebări evidente aici. (1) La urma urmei, de ce este nevoie de „cap” — de ce să nu fie egalitate? (2) De ce să fie bărbatul „capul”?
1) Necesitatea unui „cap” decurge din ideea că familia este permanentă. Desigur, cîtă vreme bărbatul şi femeia sînt de acord, nu se pune problema cine este „capul”, şi noi putem spera că aceasta va fi starea normală a lucrurilor într-o familie creştină. Dar ce trebuie să faci cînd apare un dezacord serios? Parlamentările s-au terminat, desigur; dar eu presupun că ei au discutat şi că nu au reuşit să ajungă la un acord. Ce trebuie să facă atunci? Ei nu pot decide cu majoritate de voturi, pentru că într-un consiliu cu numai doi membri nu poate exista majoritate. Este clar că nu poate să se întîmple decît unul din două lucruri: fie să se separe şi fiecare să meargă pe drumul lui, fie unul dintre ei să aibă votul decisiv. Dacă familia este permanentă, în ultimă instanţă unul dintre soţi trebuie să aibă puterea să decidă în problemele referitoare la familie. Nu poate exista o asociere permanentă fără o constituţie.
2) Dacă trebuie să fie un „cap”, de ce să fie bărbatul? Ei bine, în primul rînd, există vreo dorinţă foarte serioasă ca să fie femeia? După cum am spus, eu însumi nu sînt căsătorit, dar din cîte ştiu, chiar şi o femeie care vrea să fie „capul” familiei ei nu admiră de obicei aceeaşi stare de lucruri cînd o vede la vecini. Este mult mai probabil că ea va spune: „Sărmanul domn X! Nu pot înţelege de ce îi permite femeii aceleia îngrozitoare să se poarte cu el ca un zbir”. Nu cred că ea se simte foarte flatată cînd cineva îi aduce aminte de faptul că ea este „capul” familiei ei. Trebuie să fie ceva nefiresc în situaţiile în care femeile îi conduc pe bărbaţi, deoarece femeile însele sînt pe jumătate ruşinate de lucrul acesta şi îi dispreţuiesc pe bărbaţii pe care îi conduc.Dar mai este încă un motiv; şi în privinţa aceasta pot vorbi mai bine ca burlac, deoarece este un motiv pe care-1 vezi mai bine din afară decît dinăuntru. Relaţiile familiei cu lumea din afară — ceea ce am putea numi politica ei externă — trebuie să depindă în ultimă instanţă de bărbat, deoarece el ar trebui să fie întotdeauna, şi de obicei este, mult mai drept cu cei din afară. O femeie luptă în primul rînd pentru copiii ei şi pentru soţul ei împotriva restului lumii. Este aproape firesc să existe un conflict între interesele lumii şi interesele ei. Femeia este păzitorul special al intereselor familiei.
Funcţia bărbatului este să aibă grijă ca această preferinţă naturală a femeii să nu capete curs. El are ultimul cuvînt, pentru ca să-i protejeze pe ceilalţi oameni de patriotismul familial intens al soţiei sale. Dacă aveţi îndoieli în privinţa aceasta, permiteţi-mi să vă pun o întrebare simplă. Dacă cîinele vostru 1-a muşcat pe copilul vecinilor, sau dacă copilul vostru 1-a bătut pe cîinele vecinilor, cu cine aţi prefera să aveţi de-a face: cu stăpînul sau cu stăpîna casei? Dacă sînteţi o femeie căsătorită, permiteţi-mi să vă întreb ceva. Oricît de mult v-aţi admira soţul, oare nu veţi spune că principala lui slăbiciune este că nu apără aşa de viguros cum aţi vrea drepturile lui şi ale familiei în faţa vecinilor? Că este un împăciuitor?

Creştinismul redus la esenţe

Noul Testament 1818 pentru BibleWorks

Am gasit de curand pe un forum ortodox versiunea românească de la 1818 a Noului Testament pentru softul Bible Works. Doritorii o pot descarca de AICI

Fisierul trebuie dezarhivat si continutul copiat in folderul BW/databases”.

(John Wesley &) The Possibility of Extra-Christian Salvation?

This brings us, of course, to the perennial Christian perplexity about how God will deal with those who are never exposed to definitive Christian revelation. It must be noted at the outset that Wesley rejected one possible solution to this problem that has had advocates through the history of the Church—namely, the claim that God might provide another chance after death for those who do not receive the full revelation in this life, so that they might be made aware of it and respond (positively or negatively). He specifically rejected the Roman Catholic notion of limbo for patriarchs.   He even opposed the idea 60 that Christ descended into Hell between his death and resurrection! In both 61 cases his primary concern seems to have been avoiding any weakening of the importance of responding to the gospel in this life.62

Then how does Wesley believe that God will deal with the unevangelized? Will they be “saved”? Given his understanding of salvation as recovered holiness (not merely forgiveness), this issue had two dimensions for Wesley. At its most abstract level, it was simply the question whether those who lack definitive Christian revelation will be summarily excluded from eternal blessing. At a more concrete level, it was the question whether such persons can (or must) develop at least a degree of holiness in this life, which Wesley considered to be the Christian foretaste and condition of final salvation.
Wesley’s answer to the first question is fairly clear and apparently consistent throughout his life. His conviction of the unfailing justice and universal love of God made it impossible for him to believe that people who lacked knowledge of Christ through no fault of their own (i.e., invincible ignorance) would be automatically excluded from heaven.   Accordingly, he 63 repeatedly prefaced claims about the qualifications for eternal salvation with an exemption from consideration of those who received only initial revelation. He argued that Scripture gave no authority for anyone to make definitive claims about them. Their fate must be left to the mercy of God, who is the God of heathens as well as of Christians.   This conviction took its most formal 64 expression when he deleted the Anglican Article XVIII (“Of Obtaining Eternal Salvation Only by the Name of Christ”) from the Articles of Religion that he sent to the American Methodists.65
At times, Wesley ventured beyond this mere refusal to condemn those who had available only initial universal revelation. When he did so, the second dimension of the issue—the connection of present salvation (holiness, in some degree) to future salvation—came into play. Given his assumption that God’s self-revelation in Christ and the Spirit empowered humans to recover a level of holiness unattainable through initial revelation, Wesley’s unique dilemma was why God allowed some to be born in areas where the development of requisite holiness was not possible (he rejected the suggestion that it was punishment for pre-existent disobedience).   This situation struck at the heart of Wesley’s 66 theological concern, because a God of truly “responsible grace” could neither summarily condemn such people for lacking holiness nor indiscriminately affirm them all (i.e., universalism), thereby denying them the freedom to refuse divine grace.67
The late Wesley (with his more positive estimate of initial revelation) turned to another solution for this problem that had recommended itself to many Christians before him: God will judge the heathens with some discrimination after all; not directly in terms of their appropriation or rejection of Christ, but in terms of how they respond to the gracious revelation (light) that they do receive.   This assumes, of course, that some degree of true 68 spirituality or holiness can emerge in response to God’s gracious initial revelation—a possibility that the late Wesley was willing to admit.   To be sure, 69 this holiness may fall short of Christian standards for final salvation, but the lack would be supplied by divine indulgence.70

Wesley_as_Theological_Mentor.pdf

Kyiv Chamber Choir – Liturgy of Peace/De Angelis

SURSA

”O lume cu susul in jos” – C.S. Lewis

Cât timp ne găsim în această „vale a plânge­rii”, blestemaţi cu truda grea, îngrădiţi de nevoi, traşi în jos de frustrări, condamnaţi la veşnice planificări, încurcături şi nelinişti, anumite ca­lităţi ce aparţin fără doar şi poate condiţiei ce­leste nu au nici o şansă să răzbată, nu-şi pot proiecta nici o imagine a lor decât în activităţi care pentru noi, aici şi acum, sunt frivole. Fiind­că nu trebuie oare să presupunem că viaţa ce­lor fericiţi este un scop în sine, ba chiar Scopul: viaţa în care eşti cu desăvârşire spontan; în care împaci pe deplin libertatea fără margini cu or­dinea — cu ordinea cea mai delicat temperată, cea mai suplă, mai complexă şi mai frumoasă? Cum aţi putea găsi cea mai vagă imagine a ei în activităţile „serioase” ale vieţii noastre, fie ea cea naturală ori cea spirituală (de astăzi)? Fie în ataşamentele noastre precare şi cu frângeri de inimă, fie pe Calea care este întotdeauna, într-o anumită măsură, o via crucis? Nu… Numai în „orele noastre libere”, numai în momentele noastre de voioşie permisă, putem găsi termeni de comparaţie. Dansul şi jocul chiar sunt fri­vole, neimportante, aici jos; pentru că „aici jos” nu este locul lor firesc. Aici ele sunt o odihnă de moment din calea vieţii pe care am fost puşi aici să o trăim. Insă în această lume totul este cu susul în jos. Ceea ce, dacă ar putea fi pre­lungit aici, ar însemna un chiul, este cel mai pro­babil ceea ce, pe un tărâm mai bun, este Scopul tuturor scopurilor. Bucuria este treaba serioa­să a Cerului.

Letters to Malcolm (Scrisori către Malcolm]

PS: ceea ce poate fi pacea sabatului/sabatica saptamanala inca de pe acest pamant poate fi o ”umbra” a sabatului vesnic de Dincolo…

THE ORIGINAL DOCTRINES OF METHODISM

To these modifications of Arminianism must be added a few doctrines which Methodism claims as its own contributions to the better understanding of the Christian system.

1. The doctrine of the universality of divine grace, not only in its intention, but in its actual offer. Herein Methodism resembles the Quaker doctrine of universal light. It is assumed—on the ground of Paul’s parallel between the first and second Adam (Rom. v.)—that all men are born into an order of saving grace, as well as into an order of sin. Adam brought a universal seed of death, but Christ brought a universal seed of life, which is available for all who do not reject it.^17031703 ‘No man living,’ says Wesley, ‘is without some preventing grace, and every degree of grace is a degree of life. There is a measure of free will supernaturally restored to every man, together with that supernatural light which enlightens every man that cometh into this world.’ ‘That by the offense of one, judgment came upon all men (all born into the world) unto condemnation, is an undoubted truth, and affects every infant as well as every adult person. But it is equally true that by the righteousness of One, the free gift came upon all men (all born into the world—infants and adults) unto justification.’ D. D. Whedon (Biblioth. Sacra, 1862, p. 258): ‘Under the redemptive system, the man is born into the world, from Adam, a depraved being. It is as a depraved being that he becomes an Ego. But instantly after, in the order of nature, he is met by the provisions of atonement.’ ‘Every human being,’ says Warren, ‘has a measure of grace (unless he has cast it away), and those who faithfully use this intrusted gift will be accepted of God in the day of judgment, whether Jew or Greek, Christian or heathen. In virtue of Christ’s mediation between God and the fallen race, all men since the first promise, Gen. iii. 15, are under an economy of grace, and the only difference between them as subjects of the moral government of God is that, while all have grace and light enough to attain salvation, some, over and above this, have more and others less’ (Vol. I. pp. 146 sq.). Pope (pp. 239–248) distinguishes this doctrine from the Augustinian, Pelagian, Semipelagian, Tridentine, Lutheran, Calvinistic, and Arminian, and says that there is no doctrine which ‘so irresistibly and universally appeals for its confirmation to the common conscience and judgment of mankind.’ // 898For by virtue of the universal atonement, man, though born in sin, is held guiltless until he arrives at the point of personal responsibility.

While Romanism and Lutheranism save those only who are brought into contact with the Church and the Sacraments, Calvinism those only who are elect from eternity, Methodism brings the opportunity of salvation to all men in this present life, though in different forms and degrees, so that they are actually saved if they do not incur the guilt of rejecting salvation by unbelief. Hence all children are saved if they die before they commit actual sin. Though born in sin, they are not held guilty before the age of responsible agency. They are saved by the same power of the universal atonement which saves adults; though there is a difference of opinion as to the regeneration of infants before death.^17041704 Dr. D. D. Whedon (Biblioth. Sacra, 1862, p. 258) remarks on this point: ‘That the dying infant is saved, and saved by the atonement, we all agree. But his precise condition, as affected by the atonement, while a living infant, seems to be a somewhat undecided matter. Probably a large majority of the Methodist Episcopal Church have, for some time past, held, without much discussion, that the living infant was both unjustified and unregenerate, and yet upon his death he obtained both blessings. This making death the condition of justification and regeneration appears to many hardly logical, and not without danger. Mr. Wesley’s earlier expressions of opinion indicated a holding of the churchly doctrine of baptismal regeneration in infancy. His later indications of opinion indicate that he held all infants to be members of the kingdom of heaven; and he also held that regeneration is a condition to membership in the kingdom of heaven; but he does not expressly draw the inference that all infants are regenerate. Fletcher maintained the doctrine both of infant justification and regeneration. Dr. Fisk held to infant justification. Our baptismal service first declares, in its Scripture lesson of infants, that „of such is the kingdom of God,” and yet declares „that none can enter into the kingdom of God unless he be regenerate.” But neither here is the inference expressly drawn. The subject is a matter of calm discussion, and perhaps the number of those holding the doctrine of infant regeneration has decidedly increased.’// On the same ground all heathen may be saved who do not neglect their opportunities. Ability and opportunity are the measure 899of responsibility, and God requires no more from man than he empowers him to perform. Christ’s atonement covers the deficiency of ability in the case of infants, and the deficiency of opportunity in the case of the heathen.

Fletcher distinguishes three dispensations in this general economy of grace: the dispensation of the Father, embracing the heathen and Mohammedans, who know God only from his general revelation in nature, providence, and the conscience; the dispensation of the Son, for those who live within the limits of Christendom and the reach of the gospel; and the dispensation of the Holy Spirit, for those who have an experimental knowledge of the regenerating and sanctifying Spirit. Wesley, Watson, and Pope teach essentially the same view of the universality of grace.

2. The next distinctive doctrine of Methodism is the Witness of the Spirit or the assurance of salvation (Rom. viii. 15, 16). It is a double and concurrent witness of God’s Spirit and of our spirit concerning our justification. The former is objective and divine, and antecedes; the latter is subjective and human, and follows. The Holy Spirit bears testimony to our spirit that by faith we are the children of God. This testimony is immediate and direct, and follows the work of justification and regeneration. On the ground of this testimony the believer feels assured of his present acceptance with God, and has a hope of his final salvation, but he is at the same time guarded against carnal security by the fear of a total and final fall from grace. Hence there are so many backsliders, who constitute a special class among Methodists.^17051705 Comp. the three sermons of Wesley on the Witness of the Spirit (x.–xii.), Vol. I. pp. 85 sqq. He traced this doctrine to his contact with some Moravians on his voyage to Georgia (1735), whose childlike trust and serene cheerfulness led him to exclaim: ‘I, who went to America to convert others, was never myself converted to God.’ He meant conversion from legal bondage to evangelical freedom and a sense of assurance of pardon. He subsequently visited Count Zinzendorf and the Moravians in Germany to study their discipline (1739). Watson (Vol. II. p. 271) distinguishes four views on the testimony of the Spirit, and thus states his own, which agrees with Wesley’s: ‘It is twofold; a direct testimony or „inward impression on the soul, whereby the Spirit of God witnesses to my spirit that I am a child of God; that Christ hath loved me, and given himself for me, that I, even I, am reconciled to God” (Wesley’s Sermons); and an indirect testimony, arising from the work of the Spirit in the heart and life, which St. Paul calls the testimony of our own spirit; for this is inferred from his expression, „And the Spirit beareth witness with our spirit, etc.” This testimony of our own spirit, or indirect testimony of the Holy Spirit by and through our own spirit, is considered confirmatory of the first testimony.’ Pope (p. 465): ‘Assurance is the fruit, not the essence of faith. . . .Perfect faith must be assured of its object. . . . The internal assurance of faith is a privilege that all may claim and expect; seasons of darkness and depression and uncertainty are only the trial of that faith of assurance.’//

900

Herein the Methodist doctrine differs from the Calvinistic doctrine of assurance which is based, not on subjective feeling, but on the divine promises and the unchangeable decree of God’s election, and which covers not only the present state, but the whole process to its final completion, conditioned by the perseverance of saints as the final test of genuine conversion.^17061706 The Westminster Confession, Ch. XVIII., says that true believers ‘may in this life be certainly assured that they are in a state of grace, and may rejoice in hope of the glory of God, which hope shall never make them ashamed.’ This assurance is ‘founded upon the divine truth of the promises of salvation, the testimony of the Spirit witnessing with our spirit that we are the children of God.’ It is not of ‘the essence of faith,’ and may be ‘shaken, diminished, and intermitted,’ yet revived again in due time and keep us from utter despair.//

3. The last and crowning doctrine of Methodism, in which the Quakers likewise preceded it, is Perfectionism. It is regarded as a mighty stimulus to progressive holiness, and forms the counterpart of the doctrine of apostasy, which acts as a warning against backsliding. It is derived from such passages as Matt. v. 48; Phil. iii. 15; Heb. vi. 1; x. 14; 1 John iii. 6; v. 18. Methodist perfection is not a sinless perfection or faultlessness, which Wesley denied,^17071707 In his sermons on Temptation, Vol. II. p. 215, and on Perfection, Vol. I. p. 356; Vol. II. p. 168: ‘The highest perfection,’ he says, ‘which man can attain while the soul dwells in the body, does not exclude ignorance and error and a thousand infirmities.’// but a sort of imperfect perfection, from which it is possible to fall again temporarily or forever.^17081708 Meth. Catech. No. 3, p. 37: ‘It is the privilege of every believer to be wholly sanctified, and to love God with all his heart in the present life; but at every stage of Christian experience there is danger of falling from grace, which danger is to be guarded against by watchfulness, prayer, and a life of faith in the Son of God.’// It is entire sanctification or perfect love (1 John ii. 5; iv. 12), which every Christian may and ought to attain in this present life. From this state all voluntary transgressions or sinful volitions are excluded, though involuntary infirmities may and do remain; in this state all the normal qualities are possessed and enjoyed in their fullness. As to the attainment of perfection, it comes according to the prevailing view from gradual growth in grace, according to others by a special act of faith.¹⁷⁰⁹

Creeds of Christendom, with a History and Critical notes. Volume I. The History of Creeds. § 111. Analysis of Arminian Methodism

Wesley and Eastern Orthodoxy

The general importance of the Early Church to Wesley’s understanding of Christian life and doctrine has come to be widely recognized by Wesley scholars.Recently, some have drawn attention to a specific aspect of the Anglican patristics scholarship in which Wesley showed keen interest—this scholarship devoted particular emphasis to Greek authors who had receded from Western consciousness following the fourth century of the Church’s existence. Wesley not only became aware of many of these Greek authors through his study, he imbibed a marked preference for them over the Latin writers!29

It is becoming evident how important the influence of these early Greek authors (whether directly or through summaries in Anglican patristic scholars) was on Wesley’s theology. The reason for this importance is that early Greek-writing theologians tended toward a different understanding of the relation of creation, sin, and salvation than that which became dominant in the Western churches. Comparatively, the soteriology of the main strands of Western Christianity (both Protestant and Roman Catholic!) has been characterized by a juridical focus on guilt and absolution, while early Greek Christian (and later Eastern Orthodox) soteriology has more typically emphasized the therapeutic concern for healing our sin-diseased nature.   A growing number of scholars have become 30 convinced that Wesley shared this more therapeutic understanding of sin and the Christian life.

From where might he have derived such an emphasis? Obviously, a strong historical demonstration of any specific source is extremely problematic. Surely those minority voices in Western Christianity that inclined toward a more developmental and therapeutic model of Christian life (some mystics, many Pietists, and the Anglican “holy living” divines) would be among the likely sources.31 However, these scholars contend that another important source of Wesley’s therapeutic emphasis was his exposure to the theological themes of the early Greek-speaking church. They argue that any adequate determination of Wesley’s location in the Christian theological traditions must therefore include Eastern Christian influences and similarities.32

29     Actually, there had once again been early suggestions about the importance of these Greek theologians to Wesley. See especially Alexander Knox, Remains of Alexander Knox, esq. (London: Duncan & Malcolm, 1844), 3:483; and Urlin 1870, 10, 59–86. The one most responsible for recovering this agenda in contemporary Wesley Studies is Albert Outler (cf. 1964, viii–ix; and 1980–82).

30        For further discussion of this difference see Maddox 1990b & 1994.

31        On the difficulties of historical demonstration of sources see Bundy 1991; and Campbell 1991, 3. In any case, it is noteworthy that the writings of Makarios found a favorable reception among Pietists and Protestant mystics—cf. Ernst Benz, Die protestantische Thebais (Weisbaden: Franz Steiner Verlag, 1963); and Werner Strothmann, ed., Makarios-Symposium Über das Böse (Weisbaden: Otto Harrassowitz, 1983). Likewise, many Pietists and mystics placed heavy

emphasis on 2 Peter 1:4 (an Eastern Orthodox locus classicus); see the survey in Martin Schmidt, “Teilnahme an der göttlichen Natur,” in Weidergeburt und neuer Mensch (Witten: Luther-Verlag, 1969), 238–98.

32       For a recent survey of this discussion, see Maddox 1990b. Subsequent contributions are Snyder 1990, Bundy 1991, Lee 1991, T. Martin 1991, McCormick 1991, Campbell 1994, and Im

1994.

Reading_Wesley_as_Theologian.pdf

Prima muncă in fiecare dimineată – C.S. Lewis

Adevărata problemă a vieţii creştine apare exact acolo unde oamenii se aşteaptă de obicei cel mai puţin să o găsească. Ea apare chiar în momentul în care ne trezim dimineaţa. Toate dorinţele şi speranţele pentru ziua ce vine dau năvală în tine ca nişte animale sălbatice. Iar pri­ma muncă de făcut la trezire este pur şi simplu cea de a le da brânci înapoi; de a pleca urechea la cealaltă voce, de a privi cu ceilalţi ochi, de a lăsa cale deschisă fluviului celeilalte vieţi, mai larg, mai puternic, mai liniştit. Şi aşa mai de­parte, întreaga zi. Luând distanţă faţă de toate frământările şi zbuciumările fireşti nouă; punându-ne la adăpost din calea vântoaselor.

La început, n-o vom putea face decât pentru câteva clipe. Insă dinspre acele clipe, noul fel de viaţă va începe să se răspândească prin orga­nismul nostru, pentru că acum îi dăm voie să lucreze la partea cea bună din noi. Aceasta este diferenţa dintre o vopsea, care doar se aplică pe o suprafaţă, şi colorantul sau mordantul care se îmbibă până în străfunduri. El nu a grăit nici­odată abureli vagi, idealiste. Când a spus: „Fiţi desăvârşiţi”, a vrut să spună exact asta. A vrut să spună că trebuie să căutăm să ne vindecăm complet. Este greu; dar specia de compromis după care tânjim cu toţii este şi mai grea — este, de fapt, imposibilă. Poate că este greu ca un ou să se transforme în pasăre: însă ce greu ar fi ca el să înveţe să zboare cât timp rămâne încă ou! Noi suntem ca nişte ouă acum. Şi nu poţi conti­nua la nesfârşit să rămâi doar un ou obişnuit şi de treabă. Trebuie ori să fim daţi la cloşcă, ori să ne stricăm.

Crestinism Pur Si Simplu

Wesley-anism si ortodoxie

Constat cu placere ca nu sunt singurul care observ apropierea dintre Wesley si ortodoxie. Agnusstick scrie bine:

(…) impresia mea despre metodism (cel Wesleyan, nu ştiu dacă prezentul mai seamănă) este că ar fi un fel de ortodoxie aplicată pe cultura evanghelică (sfinţirea individuală ca trăsătură esenţială, alături de doctrina harului). De fapt, poate că metodismul reprezintă o purjare a ortodoxiei de elementele obsesiv-simbolice ale Tradiţiei, ceea ce deja mi-l recomandă ca având o teologie la care aş adera cu plăcere (n-am apucat încă să o studiez).

Exista deja cateva volume care analizeaza apropierea, compatibilitatea si diferentele intre cele doua entitati eclesiastice:

Orthodox and Wesleyan Scriptural understanding and practice By S. T. Kimbrough

Orthodox and Wesleyan spirituality edited by S. T. Kimbrough

Orthodox and Wesleyan ecclesiology By S. T. Kimbrough

A se vedea si articolele din ”Wesleyan Theological Journal” si ”Asbury Theological Journal”:

Orthodox Christianity, Wesleyanism, and Process Theology

JOHN WESLEY AND EASTERN ORTHODOXY: Influences, Convergences, and Differences

(…) s-au organizat conferinţe pentru a examina concordanţa dintre Biserica Ortodoxă şi  tradiţia wesleyana. Chiar dacă aceştia din urmă pornesc dintr-o perspectivă vestică,  concluziile lor sunt  mult mai in acord  cu perspectiva ortodoxă asupra naturii umane [decat alte traditii protestante].

Puţini evanghelici inţeleg astăzi că anumite forme de închinare, care sunt populare printre evanghelici, scot la iveală o incredibilă asemănare cu această temă a lui Atanasie prezentă în teologia ortodoxă. Accentul pus  de  ortodoxie  pe  Christus  Victor subliniază  moartea  şi  învierea  lui Cristos  ca biruinţă asupra puterii răului  şi a morţii.  O serie de imnuri ale lui Charles Wesley („Dragostea divină” şi „Tu, cel care ai venit de sus”) reflectă perspectiva cristologiei patristice greceşti, cu accentul său pe transformarea umană prin îndumnezeire.

(…) un teolog ortodox ar putea lua  in considerare o  serie de  discuţii – începând cu urmaşii lui Wesley, cu care avem cele mai multe in comun, urmaţi de luterani şi probabil de calvinişti.

Bradley Nassif, Ortodoxie si Evanghelism, p.  22, 50, 111-112

Dupa cum se vede, ortodocsii insisi recunosc in metodisti ramura protestanta cea mai afina rasaritului pravoslavnic(chiar mai apropiati decat ”mama” anglicana a metodismului,datorita ”eliberarii” lui Wesley de augustinianismul predestinationist… si nu numai). Caci, intr-adevar, wesleyanismul este ”un fel de ortodoxie aplicată pe cultura evanghelică”, ”o purjare a ortodoxiei de elementele obsesiv-simbolice ale Tradiţiei” cum bine observa amicul mai sus citat.

Vor fi interesante consecintele practice ale dialogului metodisto-ortodox. Ce anume metodistii vor recupera din ortodoxie, ce vor respinge mai departe si, de asemeni,isi vor veni in fire renuntand la hirotonirea femeilor si alte nebunii? Cat de dispusi vor fi ortodocsii la o revivalizare a credintei prin ”contaminare” cu spiritualitatea wesleyana. Vor putea ortodocsii sa se descotoroseasca de paguboasele pseudo-traditii atat de impamantenite in mentalul vulgului desi nu le intelege nici ”rosturile” nici relevanta?