Ziceri cristice neintrate in canonul Noului Testament

SF.  CLEMENT ROMANUL,  EPISTOLA A II-A CATRE  CORINTENI , CAPITOLUL XII – in Scrierile Parintilor apostolici, PSB, vol 1, p.99

Daca prima parte a zicerii aduce cu lauda virtutii integritatii(pomenita nu doar o data in NT in contrast cu fatarnicia, duplicitatea, doua sau mai multe feţe), partea ultima despre enigmatica ”de-sexualizare” a barbatului si a femeii pare corelata cu ”zicerea” canonizata a sfantului apostol Pavel/Paul din 1 Corinteni 7:29-31 :

²⁹ Fraţilor, eu vă spun aceasta: timpul s-a scurtat. De acum, cei care au femeie să fie ca şi cum nu ar avea, ³⁰ cei care plâng ca şi cum nu ar plânge, cei care se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura, cei care cumpără, ca şi cum nu ar fi stăpâni, ³¹ cei care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi: căci chipul acestei lumi trece. (NTC)

Cum sa se raporteze un crestin intelept si matur la asemenea ziceri? Cu deschidere prudenta. Adica sa ia in calcul posibilitatea ca unele din aceste ziceri sa fi apartinut realmente Domnului, ele pastrandu-se in scrierile parintilor apostolici, caci:

²⁵ Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus. Dacă acestea s-ar scrie una câte una, cred că nici lumea întreagă nu ar cuprinde cărţile scrise. (Ioan 21:25,NTC)

³⁰ Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. ³¹ Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui. (Ioan 20:30-31, NTC)

Mai ales atunci cand zicerile necanonice sunt reformulari sau paralele ale textelor canonice, ele sunt probabil autentice sau parafrazari aproximative, datorate impreciziei transmisiei orale. Pentru cele stranii, rezerva este indicata: Biserica nu intamplator a lasat in afara canonului scrieri antice adesea folosite in cultul crestin pe alocuri. Aceste ziceri pot fi o lectura incitanta dar ne-normativa pentru credinta si practica. De fapt acesta a si fost rostul Canonului: sa ofere comunitatii de credinta un etalon, un standard, o norma – in vederea pastrarii unitatii credintei in adevar. Dupa cum spune sfantul apostol Ioan: evangheliile au fost asternute in scris

ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui.

PS: desi Epistola a doua catre Corinteni a sf. Clement Romanul nu este considerata de experti ca apartinand autorului caruia ii este atribuita, provocarea ramane valabila in dreptul tuturor citatelor atribuite Domnului aflate in scrierile parintilor apostolici care nu se regasesc in canonul NT; am ales citatul de mai sus doar ilustrativ si pentru ca este consonant cu textele canonice

O predica de nunta regala

O predica anglicana, cu ceva muzica metodista pentru un print si o printesa.

”Cenusareasa” isteata Kate, mamaliga romaneasca si obida cuvenita

A fost si ”nunta secolului”, o nunta perfecta: mireasa-printesa de basm, print fermecator, ordine, frumusete, nuntasi voiosi si de seama.  Marea Britanie nu-si dezminte renumele de aparator al traditiilor, etalon al elegantei si ordinii – parca toate concentrate intr-o institutie: cea regala. Asa cum spunea un comentator : asa ceva ( nunta princiara) nu poti vedea nici la New York , un alt pol al civilizatiei de unde adesea ”se da tonul”( si la bune si la rele). Casa regala britanica este mai mult decat un simbol – este inima unui gen de societate care se distinge prin aristocratie. Politetea si punctualitatea englezilor nu-s decat varful icebergului unei constiinte sociale mature. Bunul gust si luxul, iata,  pot face casa buna.

Trecand dincolo de frumusetea zilei – se mai intampla si evenimente frumoase – nu pot sa nu ma intreb de ce romanii – dupa ce au scapat de comunism, zice-se, dupa ce au innodat istoria cu punctul de unde firul a fost brutal rupt de bolsevici – de ce nu si-au ”securizat” revenirea in randul lumii normale si bune, reinstaurand institutia prestigioasa si mai mult decat utila a regalitatii? Intrebarea probabil pare retorica; pentru ca raspunsul este evident: de fapt ruptura nu a fost reparata, revenirea este una ciunta si ciuntita de neo-comunistii lui Iliescu, cel care a confiscat ”revolutia” din decembrie, doar pentru a asigura o tranzitie banoasa a fostelor structuri ale securitatii spre interfetele ”democrate” sub care se ascund azi pentru a trage sforile in continuare nestingheriti. Alte masti, aceleasi odioase entitati( ”oameni” nu ii pot numi).

De ce regele Mihai a fost demonizat de Iliescu si acolitii lui imediat dupa ”revolutie”? De ce partidele istorice au fost ”linistite” cu bâtele ? De ce studentii au fost ”educati” cu ghioagele minerilor? Pentru ca progresul insemna restaurarea unei institutii( cea regala) care ar fi amenintat clica lui Nastase-UTC, Geoana-prostanacu, Vanghelie-almanahe, Hrebenciuc cel rozaliu  si restul haitei. Tatucul Iliescu stia ca adevaratul dusman de care avea a se teme serios este regele – omul care ar fi reprezentat conexiunea cu Europa la un nivel si un prestigiu la care nimeni altul – nici profesorul Constantinescu, nici marinarul Basescu ( Iliescu nici nu merita pomenit!) – nu putea nici visa. Daca in anii 90 era oarecum de asteptat ca unii sa nu realizeze imperativul politic al revenirii la monarhie, este greu de explicat de ce romanii azi, dupa 20 de ani de taras-grapis prin mlastina ”guvernata” de

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii

de ce azi zic, cand toti spun ca alegerile se fac pe principiul votului negativ ( mai bine Constantinescu decat Iliescu, mai bine Iliescu decat Vadim, mai bine Basescu decat Nastase, mai bine Basescu decat Geoana, mai bine Antonescu decat Basescu) , cand toti se plang de lipsa alternativei, cand clasa politica este la un nivel de la care nu prea mai are unde cobori, de ce dar, romanii nu se trezesc?

Injura romanul cu obida; s-a saturat de circ si minciuni; e satul de demagogi si generalizata taratura

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

Kate l-a cucerit pe William. Regele e de mult si irevocabil cucerit de poporul asta de mamaliga, cel roman. Cand se va trezi insa natia asta sa zica ”da” celui care-i poate darui din aristocratia sa, din experienta sa de viata, din ”aroma” sangelui albastru dupa care  tanjim?

Va propun un exercitiu de imaginatie : comparati va rog chipurile urmatoare si ganditi-va ce va transmite fiecare…

O ultima intrebare: tot una e sa fii de meserie Rege cu a fi de meserie profesor sau marinar?

Tache, Ianche si Cadar

Sex in paradis? Nu, ci ceva infinit mai ”hot”

Litera şi spiritul Scripturii, ca şi a întregu­lui creştinism, ne interzic să presupunem că via­ţa de după Noua Facere va fi o viaţă sexuală; acest lucru ne sileşte însă imaginaţia să se mul­ţumească cu alternativa, dătătoare de lehamite, fie a unor trupuri care cu greu ar putea fi luate drept trupuri umane, fie a unui post perpetuu. In ceea ce priveşte postul, cred că felul nostru de a vedea lucrurile astăzi ar putea fi asemănat cu cel al unui copilandru care, după ce i se spu­ne că actul sexual este cea mai înaltă plăcere a trupului, întreabă imediat dacă poţi să mă­nânci şi ciocolată în acelaşi timp. Când i se va răspunde „Nu”, el va crede, poate, că lipsa cio­colatei este principala caracteristică a sexua­lităţii, în zadar îi spui că motivul pentru care iubiţii prinşi în extazul lor carnal nu se apucă să mănânce ciocolată este că ei au o preocupa­re mult mai bună. Băiatul ştie ce e aceea cio­colată; el nu ştie ce este acel lucru pozitiv care o exclude. Şi noi suntem în aceeaşi situaţie. Ştim ce e aceea viaţa sexuală; nu ştim, cu ex­cepţia unor slabe scăpărări, ce este acea alter­nativă care, în Cer, nu va mai lăsa loc pentru aşa ceva. Prin urmare, acolo unde ne aşteaptă prisosul, noi ne temem că vom fi puşi la post. Dacă negăm ideea că viaţa sexuală, aşa cum o înţelegem noi în prezent, este parte a beatitu­dinii finale, nu este necesar, evident, să presu­punem că va dispărea şi diferenţa dintre sexe. Ceea ce nu mai este necesar pentru scopuri bio­logice putem presupune ca va supravieţui de dra­gul plenitudinii. Sexualitatea este instrumentul atât al virginităţii, cât şi al virtuţii conjugale; băr­baţilor şi femeilor nu li se va cere să arunce ar­mele pe care le-au folosit victorioşi. Numai învinşii şi dezertorii îşi aruncă săbiile. Invingătorii şi le bagă în teacă şi le păstrează. Cuvântul care ar descrie mai bine viaţa cerească nu este „a-sexuală”, ci „trans-sexuală”.

C.S. Lewis, Despre minuni

Abandonat fiind cu totul şi sortit unei trăiri în plină pătimire dialectică, înţeleg că ajutor raţional nu pot primi de nicăieri; stupefiantele, alcoolul, erosul, mângâierile prin iluzii sau manii nu sunt valabile pentru că mă pun la discreţia bunăvoinţei altuia şi sunt temporare, ba şi supuse capriciilor timpului care le degradează;

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii

Cei doi titani ai credintei din secolul trecut, fac lumina si liniste intr-un subiect foarte … hot(pentru destui). Primul ilustreaza cum nu se poate mai nimerit ca noi ”cunoastem doar in parte” si de-asta ne dezlipim asa greu de ce ni se pare dulcele maxim, cand daca am sti de o Dulceata incomparabil mai placuta, dulceata pe care o stim si-ar pierde vraja. Al doilea rupe vraja sexului aratandu-ni-l asa cum e: temporar, ciunt, la mana altuia.

O atractie/frumusete se va dovedi nesatisfacatoare cand vom descoperi alternativa unei Frumuseti/Atractii mult mai teribile. Frumusetea creaturii va ceda in fata Frumusetii Creatorului (de frumuseti).Frumusetea mica si insignifianta va fi biruita-absorbita intr-o nespus de mai mare si coplesitoare Frumusete. Ti se va lua/duce pofta de eros cand acesta va pali si se va topi in fata Iubirii far-de-pereche. Dar nu oricine poate duce si pricepe asta ”hrana tare” (Matei 19:10-12, 1 Corinteni 7:1-2,7-9 )

PS: secvente video din ecranizarea vietii sfantului Francisc de Asissi, cel supranumit ”alter Christus” datorita vietii sale; scenele redau: 1. gasirea Bucuriei ; 2. intelepciunea  cuminteniei vis-a-vis de sexualitate; 3. fericirea ”trans-sexuala” dupa vorba lui C S Lewis

M­-ar primi Hristos? (N. Steinhardt)

Londra 1938
Duminică îmi petrec după­-amiezele plimbându-­mă în City. Străzile sunt absolut pustii. Merg trei­-patru ore în şir fără a da de un singur om. Câte o pisică iese dintr-­un gang şi­-mi taie iute drumul ori o ia agale de­a lungul zidurilor. Am impresia că pentru mine singur se desfăşoară ca pe o scenă turnantă decorul acesta urban, că sunt spectatorul unic al unei feerii ca Ludovic al II­-lea al Bavariei în operele lui Wagner, uneori montate şi cântate numai pentru el.
La intervale dese: biserici, capele. Unele pitite prin curţi, ganguri, colţuri neaşteptate. (Dickens: case mici despre care s­-ar zice că s­-au jucat de­-a v­-aţi ascunselea printre cele mari.) Sunt închise. Aş dori să intru. M­-ar primi Hristos? Nu mă poate primi. Cu alde mine nu are a face, ne urăşte. Dar dacă nu urăşte pe nimeni? Dacă se plimbă şi el pe străzile acestea pustii şi misterioase în căutare de suflete? Dacă e liberal şi tolerant şi are o inimă de vânător? Ca să mă apropii de el ar trebui să trec prin apa unui cazan, să mănânc pâine şi să beau vin care sunt carne şi sânge. De ce a statornicit barierele acestea? Ce departe e. Ce ferecat. Şi totuşi simt că mai păşeşte cineva pe caldarâmul acesta (bântuit de atâtea fantome); dar nu calcă, lunecă; pluteşte oare pe asfalt aşa cum a mers, zice­-se, pe valurile lacului de la Tiberiada?

Jurnalul Fericirii

Hristos nu doar ca l-a primit dupa indelunga asteptare, dar l-a si urmarit intocmai cum Il banuia: ca un vanator perseverent, chiar si pe strazile Londrei. Nu doar un irlandez protestant i-a prezis convertirea la Hristos, in urma unui vis? Iar barierele strasnice care credea Steinhardt ca se vor dovedi ferecate pentru el, i s-au revelat curand ca fiind de fapt porti de ”miere” spre Fericirea fericirilor … desi cazanul era cu apa viermanoasa!

Nu cumva în esenţa ei viaţa aşa şi este…?

Londra 1937
Ca să ajung la adresa dată de Nuţi L. a trebuit să rătăcesc printr-­un lung şir de cercuri concentrice: străzi aidoma, numai vilişoare, grădiniţe, felinare tip Belisha beacons — bătute de ploaia şi vântul care de trei zile au luat în stăpânire oraşul.
Pe străzi, spre seară nu văd pe nimeni, numai vânt, ploaie şi felinare, dezolarea îmi pătrunde în oase, astfel încât modesta cameră în care o găsesc pe Nuţi mi se pare un liman: în vatră luceşte purpuriu un foc electric, lampa de lângă fotoliu are un abajur verde, pe măsuţă atrag privirea ceştile de ceai. Contrastul între confortul britanic întemeiat pe elemente simple (căldură, apă, lumină temperată, un elixir: frunzele de ceai, sticluţa de rom) şi tomnatecul peisaj de afară e atât de izbitor, încât nu pot să nu încerc un simţământ de înduioşare. Nu cumva în esenţa ei viaţa aşa şi este: ca o pădure sălbatică bântuită de jivine, plină de hârtoape şi capcane, scuturată de fulgere şi rafale de ploaie şi, la margine, o singură căsuţă luminată şi caldă, de unde locatarii vor trebui să iasă cu toţii înainte de implacabilii zori?

Nicolae Stenhardt, Jurnalul Fericirii

Easter orthodox song – Hristos voskrese! Hristos a înviat!

Resurrection – Mahler (: Symphony No. 2)

Hristos Anesti (Orthodox Music, Divna Ljubojevic)

« La Passion selon saint Matthieu » par Mgr Hilarion (Alfeyev) Video

 

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

JOIA SFÂNTĂ (Cina Domnului) – ”PREGĂTIRI DE CINĂ” de Vasile Voiculescu(R)

Venise primăvara şi sterpele gorgoane
Cu tort de flori alese îşi peticeau chilimul…
Şi doldora de mărfuri,de bani şi caravane
Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul.

Pe uliţe un zbieret de miei fără-ncetare
Şi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine;
Copii, fugiţi din joacă, cereau, scâncind, mâncare
Şi s-agăţau de poala grăbitei gospodine.

Isus, din foişorul cu şiţa înverzită
Privea deşarta caznă şi robotul zadarnic…
O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită,
Ca umbra şi lumina, luptau în el amarnic.

Chesat şi aprig, Iuda se tânguia la poartă
Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare
Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,
Iar Petre-şi da cuţitul pe gresii şi amnare.

Cu multă greutate găsiră precupeţul
Ce s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradă
Şi dup-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul,
L-au înfăşcat şi veseli i l-au adus să-l vadă.

Era un miel molatic cu laţele plăviţe,
Mirositor a lapte şi-l toropise somnul,
Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe,
Şi presimţind scaparea,a behăit spre Domnul.

Atunci duios şi paşnic, ca un păstor din munte
Isus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere,
Îl sărută cu sete pe bot,pe ochi şi pe frunte,
Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere.

Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară,
Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul.
Doar Iuda-nţepenise, holbat,năuc pe scară
Privind sărutul tainic ce osândise mielul.

Din Tara Zimbrului(1918)

Christos, Cel care pătimeşte pentru lumea Lui

Nu este oare fiecare tablou al Patimilor o chin­tesenţă a unui anumit aspect universal al su­ferinţelor neamului omenesc? Intâi El rosteşte rugăciunea, la ceas de mare suferinţă; ea nu este ascultată. Apoi se duce să-Şi regăsească prietenii. Ei dorm — aşa cum şi ai noştri sau noi înşine dormim atât de des, ori suntem ocu­paţi, plecaţi, preocupaţi de altceva. Pe urmă, El se îndreaptă spre Biserică; însăşi Biserica pe care El a adus-o pe lume. Ea îl condamnă. Acest lucru este şi el caracteristic. In fiecare Biserică, în fiecare instituţie, există ceva care mai devre­me sau mai târziu se îndreaptă chiar împotriva scopului pentru care ea a fost creată. Insă pare să mai existe o şansă. Există Statul; în acest caz, statul roman. Pretenţiile sale sunt cu mult mai mici decât cele ale capilor religioşi evrei, dar din chiar acest motiv el poate rămâne neatins de fanatismele religioase locale. El se pretinde a fi­inţa numai la un nivel grosier, lumesc. Da, dar numai întrucât acest lucru este compatibil cu eficacitatea politică şi cu raison d’etat (raţiunea de stat). Devii un pion într-un joc complicat, însă, chiar şi acum, nu este totul pierdut. Mai există apelul la Popor — la cei săraci şi simpli pe care El îi binecuvântase, pe care îi vindecase şl hrănise, şi învăţase, din rândurile cărora El însuşi face parte. Dar ei s-au transformat peste noapte (nu este ceva neobişnuit) într-o gloată ucigaşă care îi vrea sângele. Nu există deci nici un sprijin decât de la Dumnezeu. Iar către Dum­nezeu, ultimele cuvinte ale Domnului sunt: „De ce m-ai părăsit?”Vedeţi cât de caracteristice, cât de reprezen­tative sunt toate. Condiţia umană scrisă cu li­tere mari. A fi om înseamnă şi aceste lucruri. Orice frânghie se rupe atunci când o apuci. Ori­ce uşă ţi se trânteşte în faţă când ajungi la ea. A fi ca vulpea la capătul goanei; numai capcane, oriunde te-ai îndrepta.

C S Lewis, Letters to Malcolm: Chiefly on Prayer

The Living Christ Series (1951)

http://www.imdb.com/title/tt0181658/

Gólgota (1935)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Miluiri dumnezeiesti: N. Steinhardt si Sundar Singh

Gherla, mai 1963

(…) Părintelui Haralambie — ca unui sfânt — cutez să-i împărtăşesc — e primul — cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumătate înainte, în celula douăzeci şi cinci.
O dată mi s-a arătat în vis mama — care mereu mergea la Capra, la biserică, şi care vorbea atât de curat şi de fermecător româneşte — şi, luându-mă de mână, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş în întregime zugrăvit cu figuri de sfinţi şi acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate şi înspre icoane şi mă îndemna să le sărut.
Al doilea vis a fost mai cutremurător, şi-i zic vis pentru că nu îndrăznesc să-i spun altfel.[…]

În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii — înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot.
Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care — antigravitaţional — mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc  .
(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.)
Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surâde, nu tresare.
Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte.
Dimpotrivă, mă fericeşte. Îmi cere însă multă discreţie şi smerită stăpânire de sine. Şi mai ales — e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort — să le iau drept fireşti, drept ceva neexcepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cât se poate de comun al vieţii de obşte. Un gând bun din partea mamei, aşa ca o salutare. Iar mila Domnului e bogată; când trece, se întâmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii)

Sundar nu avea decât 15 ani, însă un tânăr hindus este mult mai dezvoltat decât un european de aceeaşi vârstă. Şi sinuciderea nu este condamnată în India cum este la noi. Sundar merse la tatăl său: „Am venit să-ţi spun „adio”,- mâine dimineaţă voi fi mort”.

„Pentru ce vrei să te omori?”

„Pentru că religia hindusă nu poate să mă mulţumească şi nici bogăţia, nici belşugul, nici altă stare şi nici averea noastră. Toate acestea pot să satisfacă trebuinţele corpului, dar nu năzuinţele sufletului meu. Am trăit destul din mizerabila viaţă, acum vreau să-i pun capăt”.

Sundar se deşteptă la ora trei dimineaţa. Era în 18 decembrie 1904. El făcu o baie rece, apoi începu să se roage: „Dacă există un Dumnezeu, să vrea atunci să mi se reveleze şi să-mi arate calea spre risipirea tulburării inimii mele şi îl voi servi toată viaţa”.

„Eram ferm hotărât, în caz că rugăciunea mea nu primea răspunsul, să merg mai înainte de a se crăpa de ziuă, să-mi pun capul pe şina căii ferate, la trecerea trenului. Am rămas la rugăciune o oră şi jumătate, sperând să văd apărând pe Krishna sau Budha sau oricare sfânt din credinţa hindusă, dar ei nu au apărut. Nu mai aveam la dispoziţie decît o jumătate de oră. Mă rugai şi cu mai multă stăruinţă încă: „O, Dumnezeule! Dacă Tu exişti, descoperă-mi-Te!”

Deodată o mare lumină deosebit de strălucitoare inundă camera, de crezui că a luat foc casa. Am deschis uşa, dar afară era întuneric. Şi atunci se petrecu un lucru pe care nu mi l-am închipuit vreodată: camera se umplu de o lumină minunată care luă forma unui glob şi eu văzui un bărbat viu şi strălucitor în centrul acestei feerii. Nu era nici Budha şi nici Krishna, ci era Cristos. Nu voi uita toată veşnicia Faţa Sa glorioasă prea plină de iubire, nici cele câteva cuvinte pe care le pronunţă: „Pentru ce Mă prigoneşti? Eu am suferit pentru tine, Mi-am dat viaţa pentru tine, Eu sunt Mântuitorul lumii”.

Aceste cuvinte au fost înscrise ca şi cu litere de foc în inima mea. Cristos pe Care-L credeam mort, era viu, înaintea mea. Am văzut semnele cuielor; fusesem duşmanul Său, dar acum am căzut în genunchi în faţa Lui şi am început sâ-L ador. Acolo inima mea a fost umplută de o inexprimabilă bucurie şi pace minunată; viaţa mea a fost în întregime transformată: Sundar cel vechi a murit şi un nou Sundar Singh se născu pentru a servi lui Cristos.

Când m-am sculat plin de bucurie, totul dispăruse.

După câteva clipe, m-am dus la tata care încă dormea; i-am povestit vedenia pe care am avut-o şi i-am declarat că sunt creştin.

„Cum se poate, îmi spuse: cu numai două zile în urmă ai ars Biblia şi acum zici că eşti creştin? Ai urât pe Cristos şi acum vrei şi-I serveşti? Cum vine asta?”

„Pentru că am văzut viu pe Cristos şi I-am auzit glasul. Eu vreau şi trebuie să-I consacru viaţa”.

Această apariţie a lui Cristos a fost punctul de răscruce al vieţii lui Sundar Singh. Ceea ce nici o religie, cu toţi anii de căutări arzătoare şi stăruitoare nu putuse să-i aducă, Cristos într-o clipă i-a dat. El a răspuns deselor sale rugăciuni umplându-i inima de acea pace miraculoasă, atât de profund dorită pe care nici o încercare sau prigonire nu va putea de acum înainte să i-o răpească.

(”Un martor al lui Cristos Sadhu Sundar Singh” de Alice van Berchem)

O conduita ca a Sa, intr-o lume ca a noastra… – C S Lewis

”Se vede limpede din multe dintre spusele Sale ca Mantuitorul Si-a prevazut cu mult inainte moartea.El stia la ce sfarsit inevitabil trebuia sa duca o conduita ca a Sa, intr-o lume ca aceasta pe care am facut-o noi.”

C S Lewis, Letters to Malcolm: Chiefly on Prayer

1971
Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock­pop Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.
Personajul Mariei Magdalena — text, partitură, voce, interpretare — e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s­-au concentrat(…)

”Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Intreaga operă „Jesus Christ Superstar” e construită pe muzică folk şi teme de jazz Dixieland; ceea ce nu o împiedică să fie o lucrare de puternică intensităţii fervoare creştinească.

Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi

Sa fiu sincer , pana sa-i citesc aprecierea critica a lui NS vis-a-vis de JCS, nu m-am atins de film. Mi se parea (aproape) blasfemiator. Revazandu-l insa cu mintea mai coapta, am realizat cat de bine a surprins unele realitati dureros de adevarate. De pilda: meritam( noi, lumea noastra ahtiata dupa circ si paine) sa ne blagosloveasca Domnul cu vreun cuvintel revelator( nu mai vorbesc de vreo minune) ? De ce? Ca sa strice orzul pe gaste?

Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu – Despre trufie

Valul islamic, statul secular si pozitia crestinului

Inceputul acesta de saptamana a adus in atentia lumii situatia din Franta unde femeilor musulmane le este interzis prin lege sa-si acopere fata asa cum le cere religia islamica. Odata cu intrarea in vigoare a legii s-au operat si primele arestari.

Care ar trebui sa fie atitudinea crestinului fata de aceasta ingradire a libertatii de exprimare a credintei femeilor islamice?Are dreptul statul (francez – in cazul de fata) sa oblige prin forta legii cetatenii sa-si calce credinta atat timp cat manifestarea credintei in actul prohibit de lege nu aduce atingere securitatii statului si nu jigneste credinta altor cetateni? Trebuie crestinul sa ia apararea femeii arestate pentru ca nu si-a tradat credinta coste cat ar costa?

Crestinul este si trebuie sa fie aparatorul libertatii de inchinare, fie si o inchinare gresita dupa parerea sa. De aceea un crestin trebuie sa ia apararea unui mormon de exemplu, daca acesta este persecutat pentru ca-si manifesta credinta, daca acea manifestare nu reprezinta un pericol pentru societate.

La fel si in cazul femeilor islamice. Crestinii ar trebui sa faca front comun in fata statului secular care persecuta pe motive religioase desi pozeaza in aparatorul libertatilor si drepturilor omului. Franta seculara , dupa ce a decimat crestinismul autohton , a luat in colimator acum islamul.

„Nu e vorba de securitate, nu e vorba de religie, ci de respectarea principiilor noastre republicane”, a afirmat Michele Alliot-Marie, deținătoarea portofoliului justiției. „Franța, țara secularismului, garantează respectul tuturor religiilor dar, a-ți ascunde fața sub un văl este împotriva ordinii sociale publice, indiferent dacă este un act forțat sau voluntar.”

”A-ți ascunde fața sub un văl este împotriva ordinii sociale publice, indiferent dacă este un act forțat sau voluntar.” ??? Ce altceva decat cel mai fundamentalist talibanism secular exprima aceasta ”explicatie” oficiala??

Legea care permite arestarea femeilor pentru ca-si respecta portul indicat de religia lor este una abuziva, nedreapta si neavenita. Atat timp cat felul de a se imbraca al femeilor musulmane nu reprezinta o amenintare la adresa securitatii statului si a bunelor moravuri, masura nu se ”justifica” decat prin ratiuni de razboi cu o minoritate religioasa caruia i se incalca drepturile de libera manifestare a credintei. Este vorba de un dictat radical secularist care persecuta o religie manifesta incomoda. Daca femeia musulmana se imbraca asa din convingere si vointa proprie, fara a fi obligata de cineva, statul nu are absolut nici un drept de a interfera cu convingerile femeii si punerea lor in practica. Asa cum unei femei mondene i se garanteaza dreptul a-si exprima personalitatea si caracterul cum pofteste, tot la fel si femeia musulmana are acelasi drept.

Culmea, Franta incarcereaza femeile carora nu li se vad decat ochii, dar prostituatele despuiate sunt tolerate, iar industria revistelor deocheate este o afacere mai mult decat prospera… Statul secular este noua Inchizitie:

Politia din Franta a informat ca a emis prima amenda unei femei care isi acoperea fata cu valul islamic, in baza legii care interzice burqa si niqab-ul, intrata in vigoare luni, relateaza BBC.

Politistii au oprit femeia, in varsta de 27 de ani, intr-un complex de magazine din Paris, luni seara, si i-au intocmit o amenda care o obliga fie sa achite 150 de euro fie sa se inscrie la cursuri de cetatenie timp de o luna.

Faza cu cursurile de cetatenie tare mai aduce cu cursurile de  ”reeducare” din inchisorile comuniste sau cu sedintele de reconditionare din ”Minunata lume noua” a lui Huxley. Unde este indignarea crestina fata de aceste abuzuri nesimtite si sfidatoare?

Cred ca un gest frumos din partea crestinelor fata de femeile musulmane ar fi ca acestea sa poarte in public macar o zi fata acoperita, ca semn de protest si sfidare fata de abuz si solidaritate cu cele abuzate. Nu stiu daca guvernul francez isi va permite sa umple inchisorile cu zeci sau sute de mii de femei… Din pacate insa femeile Frantei ”crestine” numai crestine nu-s:

(… ) sprijinul popular este covârșitor: un sondaj internațional din aprilie-mai al Pew Research Center a arătat că 8 din 10 francezi sprijină legea interzicerii purtării vălului integral.

Ma mai intreb si unde-s marii aparatori ai drepturilor omului de prin bisericile care se bat cu pumnul in piept la acest capitol…

Crezul crestinilor

”Creeds are not only necessary; they are also helpful. Creeds help us answer very old and very difficult questions. Too many people today try to answer these questions as if they were the first person to face the issue. The sad truth is that they are like the frustrated little boy who wonders how he can make one of his toys move faster. He begins to wonder if he could stop dragging his toy along the ground and make it move more smoothly. He asks himself, “What would help my toys move faster and what would it look like? What shape would it take? How could things move faster than being dragged on the ground? The agonizing problem seems laughable to those of us who desperately want the little fellow to take a look at the wheels on his father’s car. Wouldn’t that help? Creeds help us like this. They keep us from trying to reinvent the wheel.
The ancient creeds of the church are God’s gift to us; they are not doctrinal entanglements. Ironically, they are not the cause of doctrinal controversy; they are the answer to it. We should be happy to know that the ancient creeds of the church can liberate us from the frustrations of doctrinal controversy. They ease the burden of reinventing the wheel and lift us onto the shoulders of men who have gone before us. This is a great benefit. This gives us a very good advantage. For instance, instead of trying to create a wheel, we can move on to other things. We can, for example, work on fine-tuning the engine or make the interior more comfortable.
Creeds are like lights in a dark world. There is always a lot of theological work to be done, but it is easier to do the work in the light rather than in the dark. We don’t need to turn off the lights and grope around in the darkness. Creeds can act like lights in dark times. In the middle of a difficult controversy, creeds can help to clear away the confusion and provide us with guidance. In certain settings, groping in the dark can be quite dangerous. Thus, to ignore the light and guidance of creeds would be folly and arrogance.
I have heard some people say that they don’t want to depend on other people for truth. They would prefer to work it out on their own. “All I need,” they say, “is Jesus and my Bible.” They act as if depending on the work of others diminishes independence of thought. This, however, is not the Christian approach to life. Indeed, it is nothing more than arrogance cloaked in false piety.”

Jackson, L. C. (2007). Faith of our fathers: A study of the Nicene Creed (3). Moscow, ID: Canon Press.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Rostirea Crezului la Biserica Strajerul(penticostala, Iasi)