Despre desavarsirea crestina – John Wesley

Preaching to the newly converted: a painting of John Wesley with Methodists in the movement’s early days

Astfel, aşa cum observase Wesley, „desăvîrşirea” putea însemna multe. Un erudit sugera că, deşi „doctrina lui Wesley despre îndreptăţire… nu trebuie înţeleasă ca o parte însemnată, echilibrată a învăţămîntului doctrinar… [ci] valorează mai mult din perspectiva relatării pelerinajului său teologic”, înţelegerea sa fundamentală a desăvîrşirii părea să constea în distincţia dintre „desăvîrşirea în curs de desăvîrşire” şi „desăvîrşirea desăvîrşită”. Desăvîrşirea „desăvîrşită” era un atribut esenţial al lui Dumnezeu, Care este un „imens ocean al tuturor desăvîrşirilor”, dar pentru credincios ea rămînea un scop, urmînd a fi atins în viaţa de veci. Desăvîrşirea „în curs de desăvîrşire”, dim­potrivă, era un dar şi un proces care se desfăşoară aici, în această viaţă; a început cu actul divin de îndreptăţire de către har prin credinţă, în care credinciosul este „înnoit, curăţit, purificat, sfinţit”, dar „nu… cu desăvîrşire”, şi prin care progresează către atingerea scopului şi va continua să o facă pînă la sfîrşit. „Gîndesc despre îndreptăţire”, scria Wesley în Jurnalul său, „la fel ca domnul Calvin. Cu privire la aceasta, nu mă deosebesc de el deloc”. Desăvîr­şirea era [concepută ca fiind] creşterea înspre maturitatea creştină.Desăvîrşirea creştină a lui William Law, pe care Wesley a sprijinit-o şi a continuat să o citească, în ciuda criticilor pe care i le aducea autorului, mărturisise în introducerea cărţii: „Dacă Dumnezeu nu ar ierta slăbi­ciunile şi bolile, cei mai buni dintre oameni nu şi-ar primi răsplata”.

Cînd Hristos a spus: „Credinţa ta te-a mîntuit”, nu se referea la credinţa pe care o puteau avea şi demonii, ci la cea pe care Pavel a descris-o ca fiind „credinţa care este lucrătoare prin iubire”; teologii ortodocşi răsăriteni, părinţii de la Conciliul tridentin şi John Wesley conside­rau acel text favorit pentru relaţia strînsă existentă între îndreptăţirea prin credinţă şi vieţuirea în sfinţenie. Exista într-adevăr „un consens universal al tuturor celor ce sînt ortodocşi” (cel puţin potrivit definiţiilor Reformei) că, în vreme ce „cuvîntul a îndreptăţi nu trebuie luat într-un sens moral”, credinţa care îndreptăţeşte trebuie totuşi să fie vie, să producă nu doar iertarea păcatelor, ci şi o reînnoire a vieţii, şi era un grosolan „abuz faţă de doctrina” îndrep­tăţirii a trage concluzia, pe baza acesteia, „că cineva se poate mîntui fără fapte bune”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, vol 5

%d blogeri au apreciat asta: