Soimul eliberat

„Am citit astazi o poveste foarte frumoasa despre un imparat care a primit doi soimi; unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
– Cum ai facut? si-a intrebat supusul
– A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.

Morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.”

Ce este omul ca să-Ţi aminteşti de el şi fiul omului ca să-Ţi pese de el? – psalmistul, indracitul si Dumnezeu

„3. Când privesc cerurile Tale, ceea ce au lucrat degetele Tale, luna şi stelele pe care le-ai zidit, îmi zic:
4. Ce este omul ca să-Ţi aminteşti de el şi fiul omului ca să-Ţi pese de el?
5. Tu l-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încoronat cu slavă şi cu cinste.
6. L-ai pus să domnească peste lucrările mâinilor Tale; i-ai pus totul sub picioare:
7. oi şi boi deopotrivă, chiar şi fiarele câmpului;
8. păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate căile mărilor. ”
(Psalmii 8:3-8, NTR, Un psalm al lui David.)

David psalmistul se intreba cu cuvintele de mai sus: Ce este omul ca să-Ţi aminteşti de el şi fiul omului ca să-Ţi pese de el? Si intrebarea este una care va sfredeli veacurile in cautarea raspunsULUI.
Dar si Marele Inchizitor al lui Dostoievski il iscodeste pe Dumnezeu tot cu acida si sfredelitoarea intrebare: de ce sa-ti pese de om? Ce e omul? Doar o  fiinta netrebnica si nevolnica:

… îţi jur că omul este mult mai nevolnic şi mai ticălos decît l-ai crezut Tu!

Omul este slab de înger şi ticălos…

Noi le vom dovedi că sînt slabi, că nu sînt decît nişte bieţi prunci, dar că fericirea hărăzită copiilor este mai dulce ca oricare alta. Şi atunci, cuprinşi de sfială, cu ochii aţintiţi spre noi, se vor strînge în jurul nostru înfricoşaţi, ca nişte pui sub aripile cloştii. Privindu-ne cu admiraţie şi în acelaşi timp cu un fior de spaimă, se vor simţi mîndri cu noi, văzînd cît sîntem de puternici şi de inteligenţi şi cît de lesne am izbutit să domes ticim o turmă năbădăioasă de milioane şi milioane de capete. Vor tremura zgribuliţi în faţa mîniei noastre, gîndurile lor vor fi din ce în ce mai timide,   ochii – veşnic înrouraţi de lacrimi, ca la copii sau la femei, pentru ca, la un singur gest din partea noastră, să treacă tot atît de uşor la veselie şi rîs, cu chipurile luminate de o bucurie copilăroasă şi cu cîntece fericite pe buze. Nici vorbă c-o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cîntece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să şi păcătuiasca, ştiindu-i slabi de înger şi becisnici, şi ei, la rîndul lor, ne vor iubi ca nişte copii pentru că vom fi fost atît de toleranţi! Le vom spune că oricare dintre păcatele lor va fi de bună seamă răscumpărat, de vreme ce a fost săvîrşit cu învoirea noastră, şi că numai şi numai din dragoste le îngăduim să păcătuiască, luînd asupra noastră pedeapsa ce li se cuvine. Şi, luînd-o asupra noastră, cu atît mai vîrtos ei ne vor iubi ca pe nişte binefăcători care-i vor fi izbăvit de povara păcatelor înaintea lui Dumnezeu. In schimb, nu vor păstra nici o taină faţă de noi, nu vor căuta să ne ascundă nimic. Şi după cum vor fi sau nu ascultători, le vom permite sau îi vom opri să trăiască cu soţiile şi ibovnicele lor, să facă sau nu copii cu ele, şi ei se vor supune cu dragă inimă, fericiţi. Cele mai chi nuitoare secrete ce le apasă conştiinţa vor veni să ni le mărturisească nouă, dezvăluindu-ne tot, absolut tot ce au pe  suflet, şi noi îi vom dezlega; iar ei vor fi bucuroşi să se încreadă în cuvîntul nostru, pentru că, bizuindu-se pe noi, vor scăpa de o grijă împovărătoare şi de înfricoşătorul chin la care îi supune în momentul de faţă necesitatea de a alege singuri şi în deplină libertate. Şi astfel vor fi toţi fericiţi, milioane de făpturi omeneşti…

La tirada demonizatului inchizitor raspunsul Bibliei este mai mult decat coplesitor:

„16. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16, NTR)

„31. Atunci Isus le-a zis iudeilor care crezuseră în El: – Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, atunci sunteţi într-adevăr ucenicii Mei. 32. Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera. ” (Ioan 8:31-32, NTR)

Nu doar ca Dumnezeu isi ”aminteste” de om, dar il si iubeste in asa ”hal” incat da TOT ce are mai scump pentru a-l salva pe om si pentru a-i oferi libertatea iarasi, chiar cu riscul de a folosi iarasi rau.
Intrebarea insa asteapta raspunsuri . Raspunsul lui Dumnezeu a fost: oamenii sunt fiii si stra-stra-nepotii lui Adam si ai Evei, care au fost copiii Mei , creaturile Mele. Dupa ei tanjeste inima Mea din clipa in care i-am scos din Paradis.

Dar pentru mine si pentru tine ”Ce este omul?”. Intrebarea poate parea fara rost odata ce deja am vazut raspunsul lui Dumnezeu. Dar intrebarea isi are rostul ei. Pentru ca eu si cu tine suntem intre doua raspunsuri: unul al diavolului si altul al lui Dumnezeu. Si uitandu-ne in jurul nostru parca diavolul ar avea dreptate!
Oamenii se lupta intre ei care sa apuce o halca mai mare din viata si confort; oamenii inventeaza nesfarsite shmekerii ”legale” prin care sa asupreasca si sa fure pe semenii lor, prin care sa le smulga din bani/viata pentru a o duce ei bine pe spinarea obiditilor si umilitilor. Oamenii se omoara intre ei in numele celor mai sfinte valori si idealuri sau pentru cele mai mizere si imbecile motive si ”cauze”. Omul pentru om este lup – pare sa fie verdictul coplesitor al realitatii vizibile.
In fata asaltului a ceea ce ochii vad si aparent nu pot contesta, sta raspunsul lui Dumnezeu – paradoxal si scandalos: in ciuda a ceea ce a ajuns si este omul, el este totusi un fiu al lui Adam; unul innebunit de propriile-i rataciri, un fiu pierdut, salbaticit, dez-umanizat, o fiinta-caricatura jalnica a ceea ce a fost candva.
Misionarul crestin traieste tensiunea celor doua raspunsuri la intrebarea ”ce este omul”: raspunsul diavolului – omul este o fiara pentru om – si raspunsul lui Dumnezeu – omul este un fiu al lui Adam, desi degenerat, iar Adam este un fiu al lui Dumnezeu(Luca 3:38).
Tensiunea exista si in verdictele Mantuitorului : le spune iudeilor ca au drept tata pe diavolul( Ioan 8:44) si totusi Se roaga Tatalui sa-i ierte (Luca 23:34) pentru deicidul pe care tocmai il savarseau la Golgota.
Misionarul crestin este deci ”purtatorul” unei ”duale” atitudini fata de om – un pesimism optimist: omul este jalnic si capabil de orice nelegiuire in starea in care a ajuns, si, totusi, omul este fiu de fiu al lui Dumnezeu – capabil sa recupereze asemanarea cu Tatal sau prin intoarcerea la El.

Misionarul crestin traieste dramatic tensiunea careia marele inchizitor nu i-a rezistat: a sluji omul fara a-l dispretui, a respecta omul in ciuda jalnicei lui conditii  – extrem de slab si vulnerabil. Misionarul crestin nu-si poate permite luxul sa uite ca omul este capabil de orice nebunie si totusi omul este capabil si de teosis/indumnezeire cum ar spune rasaritenii, sau de refacerea chipului divin in om sau partas de fire/natura divina – cum se exprima Scriptura(2 Petru 1:4).

Sa nu uite asadar misionarul crestin ispita puternica si teribila de a deveni umanist, filantrop, iubitor de oameni,  pierzand insa din vedere raspunsul lui Dumnezeu la intrebarea psalmistului! Pentru ca poti ”iubi” oamenii subestimandu-i si manipulandu-i spre ”fericirea” si pierzarea lor, si spre demonizarea ta. Dovada – marele inchizitor :

Crezi oare că noi n-am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atîta umilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-i uşurăm povara, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu condiţia ca sâ fie sâvîrşit cu ştirea noastră?

(…) Află că nu mă tem de Tine. Să ştii că şi eu am stat în pustie, că şi eu m-am hrănit cu aguride şi rădăcini, că şi eu am binecuvîntat libertatea pe care Tu le-ai hărăzit-o oamenilor, că şi eu mă pregăteam să ajung în rîndul aleşilor Tăi, în rîndul celor căliţi şi puternici cu dorinţa «de a împlini numărul». M-am dezmeticit însă, şi n-am vrut să mai slujesc asemenea nebunie. Inapoindu-mă, aşadar, m-am alăturat mulţimii celor care s-au străduit să îndrepte lucrarea Ta. I-am părăsit pe cei mîndri şi m-am întors către cei umili, pentru a zămisli fericirea lor.

A respinge raspunsul lui Dumnezeu inseamna a nu te teme de Dumnezeu, a considera nebunie( in sensul cel mai nociv)  intelepciunea lui Dumnezeu, a cauta sa ”indrepti” lucrarea lui Dumnezeu,a considera ”mandrie” sfintirea si tel manipularea celor slabi pentru a-i ”ferici”. Si toate acestea nu-s decat o demonizare subtila dar incontestabila, o insusire a viziunii diavolului asupra omului si a deturnarea draceasca a planurilor dumnezeiesti pentru zamislirea ”fericirii” omenesti.

BBC A History of Christianity(5/6)- Protestantism.The Evangelical Explosion

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

”Inchizitorul de serviciu al falsei biserici”

Marele Inchizitor n-a dispărut niciodată din sânul confesiunilor creştine. Spre deosebire de strămoşul său din secolul al XVI-lea, el a devenit, acum, mai puţin vizibil, mai discret. Acum, Marele Inchizitor lucrează duplicitar: democrat şi generos în public (imaginea contează în democraţie), arogant şi dictatorial în privat; necruţător faţă de creştinii liberi, „milosârdnic” faţă de lachei. După Vatican II, Occidentul l-a expulzat în Orient. Sub pretextul, bimilenar, al stopării ereziilor, Marele Inchizitor cenzurează, torturează psihic, anatemizează, rescrie istoria şi, mai ales, rescrie Evanghelia după propriile toane şi interese. Nu există decât o singură soluţie de a-l contracara: înrădăcinarea în Evanghelie. Adevărata şi singura Evanghelie a lui Isus Cristos! Marele Antidot! Inchizitorul de serviciu al falsei biserici este, prin natură, falsificatorul Evangheliei. În locul Evangheliei el pune statute şi decizii sinodale arbitrare; în locul Cuvântului lui Dumnezeu, el aşază porunca soldăţească. Marele Inchizitor e un amestec de Caiafa şi Pilat din Pont. Isus a rămas undeva, părăsit la marginea acestei Biserici-Colhoz, Biserici-Multinaţională, Biserici-Şantier, Biserici-Batalion. Orice, numai Biserică a lui Isus Cristos, nu. Isus a reintrat în disidenţă.

A se citi intregul eseu scris de Cristian Badilita AICI.

”Septuaginta – un domeniu ideal de lucru pentru un biblist”

Septuaginta este un domeniu ideal de lucru pentru un biblist: îţi impune să faci uz în mod continuu de ambele limbi ale celor două testamente şi în acelaşi timp să te mişti cu regularitate între scrierile celor două canoane. Este probabil terenul cel mai fertil pentru studiul joncţiunii teologice dintre cele două testamente, unul dintre domeniile fierbinţi din teologia biblică. Cu aceste frământări am ajuns la studiul uzanţei Septuagintei în NT.

A se citi intregul interviu luat unui specialist roman in domeniul studiilor dedicate Septuagintei.

The Methodist National(USA) Anthem: O FOR A THOUSAND TONGUES TO SING

Charles Wesley wrote this hymn to com­mem­o­rate the first an­ni­ver­sa­ry of his con­ver­sion to Christ.

FREE DOWNLOAD ”Psalmii” audio – cd-urile produse de Episcopia Romano-Catolică de Iaşi

Pe situl pastoratie.ro se gasesc de descarcat cd-urile ”Psalmii” produse de Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, prin Oficiul pentru Comunicaţii Sociale

Lectura Psalmilor a fost realizată de PS Petru Gherghel, introducerea la text a fost realizată de pr. Alois Bulai, iar lectura rugăciunilor a fost realizată de pr. Cornel Cadar. Textele au fost luate din volumul Psalmii. Traducere, note şi comentarii de pr. Alois Bulai, pr. Anton Budău, pr. Iosif Răchiteanu realizat în 2005 de Editura „Sapientia”. Rugăciunile după Psalmi au fost concepute de pr. Paolino Beltrame-Quattrocchi, OCSO. Crainic-prezentator şi redactor a fost Aurel Brumă. Proiectul coperţilor a fost conceput de Paul Ciupitu. Ilustraţia muzicală a fost realizată de Valentin Brumă.

Prezentarile psalmilor sunt insotite de montaje muzicale dramatizate. O realizare audio a psalmilor mai deosebita.

Marea trăsătură specifică a omului e gândirea teologică – N Steinhardt

— Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-­ai făcut teolog!
Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiţie teologală. Asta e marea trăsătură specifică a omului: nici râsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gândirea pe categorii generale (Julian Huxley)… însuşirea specifică omului e gândirea teologică.

Jurnalul Fericirii

Acest scurt schimb de replici este memorabil. Pentru ca el afirma implicit si explicit imposibilitatea vederii vietii si realitatii altfel decat teologal. Toate trebuie vazute teologal. Nimic nu iese din sfera gandirii teologice. Pentru ca toate isi au acelasi Stapan chiar si razvratite. Nu este nimic ”sub soare” care sa se poata sustrage legitim gandirii teologice. Precum soarele incalzeste pe toti, buni si rai, tot la fel creatia – in corpore, cu bunele si relele ei ”importate” –  se afla sub ”umbrela” perspectivei teologice. Nimic si nimeni nu poate evada de aici.

Marea provocare a postmodernismului este tocmai draceasca tentativa de a scoate omul din sfera gandirii teologice pe motiv de intimitate, libertate si autonomie. Mai ales teologia este brutal ingradita si expulzata in spatii precis consacrate si institutii. Societatea occidentala postmoderna(candva crestina…) este din ce in ce mai putin permeabila la gandirea teologica ca si conditie umana prin excelenta. Atmosfera evocata de Dostoievski  a unei societati rusesti in care si targovetul si spalatoreasa discuta curent si natural teologal este din ce in ce mai mult o raritate, si inca o raritate vazuta ca periculoasa, ”fundamentalista”.

Daca Steinhardt are dreptate, si are!, atunci starea de lucruri care este impusa in societatea postmoderna nu este altceva decat impunerea dictaturii alienarii fiintei umane de insasi trasatura umana definitorie: cea a gandirii teologale. Omului de azi se cauta a i se extirpa ”simtul” teologiei. Asaltat de materialism promovat agresiv de atotputernicul ”minister ” al publicitatii( a se vedea ”1984” a lui Orwell), ametit de surogatele de ”teologie” care-l aduc in final la exasperare si la abandonarea oricaror sperante de absolut si adevar obiectiv, omul postmodern ajunge sa ”vegeteze” crezand ca traieste. Caci nu lacrimile, rasul sau minciuna il fac om, ci … gandirea teologica pe cale de disparitie la mase.

Cele 6 motive ale lui John Wesley pentru modestie in haine

Intr-o predica, “despre haine”, din 30 decembrie 1786, John Wesley prezenta 6 motive principale pentru care metodistii nu se impodobesc “cu aur, pietre scumpe si haine costisitoare”. Le prezentam aici pe scurt, deoarece sunt aplicabile si astazi.
Primul motiv este ca purtarea hainelor luxoase si  a podoabelor “trezeste mandria, si o face sa creasca… Nimic nu este mai natural decat sa gandesti mai grozav despre tine atunci cand esti imbracat mai grozav…” Wesley arata inspre multi oameni din America, si nu e vorba de lorzi, ci de negustori cinstiti, care deduc “valori personale superioare din valoarea hainelor lor”.
Al doilea motiv este ca “hainele scumpe duc la nasterea si cresterea vanitatii.  Prin vanitate eu inteleg aici dorinta de a fi admirat si laudat… Cu cat iti ingadui mai mult aceasta dorinta,  cu atat ea va creste. Noi avem deja destula vanitate in natura noastra, dar astfel ingaduind-o, ea va creste de sute de ori. Opriti-va! Luati ca tinta sa fiti placuti, doar lui Dumnezeu, si aceste ornamente vor disparea.”
Al treilea motiv este ca “hainele scumpe tind sa produca lacomie si pasiuni turbulente.  De aceea Apostolul pune in contrast hainele scumpe cu faptele bune si cu podoaba unui spirit linistit”. Prin lacomie, Wesley se refera la acea tensiune interioara, deoarece impodobirea exterioara face imposibila experimentarea “unui spirit bland si linistit”.
Al patrulea motiv este ca “ hainele scumpe tind sa genereze si sa aprinda pofta senzuala. Wesley se refera la o haina lipsita de modestie care poate trezi instinctele. “Tu aprinzi o flacara care te poate mistui si pe tine si pe cei care te admira.”
Al cincilea motiv poate fi denumit administrare iresponsabila. Banii cheltuiti pentru impodobirea de sine nu mai pot fi folositi pentru a te impodobi cu faptele bune care sa imbrace pe cei goi. Celor care spuneau: “Pe mine ma caracterizeaza umilinta si daca sunt imbracat cu aur, si daca sunt imbracat cu un sac”, Wesley le spunea. “Chiar daca poti sa fii umil, nu vei putea sa fii plin de fapte bune. Fiecare siling pe care il salvezi de la cheltuieli inutile pe haine, poate fi folosit in a imbraca pe cei goi, si a in usura poverile celor saraci”.  Wesley dezvolta mai pe larg acest al cincilea motiv decat pe celelalte, deoarece probabil, el recunoaste importanta ispravniciei crestine, care este diminuata prin cheltuieli iresponsabile.
Al saselea motiv este ca hainele si podoabele extravagante fac fara efect sfintenia launtrica. Atata vreme cat preocuparea ta este pentru impodobirea exterioara,  lucrarea launtrica a Spiritului Sfant este anulata. In loc sa fii din ce in ce mai spiritual, devii din ce in ce mai pamantesc. Partasia cu Dumnezeu scade si in mod treptat te afunzi in spiritul lumii, in dorinti lumesti si nebunesti si in pofte mortale.  Toate aceste rele, si multe altele, izvorasc dintr-o singura radacina: dedarea la impodobiri exterioare”.
Apreciem pe Wesley  pentru puternicile sale predici pe acest subiect, si mai ales pentru intelegerea influentei pe care o au podoabele exterioare asupra lucrarii interioare a Spiritului Sfant. Influenta predicilor lui Wesley a fost simtita nu doar in Anglia ci si in America.  Chiar Wesley povesteste ca in timpul unei scurte sederi in Savannah, Georgia,  a predicat unei Biserici ai caror membri erau impodobiti cu aur si haine scumpe, ca cei din Londra.  Dar ca rezultat al apelului puternic la simplitate, s-au produs schimbari radicale. “Tot timpul cat am stat la Savannah, dupa acea,  nu am mai vazut aur in Biserica,  nici haine scumpe.  Oamenii se imbracau cu simplitate, cu in curat sau cu lana”.

din „Imbracamintea crestina si podoabele” (Christian Dress and Adornment) de Samuele Bacchiocchi

John Wesley – o viata pentru misiunea crestina

The Methodist church then exploded across the American continent in much the same way that it had swept through England and Scotland. The traditions of open-air services and circuit-riding preachers fit perfectly with the American frontier. The Methodists weren’t chained to church buildings or old forms. It was a new faith for a new nation. And it didn’t hurt that Francis Asbury, the first Methodist bishop ordained in America, had been an outspoken supporter of the American Revolution. In Kentucky and pushing westward, „camp meetings” became all the rage. Settlers would gather from miles around to sing and pray and hear some circuit-rider (usually a Methodist) preach the Word–thus developed a uniquely American form of worship. By 1830, Methodists formed the largest denomination in the U.S.

John Wesley died in 1791, possibly the most important Englishman of the eighteenth century. Through the extended influence of people like Whitefield and Asbury, he was exceptionally important to America as well.

John Wesley’s Big Impact on America

Cat ii este de datoare America si lumea intreaga acestui constiincios predicator crestin numai vesnicia va arata…

He [John Wesley] is commemorated in the Calendar of Saints of the Evangelical Lutheran Church in America on 2 March with his brother Charles. The Wesley brothers are also commemorated on 3 March in the Calendar of Saints of the Episcopal Church and on 24 May in the Anglican calendar.

He was recently listed at 50 on the BBC’s list of the 100 Greatest Britons.

Wikipedia

Barbatul in/sub copac si femeia

1. Femeia nu mai accepta sa locuiasca in copac. Si plange. Barbatul descopera pestera.

2. In pestera e frig. Femeia plange. Barbatul descopera focul.

3. Copiii tipa de foame. Femeia plange. Barbatul descopera toporul, arcul si bata si pleaca la vanatoare.

4. De la atata carne, Copilul se imbolnaveste de scorbut si beri-beri. Femeia plange. Barbatul descopera agricultura.

5. Deoarece mamutul se lasa cu greu ucis, Barbatul lipseste prea mult de acasa. Femeia plange. Barbatul incepe sa creasca animale domestice: vaca, oaie, porc, gaina, etc.

6. Femeia s-a saturat de friptura facuta la tepusa cu garnitura de boabe verzi fierte mancata de pe o frunza. Si plange. Barbatul descopera olaritul.

7. In pestera e curent si umezeala si din cauza asta copiii racesc, fac pneumonie si mor. Femeia plange. Barbatul construieste mai intai un bordei apoi o casa din lemn si piatra.

8. A venit iarna si e frig. Femeia plange. Barbatul descopera ca pielea si blana animalelor moarte se poate prelucra si confectioneaza haine.

9. Hainele din piele precum si alea din blana put. Femeia plange. Barbatul descopera pe rand hainele din lana (care sunt aspre si zgarie – Femeia plange), hainele din in (care tot aspre sunt – Femeia suspina) si intr-un final hainele de matase (care par a fi multumitoare – Femeia zambeste). Mai tarziu, Barbatul rezolva si problema mirosurilor emanate de pieile si blanurile mentionate mai sus.

10. Diverse treburi lipsite de importanta cum ar fi protectia turmelor de animale si starpirea potentialilor pradatori tin Barbatul departe de casa. Femeia plange. Barbatul domesticeste cainele si pisica.

11. Femeia observa ca seamana prea mult cu semenele ei. Si incepe sa planga. Barbatul inventeaza fardurile si bijuteriile.

12. Femeia se plictiseste de atata stat in casa si vrea sa-si largeasca orizontul. Normal.incepe sa planga. Barbatul inventeaza roata, domesticeste calul si descopera barca pentru ca femeia e fragila si oboseste repede. In plus de asta nimeni n-ar vrea sa o auda iar plangand… peste ani …

n. Femeia simte nevoia de a “evada” din cotidian. Nu are timp, bani sau dispozitia pentru excursii in strainatate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de vazut, afara e vreme urata. Capac peste toate, ca de obicei, Barbatul nu e acasa si oricum nici el n-ar intelege mare lucru. Femeia ar avea, asaaaaa . un fel de chef de a scrie ceva care sa-i aduca complimentele unor necunoscuti si sa fie o chestie care sa pastreze anonimatul si absolut totul trebuie sa fie sub control si. Pentru a nu stiu cata oara in istorie, Femeia incepe sa planga. Barbatul inventeaza blog-ul.

Morala: Cand femeile plang, umanitatea evolueaza.

Alta morala: Fara femei am fi trait si acum in copac.

SURSA: internet(via blogul Persona si altii)

PS: alta morala – cine e inca sub/in copac si n-are ce face… sa-si caute femeie… 😀

Despre smerenie – C S Lewis

Nu trebuie  sa ne închipuim   ca Dumnezeu interzice  mîndria  pentru  ca-l jigneste   sau ca  ne  cere  umilinta   ca  pe  o datorie   fata  de demnitatea   lui –   ca si cum Dumnezeu  însusi ar  fi mîndru.   Nu-l  preocupa   cîtusi  de putin demnitatea   lui. Problema  este  ca Dumnezeu vrea  sa-I cunosti,   ca vrea  sa  ti se daruiasca. Si  ca tu  te  afli într-o   asemenea   pozitie  fata de el încît,  daca  intri  într-adevar   în legatura cu  el, nu  poti  fi altfel  decît  umil  –    fericit  în umilinta   ta,  simtind  nemarginita   usurare   de a fi scapat  în fine de toate  prostiile  acelea  cu demnitatea   ta, care te-au  facut toata  viata nelinistit si nefericit.  El încearca  sa ne faca umili ca sa putem  lepada  masca  si costumatia   absurda,  urîta,  pe care am îmbracat-o si în care umblam   tantosi   ca  niste  mici  idioti  ce  sîntem.  As fi dorit  ca eu însumi  sa  fi ajuns  mai departe  cu umilinta;  atunci v-as fi putut,  probabil,   spune   mai  mult   despre   usurarea    si confortul  pe care-l aduce  lepadarea  costumului de carnaval – iesirea  dintr-un    „eu” fals,cu toate  ifosele sale, cu toate  pozele si afectariIe sale:  „m-ati vazut?  Asa-i ca sînt  grozav?”Apropierea   de aceasta   stare,  chiar  si pentru o clipa,  te face sa te simti  ca un  om care  bea un  pahar   cu apa  rece  în timp  ce traverseaza desertul.

Sa nu va închipuiti  ca daca veti întîlni un om într-adevar   umil,  el va semana   cu cei carora  multa  lume  din  zilele noastre   le spune „umili”. Omul cu adevarat  umil nu va fi o persoana  lingusitoare  si mieroasa,  care-ti tot spune ca nu valoreaza  nimic.  El ti se va înfatisa,probabil,  ca un  tip optimist  si inteligent  care este cu adevarat  interesat  de ceea ce tu îi spui lui. Daca nu-ti  va placea  omul acesta  înseamna  ca esti  cam invidios  pentru  ca el se bucura atît de usor  de viata.  El nici nu  se va gîndi la umilinta   si nu  se va gîndi deloc la sine  însusi.Daca  cineva  ar vrea  sa  dobîndeasca   umilinta, cred ca as putea sa-i arat care este primul pas.  Primul  pas  este  sa-si  dea  seama  ca este mîndru. Este  chiar un  pas  foarte  mare;  si în orice  caz  nimic  nu  se  poate  face  înainte   de pasul   acesta.   Daca  crezi  despre   tine  ca  nu esti îngîmfat,  înseamna,   de fapt,  ca esti foarte  îngîmfat.

Crestinismul redus la esente

Despre viata crestina – Nicolae Steinhardt

Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţei. Şi să nu le luăm în tragic.

Să ieşim din noi, să nu ne gândim la noi.

Şi să fim nepăsători la ale lumii.

Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.

Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi.

Să fim curajoşi şi îndrăzneţi.

Şi să fim blânzi şi smeriţi cu inima.

Să nu scoatem sabia.

Şi totuşi să fim ai Unuia care n­-a venit să aducă pace pe pământ, ci sabie şi foc; dihonie şi despărţire între fiu si tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră.

Să nu ţinem la viaţă, să fim oricând gata s-o jertfim, defăimând deşertăciunile.

Şi să avem drept scop suprem dobândirea vieţii veşnice.

Să nu căutăm mântuirea în moarte sau neant, ci păstrând modesta condiţie luptătoare a omului.

Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvârşiţi, să ne îndumnezeim.

Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri.

Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărât să ne vindece de ale lumii.

Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?

Jurnalul Fericirii

The best known and best loved man in England

At the time of his death[John Wesley] he was probably the best known and best loved man in England.

Sursa A collection of Lectionary resources for the Episcopal Church.

Beyond the Next Mountain (1987)

Călătoria unui om pentru a duce Scriptura la tribul din care face parte. În 1910 o singură copie a Evangheliei după Ioan a ajuns în satul tribului Hamar şi a schimbat cursul istoriei acestora. Prin intermediul acelei scrieri Chawnga, tatăl lui Rochua Pudaite a cunoscut revoluţionara viaţă nouă în Cristos. El şi câţiva membri ai tribului au urmat pe Cristos. Chawnga credea că Rochua este instrumentul ales de Dumnezeu ca să ducă Scriptura întregului trib Hmar în limba de origine. Aceasta este istoria personală a dedicării lui Rochuanga unei viziunii şi îndrumării Domnului în viaţa lui. Un film pentru toată familia!

Psalmii muribunzilor Wesley

„7. Domnul Oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este întăritura noastră! Sela ” (Psalmii 46:7, NTR)

Mângâiat de acest verset, John Wesley a întâmpinat plin de curaj apropierea morţii. El l-a citit în noaptea dinaintea morţii sale şi a fost auzit repetând făgăduinţa lui în tot cursul orelor nopţii.

„26. Carnea şi inima mi se prăpădesc, dar Dumnezeu este stânca inimii mele şi moştenirea mea pe vecie. ” (Psalmii 73:26, NTR)

Îndemnat de acest verset, Charles Wesley (1707-1788), pe patul său de moarte, a dedicat soţiei lui unul din cele 6500 de imnuri ale sale în care apar cuvintele: „Isus… tăria cărnii şi inimii mele pieritoare”.

Crezul, teologia inimii si John Wesley

Impotriva intelectualismului de care uneori acuzase dog­matica confesională, John Wesley a susţinut că „cineva poate să fie de acord cu trei crezuri sau cu douăzeci şi trei… şi totuşi să nu aibă nici un fel de credinţă creştină”, atîta vreme cît natura reală a religiei adevărate nu consta în „ortodoxie sau păreri corecte”, ci, „şi mai adînc, în chiar «omul cel tainic al inimii»”; totuşi, era sigur că, în această chestiune, ca şi în întreaga sa teologie în general, era în acord cu Cele 39 de articole ale Bisericii Angliei, în care „Biserica noastră [anglicană] se comportă (într-adevăr, în multe chestiuni) urmînd celei vechi”.

Wesley considera că adevărata ortodoxie înseamnă următorul fapt: „cunoaşterea lui Dum­nezeu unic şi întreit este strîns legată de adevărata cre­dinţă creştină, de întreaga religie esenţială”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, vol 5

Despre desavarsirea crestina – John Wesley

Preaching to the newly converted: a painting of John Wesley with Methodists in the movement’s early days

Astfel, aşa cum observase Wesley, „desăvîrşirea” putea însemna multe. Un erudit sugera că, deşi „doctrina lui Wesley despre îndreptăţire… nu trebuie înţeleasă ca o parte însemnată, echilibrată a învăţămîntului doctrinar… [ci] valorează mai mult din perspectiva relatării pelerinajului său teologic”, înţelegerea sa fundamentală a desăvîrşirii părea să constea în distincţia dintre „desăvîrşirea în curs de desăvîrşire” şi „desăvîrşirea desăvîrşită”. Desăvîrşirea „desăvîrşită” era un atribut esenţial al lui Dumnezeu, Care este un „imens ocean al tuturor desăvîrşirilor”, dar pentru credincios ea rămînea un scop, urmînd a fi atins în viaţa de veci. Desăvîrşirea „în curs de desăvîrşire”, dim­potrivă, era un dar şi un proces care se desfăşoară aici, în această viaţă; a început cu actul divin de îndreptăţire de către har prin credinţă, în care credinciosul este „înnoit, curăţit, purificat, sfinţit”, dar „nu… cu desăvîrşire”, şi prin care progresează către atingerea scopului şi va continua să o facă pînă la sfîrşit. „Gîndesc despre îndreptăţire”, scria Wesley în Jurnalul său, „la fel ca domnul Calvin. Cu privire la aceasta, nu mă deosebesc de el deloc”. Desăvîr­şirea era [concepută ca fiind] creşterea înspre maturitatea creştină.Desăvîrşirea creştină a lui William Law, pe care Wesley a sprijinit-o şi a continuat să o citească, în ciuda criticilor pe care i le aducea autorului, mărturisise în introducerea cărţii: „Dacă Dumnezeu nu ar ierta slăbi­ciunile şi bolile, cei mai buni dintre oameni nu şi-ar primi răsplata”.

Cînd Hristos a spus: „Credinţa ta te-a mîntuit”, nu se referea la credinţa pe care o puteau avea şi demonii, ci la cea pe care Pavel a descris-o ca fiind „credinţa care este lucrătoare prin iubire”; teologii ortodocşi răsăriteni, părinţii de la Conciliul tridentin şi John Wesley conside­rau acel text favorit pentru relaţia strînsă existentă între îndreptăţirea prin credinţă şi vieţuirea în sfinţenie. Exista într-adevăr „un consens universal al tuturor celor ce sînt ortodocşi” (cel puţin potrivit definiţiilor Reformei) că, în vreme ce „cuvîntul a îndreptăţi nu trebuie luat într-un sens moral”, credinţa care îndreptăţeşte trebuie totuşi să fie vie, să producă nu doar iertarea păcatelor, ci şi o reînnoire a vieţii, şi era un grosolan „abuz faţă de doctrina” îndrep­tăţirii a trage concluzia, pe baza acesteia, „că cineva se poate mîntui fără fapte bune”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, vol 5

Despre Biserica – C S Lewis

În prezent, unul din marii noştri[ai dracilor] aliaţi este însăşi biserica. Să nu mă înţelegi greşit, nu mă refer la Biserică aşa cum o vedem noi, întinzîndu-se în timp şi spaţiu şi înrădăcinată în veşnicie, cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor. Mărturisesc că acesta este un spectacol care-i tulbură şi pe cei mai îndrăzneţi ispititori ai noştri dar, din fericire este complet invizibil pentru aceşti oameni. Tot ce vede pacientul tău este imitaţia gotică, clădirea neterminată de pe noul teren. Cînd intră acolo, îl vede pe băcanul din vecini grăbindu-se să-i ofere, cu o expresie cam mieroasă, o cărţulie lucioasă ce conţine liturghia pe care nici unul din ei n-o înţelege şi o căr­ticică ponosită cu textele stîlcite ale unor poezii religioa­se, majoritatea proaste şi tipărite foarte mic. Cînd ajunge în banca lui şi se uită în jur, îi vede tocmai pe acei vecini pe care pînă acum i-a evitat. Tu te poţi baza destul de mult pe acei vecini. Fă să-i zboare gîndurile încoace şi încolo, între o expresie ca „trupul lui Hristos” şi feţele concrete din strana vecină. Contează foarte puţin, desigur, ce fel de oameni sînt în realitate cei din banca vecină. S-ar putea ca tu să-i cunoşti pe unii ca mari luptători de partea Vrăjmaşului. Nu contează.

[…] Noi vrem ca biserica să fie mică nu numai pentru ca tot mai puţini oameni să-l poată cunoaşte pe Dumnezeu, dar şi pentru ca cei ce-L cunosc să poată dobîndi acea încordare neliniştitoare şi apărarea autojustificatoare a unei societăţi sau coterii secrete. Biserica e, desigur, bine apărată şi încă nu am reuşit să-i dăm toate carac­teristicile unei facţiuni, dar deseori facţiuni subordonate din interiorul ei au produs rezultate admirabile, de la partidele lui Pavel şi Apolo în Corint, pînă la partidele puritane şi sacramentale din cadrul Bisericii Anglicane.

[…] Ai amintit în treacăt în ultima ta scrisoare că  pacientul continuă să frecventeze o biserică şi  numai una de cînd s-a convertit şi că nu e pe deplin mulţumit de ea. Pot să te întreb ce ai de gînd? De ce nu ai nici un raport asupra cauzelor fidelităţii lui faţă de biserica de care aparţine? Îţi dai seama că, dacă nu se datorează indiferenţei, e un lucru foarte rău? Ştii cu siguranţă că pentru un om, dacă nu poate fi lecuit de mersul la biserică, cel mai bun lucru este să-l trimiţi peste tot în împrejurimi în căutarea bisericii care i se „potriveşte”, pînă cînd devine un degustător sau un cunoscător de biserici.

Motivele sînt evidente. În primul rînd trebuie atacată organizaţia parohială pentru că, fiind o unitate de loc şi nu de afinităţi, aduce laolaltă oameni de clase şi psihologii diferite în acea unitate pe care o doreşte Vrăjmaşul. Principiul adunării, pe de altă parte, face din fiecare biserică un fel de club şi, în cele din urmă, dacă totul merge bine, o coterie sau o facţiune. În al doilea rînd, căutarea unei biserici „potrivite” face din om un critic acolo unde Vrăjmaşul vrea ca el să fie elev. Ceea ce vrea El de la laic în biserică este o atitudine care să poată fi într-adevăr critică în sensul respingerii a ceea ce este fals sau nefolositor, dar care e cu totul necritică în sensul că nu evaluează, nu pierde timpul gîndindu-se la ce respinge, ci se deschide într-o receptivitate umilă şi necîrtitoare pentru orice hrană care i se dă (ca să vezi cît e El de josnic, de nespiritual şi iremediabil vulgar!). Atitudinea asta, în special în timpul predicilor, creează condiţia (cît se poate de ostilă întregii noastre politici) în care platitudinile pot fi auzite într-adevăr de sufletul omenesc. Cu greu găseşti vreo predică sau vreo carte care să nu fie periculoasă pentru noi, dacă e primită în dispoziţia aceasta. Aşa că te rog să te trezeşti şi să-ţi trimiţi cît se poate de repede nebunul prin bisericile din apropiere. Performanţa ta de pînă acum, nu mi-a dat prea multă satisfacţie.

Scrisorile lui Zgindarila

Wesley despre desavarsire

Definiţia pe care o dă John Wesley desăvârşirii biblice ar merita studiată mai mult … Desăvârşirea, conclude el, este dragostea desăvârşită faţă de Dumnezeu   şi  aproapele,   exprimată   în   cuvinte   şi  acţiuni.   Iar  dragostea   pentru Dumnezeu înseamnă „a te desfăta în El, a te bucura în voia Lui, a dori în mod continuu să Îi aduci mulţumiri, a căuta şi găsi fericirea în El şi a înseta zi şi noapte pentru o fericire deplină în El.”

Tot la fel, Wesley a scris: „este puritatea intenţiei, a consacrării vieţii întregi lui Hristos. Înseamnă a-I da lui Dumnezeu inima întreagă; este dorinţa şi motivul care controlează în întregime temperamentul. Înseamnă consacrarea, nu numai a unei părţi, ci a întregii fiinţe, a sufletului, trupului şi minţii, lui Dumnezeu. Altfel spus, gândul nostru este gândul care era în Hristos şi care ne face să umblăm aşa cum a umblat El. Este circumcizia inimii de toate murdăriile, de toată poluarea din interior şi din exterior. Este o refacere în noi a chipului lui Dumnezeu, ducând la asemănarea completă cu Cel care ne-a creat. Iar cu alte cuvinte, înseamnă… a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima  noastră, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine.”

Este greu de îmbunătăţit o asemenea definiţie, prin care Wesley a descris „întreaga şi singura desăvârşire”.

Nu pot sa nu observ asemanarile izbitoare cu sfantul Ioan Gura de Aur…