Daruind vei dobandi – Nicolae Steinhardt ( carte audio incompleta)

S-ar zice ca transpunerea audio a cartii ”Daruind vei dobandi” de Nicolae Steinhardt – chiar si incompleta –  se bucura de ceva succes. Am gasit stranse si oferite spre download fisierele inregistrate de mine. Spre rusinea mea, n-am reusit sa termin proiectul. Sper totusi sa reusesc… mai ales daca altii mai inzestrati vocal si tehnic nu se gandesc sa ofere publicului un audio-book profesional asa cum merita cartea.

Gasiti in doua arhive rar eseurile inregistrate la adresa: http://carti-audio.blogspot.com/2011/03/daruind-vei-dobandi-nicolae-steinhardt_4139.html

In memoriam Nicolae Steinhardt(n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) – Crez ortodox

Cred în Sfanta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Astia doctori! ”Te fac sănătos şi-ti mai dau şi bani”

„-  Arată  lui  Pavel  sufletul  tău  bolnav!  Adu  în  casa  ta  pe  Matei! Aşază-te lângă Ioan! Ascultă de la ei ce trebuie să facă un bolnav ca tine! Ei  îti vor spune negreşit şi nu vor tine tăinuite sfaturile lor. Ei n-au murit, ci trăiesc şi grăiesc”. (Omilii la Matei, omilia LXXIV, IV, în col. PSB, vol. 23, p. 844)

„Adu înaintea lui (sufletului – n.n.) pe profeti! Acestor doctori nu trebuie să le dai bani; nici nu cer plată pentru osteneala lor, nici pentru doctoriile  ce  le  pregătesc.  Te  silesc  însă  să  faci  o  cheltuială.  Să  dai milostenie!  În  celelalte  privinte  îti  dau  ei  tie  bani;  de  pildă,  când  îti poruncesc  să  trăieşti  în  castitate,  te  scapă  de  o  multime  de  cheltuieli zadarnice  şi  prosteşti;  când  îti  poruncesc  să  te  laşi  de  betie,  te  fac  mai bogat. Ai văzut arta acestor doctori? Te fac sănătos şi-ti mai dau şi bani. Aşează-te,  dar,  lângă  ei  şi  află  de  la  ei  ce  boală  ai.”  (Omilii  la Matei, omilia LXXIV, IV, în col. PSB, vol. 23, p. 844)

PLESU & LIICEANU – DESPRE TOLERANTA si INTOLERABIL

Sf. Grigorie de Nyssa – Viaţa Sfintei Macrina

Adolf  von  Harnack  a  caracterizat  cândva  lucrarea  lui  Grigorie  de  Nyssa,  Viaţa  Macrinei,  ca  pe „probabil cea mai clară şi mai pură expresie a spiritualităţii Bisericii greceşti”, pe care ar trebui să o consulte  de  la  început  oricine  caută  rezumatul  ortodoxiei  greceşti .  Autorul  cărţii  a  intenţionat  ca aceasta să fie un autentic portret  al sfintei  Macrina, care este sora lui, despre care el a spus în altă parte că este singura  în  care, în  ultimele ei ceasuri, se putea încrede să răspundă obiecţiilor celor care nu credeau în Înviere.

J. Pelikan – Christianity and Classical Culture(1992-1993, Gifford Lectures at Aberdeen)

Pleşu şi Liiceanu despre calomnie

Christos — unicul realist deplin

Nimeni nu ştie cât de rău este până în mo­mentul în care încearcă din răsputeri să fie bun. Circulă ideea naivă cum că oamenii buni nu ar şti ce înseamnă ispita. Ea este o minciună vă­dită. Numai cei care încearcă să reziste ispitei cunosc cât de puternică este ea. In definitiv, afli care este forţa armatei germane luptând cu ea, iar nu capitulând. Afli cât de tare suflă vântul dacă încerci să mergi contra lui, iar nu să te culci la pământ. Un om care cedează în faţa ispitei după cinci minute pur şi simplu nu ştie ce s-ar fi ales de ea o oră mai târziu. Iată de ce oamenii răi, într-un fel, cunosc foarte puţin despre rău­tate. Ei au trăit la adăpost prin faptul că au cedat întotdeauna. Nu descoperim puterea impulsu­lui malefic din noi decât în momentul în care în­cercăm să ne împotrivim lui; iar Christos, pentru că El a fost singurul om care nu a cedat nicio­dată în faţa ispitei, este de asemenea singurul om care ştie până la capăt ce înseamnă ispita — unicul realist deplin.

C S Lewis

%d blogeri au apreciat asta: