Biserică şi teologie. Ultimii ani. Ultimul mister – viata lui Sadhu Sundar Singh
septembrie 21, 2010 Un comentariu
„Pentru mine, a trăi este Cristos şi a muri este un câştig”
Filipeni 1:21Biserica de care era alipită inima lui Sadhu nu era deloc o instituţie vizibilă.
„Eu aparţin Trupului lui Cristos, spunea el, care este veritabila Biserică, formată din toţi creştinii mântuiţi prin Isus Cristos şi mai ales aceia care trăiesc aici jos şi cei care intraţi în lumea de lumină fac parte din Biserica triumfătoare”.
Prin botez, Sundar era membru al bisericii anglicane a Indiei şi întodeauna şi-a exprimat respectul pentru bărbaţii care aveau responsabilitatea ei. El îi recunoştea autoritatea, cerând misionarilor să boteze pe cei ce se converteau prin mijlocirea sa.
Cu toate că el însuşi a fost independent de orice autoritate din afară, stabilită în biserică, el îi recunoştea valoarea pedagogică.
Supunându-se poruncii lui Cristos, ori de câte ori avea ocazia, participa la actul „frângerii pâinii” (Sfânta împărtăşanie) şi aceasta în toate bisericile creştine cu excepţia celei catolice. Prin această participare, el obţinea binecuvântare şi putere.
Sadhu trăia cu gândul unităţii creştine, dar pentru o unitate esenţialmente lăuntrică-sufletească şi bazată pe Cristos. El nu credea într-o federalizare exterioară a diferitelor biserici, nici în unirea catolicilor cu protestanţii.
„Când amestecaţi două culori, obţineţi una în plus, pe a treia. Acelaşi lucru se va întâmpla şi aici, căci veţi vedea ivindu-se noi secte. Numai cei ce sunt uniţi în Cristos sunt „una” în cer”.
Dacă n-a putut să prindă plinătatea semnificaţiei Bisericii, greşeala nu este a lui Sadhu, ci mai mult a diversităţii cultelor creştine. Fără îndoială, poziţia lui faţă de biserică a fost voită de Dumnezeu. Aşa cum scrie profesorul Heiler: „Faptul că acest apostol umil, iubitor şi cu inima largă, Sundar Singh, n-a putut să se ataşeze fără rezerve la nici o biserică, arată fără tăgăduire cât de mari sunt lipsurile creştinismului actual”.
Ceea ce este îmbucurător, este că un ucenic al lui Cristos, ca Sadhu, a putut să vorbească liber în nu are importanţă care adunare şi că predica sa a fost bine primită de toţi. pentru că nu aparţinea de nici o biserică creştină, nu exista pentru el nici o biserică eclesiastică.
„În toate comunităţile unde Cristos este iubit, spune Sadhu, eu mă simt în mijlocul fraţilor mei. În Cristos, toţi creştinii sunt una şi vorbesc aceeaşi limbă. Nu există decât un singur Dumnezeu, atunci de ce sunt atâtea biserici şi atâta împărţire?”
Sadhu niciodată n-a încercat să formeze o mişcare din aceia care au fost aduşi la credinţă prin predica sa. O dată patru sute de tineri i-au cerut să devină ucenicii săi, dar el n-a vrut! „Eu însumi sunt un ucenic, cum aş putea face pe alţii ucenicii mei?”
El spunea celor ce doreau să-l urmeze: „Înainte de a vă dărui acestei slujbe ce seamănă cu un ocean agitat de valuri, învăţaţi să plutiţi în lacul vostru. În jur există multe suflete care pier. Începeţi prin a le salva”.
„Dacă nu iubesc organizaţiile, (religioase) în schimb iubesc ordinea; Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinei. Există o mare diferenţă între ordine şi organizaţie, care adesea nu-i decât un mecanism rigid”.
„Voi întocmiţi programe, cu scopul de a arăta lui Dumnezeu cum trebuie să conducă treburile lumii şi pe ale Bisericii! Eu nu aparţin vreunei societăţi misionare şi nu depind de nici un comitet. Poate unii oameni mă socotesc puţin practic. Pretutindeni însă unde am fost, Dumnezeu mi-a acordat binecuvântări şi acestea fără nici o organizaţie. Am văzut rezultate măreţe, nenumărate convertiri, nu făcute de mine, ci de Duhul Sfânt. Dumnezeu Singur este Cel Care întoarce sufletele. Cu miile se numără cei care ar fi dorit ca să-i botez, dar eu n-am fost chemat la acest lucru şi nici de a întocmi vreo grupare. Altora le este dat s-o facă, fiindcă există organizaţii inspirate de Dumnezeu. Întrucât mă priveşte, lucrarea mea este să predic Evanghelia şi să dau mărturie”.
Cu toate acestea el formase o mică adunare de creştini tibetani. Aceştia erau pentru dânsul subiectul unei mari recunoştinţe, fiindcă, deşi se aflau izolaţi şi fără ca cineva să-i îndrume, ei rămăseseră credincioşi. Sundar spera ca unul din aceştia să poată veni în India ca să fie instruit, iar apoi să înveţe pe propriul său popor.
„Cu Sundar Singh începe o nouă şcoală misionară în India, zice Dr. Five, un misionar presbiterian. Sadhu a exercitat asupra creştinilor sau necreştinilor, asupra tinerilor şi bătrânilor o influenţă care niciodată n-a fost depăşită, el ocupă un loc unic în nordul Indiei. Nu există decât un singur Sundar Singh. În toată istoria misionară, puţini bărbaţi au avut o atât de mare sferă de activitate predica lui a atins atât pe creştinii occidentali cât şi pe hinduşi şi pe budişti. Personalitatea şi mesajul lui au acoperit greşelile şi superficialitatea atât de evidentă a aşa-zisei creştinătăţi. El a readus în centrul atenţiei esenţa creştinismului, formulând la adresa creştinilor; un apel de a se întoarce la Cristos, unicul lucru necesar”.
Creştinismul din Occident s-a rătăcit mereu în lucruri exterioare, adică în forme dogmatice, în organizaţii religioase, în importanţa exagerată acordată culturii intelectuale. Epoca actuală însă nu este bogată în sfinţi. Există teologi capabili şi învăţaţi, bărbaţi bisericeşti pricepuţi, reformatori sociali câţi vreţi, dar cât de puţini oameni ai lui Dumnezeu există, pentru care Cristos este totul şi care pot să arate semenilor dreptul comuniunii cu Dumnezeu?
„Oamenii în Europa, spune Sadhu, sunt atât de savanţi în ştiinţă şi filozofie, dar atât de ignoranţi în realităţile divine, încât nu suferă să cerceteze toate regiunile cunoaşterii afară de acelea ce privesc bineînţeles condiţia lor intelectuală. Ei sunt lacomi să ştie când va avea loc o eclipsă de soare sau de lună sau ce este cu petele din soare; dar de norii păcatului din viaţa lor nu se neliniştesc deloc!”
„Mulţi teologi au înlăturat viaţa de rugăciune şi de meditaţie şi încearcă să acopere goliciunea creştinismului lor prin frunzele de smochin ale ştiinţei teologice”.
Dacă Sadhu a fost atât de sever în ce priveşte teologia, se datorează faptului că a venit în Europa când negarea divinităţii lui Isus Cristos şi critica biblică erau foarte răspândite. De atunci noi asistăm la o evoluţie a învăţământului teologic care devine mai pozitiv şi mai biblic. De altfel însuşi Sadhu a prezis declinul acestei grave erori: „Seamănă cu o epidemie de gripă care va trece, a spus el, însă nu fără a fi făcut multe victime”.
Pe profesorii de teologie i-a sfătuit să suspende cinsprezece zile pe lună cursurile şi împreună cu studenţii lor să evanghelizeze regiunile apropiate.
„Într-o zi pe când vorbeam în India cu un amic, chimist distins, el făcu analiza unei eprubete cu lapte indicând cantităţile de apă, de zahăr şi alte substanţe conţinute în lichid. I-am spus: „Un copil este incapabil să analizeze laptele, dar experienţa îl învăţă că este bun şi că îl hrăneşte. El nu va şti să explice cum, însă de ştiut o ştie.
Copilul este mult mai înţelept decât chimistul. La fel există oameni care analizează fără încetare laptele lor, dar pe care nu-l beau niciodată… Numeroşi sunt aceia în zilele noastre care ştiu cine este Isus Cristos, vorbesc despre El şi posedă o cunoaştere vastă intelectuală; dar puţini din ei pot să spună: „Eu ştiu în Cine am crezut; Îl cunosc deoarece El locuieşte în mine”.
Un candidat în teologie la Oxford, adânc impresionat de predicile lui Sadhu, a găsit fără rost să mai obţină cunoştinţe intelectuale. „De îndată ce voi fi dat primul examen, a spus el, voi merge ca misionar, fără să mai studiez teologia”. Sundar pus la curent cu acest incident a răspuns:
„Nu, n-am voit să spun aceasta; predicatorii trebuie să studieze, dar să o ştie că fără viaţă în duh sunt întocmai ca un schelet uscat. În principiu eu nu mă opun ştiinţei, dar protestez cu toată puterea contra tendinţei actuale care îi exagerează valoarea. Limbajul Bibliei este spiritual; pentru a-l înţelege, atât profesorul cât şi studentul, trebuie să fi fost învăţaţi de Duhul Sfânt”.
„Unii predicatori au fost stabiliţi de biserică şi nu prin Duhul Sfânt. Numai aceştia din urmă câştigă suflete. Nu este suficient să fii membru într-o biserică, ci trebuie să fii mădular al lui Cristos. John Wesley şi generalul Both, în opoziţie cu biserica, au urmat ordinele lui Dumnezeu şi se înţelege că au avut dreptate”.
Un pastor elveţian a declarat: „Sadhu a diagnosticat bine boala noastră: Voi vă găsiţi într-o mare grabă şi nu aveţi timp de rugăciune şi viaţă spirituală”.
Unui alt pastor care l-a întrebat ce trebuia să facă pentru ca lucrarea sa să fie mai eficace, Sundar i-a răspuns simplu: „Mai multă rugăciune”.
„În acest domeniu, a spus episcopul Soederblom, Sadhu are pentru noi un mesaj, care nu vine din India ci din Evanghelii: „Activitatea profundă din ce în ce mai mare a creştinilor din Europa, nu poate să compenseze slăbiciunea vieţii lor lăuntrice”.
„Sadhu este mai demn decât noi toţi, cei care am studiat teologia, spune încă un pastor elveţian. Noi am păcătuit contra adevărului, dacă refuzăm să admitem aceasta. Când un teolog începe să adâncească o viaţă atât de bogat dotată de harul lui Dumnezeu, conştiinţa lui este răsturnată din străfunduri”.
Un alt preot elveţian vorbeşte astfel despre întâlnirea sa cu Sadhu: „Când l-am văzut înaintea mea şi l-am auzit vorbind despre viaţa sa spirituală, în timp ce era înconjurat de teologi savanţi, o întrebare s-a ivit în spiritul meu: Ce scop ţintim prin studiile noastre? Pentru ce trebuie să învăţăm atâtea lucruri de mică importanţă, în timp ce, lucrului esenţial nu-i acordăm locul cuvenit? Bărbaţi, ca de pildă acest hindus, pot să clatine naţiuni, dar noi ce am făcut până acum?”
Este imposibil să nu fii izbit de asemănările între experienţele creştine ale lui Sadhu şi ale apostolului Pavel. Convertit printr-o minune foarte asemănătoare cu cea de pe drumul Damascului, Sadhu întocmai ca marele apostol, după ce a urât pe Cristos şi I-a persecutat ucenicii, a devenit cel mai fidel slujitor. Şi unul şi altul au primit Evanghelia nu din gura oamenilor, ci printr-o revelaţie directă a Mântuitorului, devenind puternicii Lui martori. Cuvintele lui Isus despre Pavel: „Acest bărbat este o unealtă pe care am ales-o să ducă Numele Meu până la capătul pământului, şi Eu îi voi arăta cât trebuie să sufere pentru Numele Meu”, pot foarte bine să se aplice şi lui Sadhu.
Sundar, la rândul său, a putut să vorbească despre suferinţele sale în aceiaşi termeni ca şi Pavel: „Adesea, în pericol de moarte, de multe ori în călătorie, am fost în primejdie pe ape, ori în primejdie din cauza tâlharilor, în primejdie din partea celor din neamul meu, în primejdie în oraşe, în primejdii în pustiuri. Eu am fost în lucru şi-n osteneală supus foamei şi setei şi am răbdat posturi nenumărate”.
Sadhu, întocmai ca Pavel, a renunţat la tot şi a privit toate lucrurile ca o pagubă, faţă de desăvârşirea cunoaşterii lui Isus Cristos, Domnul său. Întocmai ca Pavel, el a primit această pace, care întrece orice înţelegere. La rândul său avea încredinţarea că nici moartea nici viaţa, nici lucrurile prezente şi nici cele viitoare, nici altă creatură nu-l va putea despărţi de Dumnezeu, manifestat în Cristos Isus.
Întocmai ca Pavel, Sadhu a fost răpit în extaz şi înălţat în paradis, unde a auzit cuvintele pe care nu i-a fost posibil să le exprime. Ca şi el, Sadhu putea să spună cu toată dreptatea: „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.
Înaintând în viaţă, comuniunea lui Sundar cu Mântuitorul devenea din ce în ce mai intimă. Evanghelia lui Ioan şi în special ultimele cuvântări cu rugăciunea lui Isus Cristos pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, aveau un profund răsunet în sufletul său. „Eu în ei şi Tu în Mine, ca să fim una, desăvârşiţi”, era o fuziune a întregii sale fiinţe cu Cristos.
Unui creştin din Elveţia, îi mărturisi într-o zi că îi venea greu să cânte cântarea binecunoscută „Mai aproape de Tine, Doamne” aceasta fiindcă putea să însemne că Cristos stătea în afară, separat de el, în timp ce în realitate El era întrînsul, adică în omul lăuntric: nu doi, ci unul.
Sadhu primise de la Isus Cristos în profunzimea vieţii sale lăuntrice acest izvor de apă vie care ţâşneşte până în veşnicie. În toate lucrurile el a fost condus de Duhul lui Dumnezeu. Viaţa lui a fost o viaţă de ascultare. Supunându-se, el plecă în Tibet, şi înfruntă greutăţi şi pericole, faţă de care cei mai bravi dăduseră îndărăt. Numai unul ca acesta a cărui viaţă şi-o petrecea în lumea supranaturală a rugăciuniii, inspirat de o iubire pentru Dumnezeu mai puternică decât oricare altă iubire pământească, putea să privească în faţă teribilele încercări ce-l aşteptau. Pentru a se pregăti să înfrunte riscurile unei astfel de întreprinderi, el n-a luat nici o măsură decât plecând singur ca un „sadhu”, încredinţându-se cu totul în harul lui Dumnezeu, gândind că se află pe linia voinţei Lui. De asemenea prin ascultare, cu scopul de a mărturisi despre Isus Cristos, el părăsi India, ca să întreprindă lungile călătorii misionare în lumea întreagă. În viaţa lui zilnică, el se supunea imediat la cele mai mici indicaţii ale Duhului Sfânt.
Astfel, într-o seară în timp ce se afla în rugăciune, auzi ceva, ca şi cum un apel venea din vale. Cu siguranţă cineva dorea ajutorul lui. A fost rugat stăruitor să aştepte zorile şi să nu se expună noaptea pericolelor din pădure. Sadhu însă insistă să plece chiar în acel moment. Îndeplinindu-şi misiunea el reveni după câteva zile de absenţă. Într-adevăr, o persoană grav bolnavă avusese nevoie urgentă de ajutorul lui.
Apelul neaşteptat al Duhului Sfânt în timpul unei nopţi de rugăciune tăcută şi răspunsul imediat al lui Sadhu, fără a se îngrijora de pericol, este o trăsătură caracteristică a slujbei sale.
Sănătatea lui Sadhu devenise şubredă. Suferinţele îndurate în Tibet, munca grea, lungile şi obositoarele călătorii, zdruncinară constituţia lui puternică. El suferea de o slăbiciune a plămânilor şi a gâtului, de tulburări ale cordului şi ale stomacului. În vara lui 1925, a făcut împreună cu un amic o expediţie misionară prin satele aflate la nord de localitatea Sabathu. Pe negândite se declanşa o boală la un ochi, care se transformă în curând într-o ulceraţie, ceea ce îi provocă multă suferinţă şi duse la pierderea ochiului. De atunci renunţă la marile reuniuni, refuzând 5-6000 de invitaţii într-un singur an. El îşi consacră timpul rezolvării vastei corespondenţe ce-i venea din lumea întreagă şi scrierilor sale.
„De altminteri, spunea el, oamenii mă cunosc şi pot să mă vadă ori de câte ori doresc”.
O umbră de tristeţe, prilejuită fără îndoială de suferinţele sale, apărea uneori pe obrazul lui. „Această slăbiciune fizică este ghimpele meu în carne, ca să mă ţină în umilinţă”. Cu toate acestea nu era deloc orgolios; ba chiar se mira că Dumnezeu l-a ales tocmai pe el ca să săvârşească o lucrare mondială. „Dacă oamenii ar cunoaşte slăbiciunea mea, n-ar avea atâta admiraţie pentru mine; eu am nevoie de rugăciunile voastre”, spunea el amicilor săi.
El avea presimţirea că nu va trăi mult timp şi dorea să moară ca să fie cu Cristos, ceea ce cu siguranţă, este cea mai mare fericire”. Cristos umplea viaţa lui şi era în centrul tuturor gândurilor sale. „Pentru mine a trăi este Cristos…”
„Niciodată n-am văzut vreun altul, va spune un amic, pentru care Cuvântul lui Dumnezeu să fie atât de literalmente luat în consideraţie şi privit ca absolut adevărat”.
Existenţa lui Cristos în viaţa lui nu era o concepţie intelectuală ci o profundă realitate. El se adâncea ore întregi, în lumea spirituală şi ieşea de aici reînnoit. Bucuria lui în Cristos rămânea nevătămată şi domina suferinţele sale. „N-a fost numai bucuria în suferinţă ci chiar suferinţa însăşi transformată în bucurie”, a spus el.
În 1924, a mai ţinut câteva adunări publice. Aproape în toate cazurile, după terminarea acestora avea crize de inimă fiind inconştient ore în şir. Cu toată starea sa atât de precară, în aprilie 1927 a vrut încă o dată să plece în Tibet. El a mers pe jos pe drumul lung al pelerinilor până la locul socotit sacru din Babrinath. Înainte de a atinge ţinta călătoriei, avu o violentă hemoragie. Credinciosul tibetan care-l însoţea, îl conduse până la o localitate de unde a putut lua trenul care-l readuse la Sabathu. Cu încetul prinse din nou putere şi-n 1928 luă parte activă la o întrunire creştină. În toamna acestui an, cei ce-l întâlniră la Kotgarth, se alarmară de slăbiciunea lui crescândă, în plimbările sale zilnice trebuia să se oprească mereu ca să-şi tragă sufletul. Respiraţia îi devenise greoaie şi efortul unui urcuş îi provoca bătăi de inimă.
În ciuda acestei stări, el proiecta pentru primăvară o nouă expediţie în Tibet. Călătoria aceasta în munţii înalţi, cu trecători dificile şi periculoase, nu poate fi făcută decât de către un muntean viguros. Amicii lui au făcut totul ca să-l întoarcă de la această hotărâre, fiindcă era clar că, în starea de slăbiciune în care se afla, îşi risca viaţa. Dar nici o putere omenească nu era în stare să convingă pe Sadhu să părăsească lucrul, pentru care el simţea o chemare divină. Intenţia lui era să plece cu tibetanul care-l însoţise ultima oară şi să urmeze acelaşi drum al pelerinilor până la o răspântie ceva mai la răsărit. Drumul trebuia să-l conducă la Niti-Pass, la mai mult de 5000 metri altitudine. Mai înainte de a putea atinge interiorul Tibetului, Sundar voia să viziteze o familie creştină care trăia foarte izolată, în apropierea lacului Mama Sarowa.
El promisese amicilor săi şi îndeseobi D-nei Parker, pe care o considera ca o mamă spirituală, să le dea de ştire îndată ce va putea şi să-i prevină în caz de boală. Gândea apoi să se întoarcă înapoi pe acelaşi drum în toamnă, dacă Dumnezeu îi îngăduia.
Un amic, Dl. Watson a fost însărcinat să-i primească corespondenţa şi să răspundă scrisorilor urgente. În cazul când nu s-ar fi întors, a lăsat instrucţiuni la doi executori testamentari. El dădea tot ce avea pentru lucrarea misionară în Tibet şi pentru încurajarea educaţiei creştine a copiilor.
Privind moartea în faţă, el trimise amicilor săi înainte de plecare, pasajul din Faptele Apostolilor 20:22-24-25, unde Pavel îşi ia adio de la bătrânii din Efes „legat prin Duhul Sfânt, n-am făcut caz de viaţă ca şi cum mi-ar fi scumpă… Şi acum iată eu ştiu că nu veţi mai vedea faţa mea, voi toţi printre care am stat predicând Împărăţia lui Dumnezeu”.
Sundar a plecat din Sabathu la 18 aprilie 1929 după ce şi-a luat rămas bun de la fiecare.
Şi de atunci nici o ştire. Tăcerea este absolută. Lunile trecură una după alta. Amicii lui se neliniştiră. Doi dintre dânşii organizară o caravană, plecară în căutarea lui şi făcură o periculoasă călătorie până în Tibet. Nici o urmă de a lui Sadhu n-a fost descoprerită. Nimeni nu l-a văzut. Nimeni n-a auzit vorbindu-se de el. Autorităţile Indiei au întreprins, la rândul lor, cercetări oficiale, examinând înregistrările pelerinilor la diferite halte. Toate căutările s-au dovedit zadarnice şi au trebuit să fie abandonate.
În 1933 o scurtă notiţă apărută în ziarul „Times” şi reprodusă de numeroase ziare, zicea că nefiind nici o ştire despre Sadhu Sundar Singh de la plecarea lui spre Tibet în 1929, autorităţile Indiei îl considerau mort.
Cu toate acestea pentru mulţi din amicii săi, problema rămânea deschisă. Două eventualităţi erau în discuţie. Unii credeau cu tărie că Sundar se retrăsese într-o paragină din Himalaya, ca să ducă acolo departe de lume o viaţă de rugăciune. Alţii care îl cunoşteau mai bine, gândeau că era totuşi mort.
Nu promisese oare să dea un semn de viaţă? Ei erau siguri că el şi-ar fi ţinut cuvântul. Patru ani se scurseseră astfel. Ei îşi aminteau apoi despre spusele lui Sundar: „Dumnezeu nu ne-a creat ca să trăim singurateci, ci să vieţuim printre oameni cu scopul să-i ajutăm. Dacă noi suntem în Cristos nu putem face altfel decât să servim pe fraţii noştri”.
Este uşor să ne gândim că poate Sundar a murit pe lungul drum al pelerinilor, unde bântuia atunci o violentă epidemie de holeră. Oare trupul i-a fost aruncat în apă cu atâtea altele, fără să fie identificat de nimeni? Sau oare să fi dispărut în marile singurătăţi ale Himalaiei, departe de orice locuinţă omenească? Din cauza vederii slabe şi a sănătăţii sale gingaşe, un accident putea cu uşurinţă să i se întâmple de-a lungul pantelor îngheţate şi pe acele cărări mărginite de râpe adânci. El putea să fi căzut într-o prăpastie fără să lase urme.
Totdeauna sperase să moară martir. Pare puţin probabil că a putut atinge Tibetul şi să piară din mâna omului. Toate aceste întrebări rămân fără răspuns şi nu ne putem decât înclina faţă de acest mister, pe care Dumnezeu a vrut să-l lase să dăinuiască.
Oare Sundar nu ne-a zis el însuşi: „Să nu gândiţi: el este mort, ci să spuneţi: el a intrat în ceruri şi în gloria veşnică; el este cu Cristos în viaţa desăvârşită”.
Fie că Sadhu a terminat printr-o moarte violentă, fie că a plecat fără suferinţe, cuvântul pronunţat odinioară în Geneză despre Enoh ne vine în minte: „El a mers cu Dumnezeu pe pământ; apoi n-a mai fost văzut, pentru că Dumnezeu îl luase la El”.
Sundar Singh nu mai este. Exemplul său şi predica sa însă rămân.
Să nu fim oare atenţi la vocea acestui martor al lui Cristos?
Ultimul capitol al cartii „Un martor al lui Cristos: Sadhu Sundar Singh” de Alice van Berchem – o carte pe care o recomand insistent sa fie citita integral de toti crestinii care vor sa creasca spiritual
Ancient Faith Music
Calendarul Intercultural
Părintele Nicolae Steinhardt
Pro(-)scris 
Comentarii recente