Psalm 104 – Bless the Lord, O My Soul

Sung antiphonally by the choirs of St. Vladimir’s and St. Tikhon’s Seminaries during the All-Night Vigil on Saturday, November 13, 2010.

Desi interpretarea nu este exceptionala, inregistrarea video este superba: culorile, lumina,straiele preotesti – un superb spectacol.

Crestinismul fata cu reprosurile societatii contemporane

Am inainte cartea: ”Unchristian  : what a new generation really thinks about Christianity… and why it matters”. Fara doar si poate ca orice crestin care-si ia in serios numele nu poate ramane indiferent la reprosurile si obiectiile pe care contemporanii sai (si mai ales generatia tanara) le aduc credintei crestine de care se leapada sau cu care refuza sa se mai identifice. Cam asa arata curpinsul:

1.  TheBackstory          11

2.  Discovering unChristian Faith          21

3.  Hypocritical          41

4.  Get Saved!          67

5.  Antihomosexual          91

6.  Sheltered         121

7.  Too Political         153

8.  Judgmental         181

9.  From unChristian to Christian        205

Nu e deloc greu de inteles ce deranjeaza. Sa le iau pe rand:

PERCEPTION  Christians say one thing but live something entirely different.

1. Ipocrizia – una dintre tarele umane unanim prezente aproape. De la Cadere omul a devenit impartit cu inima, implicit si cu mai multe fete. Acuza este foarte severa pentru ipocrizia crestinului pentru ca religia crestina pretinde sinceritate maxima: a-ti recunoaste starea decazuta, pacatele si nevoia de re-creare/reparare a imaginii divine manjite/degradate.

Este de inteles dezgustul necrestinilor in fata ipocriziei pretinsilor crestini: isi neaga insasi esenta credintei – metanoia – schimbarea care presupune sinceritate fara rezerve. Cand necrestinul da de ipocritul crestin revolta este nu doar binevenita ci si obligatorie. Si-i felicit pe necrestinii care amendeaza nemilos ipocrizia crestinilor: le cer sa fie consecventi propriei identitati marturisite.

Cum pot combate crestinii aceasta acuza si piedica spre Hristos a necrestinilor? Prin sinceritate maxima, oricat de jenanta sau dureroasa. O minciuna dulce nu e o solutie viabila. Adevarul ramane mereu solutia, oricat de stanjenitor ar fi. Cand crestinul devine ipocrit el se leapada de Domnul Sau care este Adevarul.

PERCEPTION  Christians are insincere and concerned only with converting others.

2.  Lipsa de onestitate (morala, intelectuala) dublata de insistenta prozelitista neinteligenta nu pot decat sa dezguste. Daca imperativul facerii de ucenici este unul cristic, indiscutabil, un ordin de lupta de la Comandantul divin suprem, modul cum se pune in practica acest ”must” este foarte adesea intre deplorabil si horror. A te duce la colt de strada cu Biblia in mana si a racni intr-un megafon slogane si lozinci puerile este un deliciu pentru Scaraoschi. Nici el nu putea sa atraga dispretul mai abitir asupra lui Hristos . A uita ca omul nu-i decat o unealta care trebuie sa se lase dirijat de Duhul – Singurul care poate convinge oamenii spre salvare – si a incerca tu, un om adesea ipocrit si natang, sa fortezi convertirea semenilor este unul din pacatele de care crestinii se fac nepermis de des vinovati.

PERCEPTION  Christians show contempt for gays and lesbians.

3. Desi Biblia condamna explicit si fara echivoc aberatiile impotriva firii, inclusiv cele sexuale, scarba si dezgustul legitim pentru pacatele acestea nu trebuie sa se traduca in lipsa de manifestare a dragostei fata de nefericitii nelegiuiti. Hristos a fost batjocorit ca ”prietenul vamesilor si pacatosilor(inclusiv tarfelor)”. El nu s-a ferit de contactul cu lepadaturile si scursurile societatii. Nu a evitat apropierea leprosilor si demonizatilor. Ce motiv ar avea crestinii sa nu arate aceeasi mila si compasiune pentru victimele demonilor si ”leprei” sexuale a homosexualitatii si alor aberatii sexuale? Se cere foarte multa intelepciune, tact. Dar cine a zis ca e usor?

PERCEPTION  Christians are boring, unintelligent, old-fashioned, and out of touch with reality.

4. Din pacate, necrestinii au adesea castig de cauza cu acest repros. Lipsa de implicare sociala, de cunoastere a societatii , de contact cu realitatea veacului sunt tare ale unei parti considerabile a crestinatatii. Din pacate exceptiile de genul lui Francis Schaeffer,C S Lewis sau Nicolae Steinhardt sunt putine, Cu naduf spunea( si cata dreptate are!) parintele Nicolae:

“Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului,  iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie.

Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului  (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”)  si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5:“tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte”  si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”). Dar nu tampiti. Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”.  Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosiBarbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca .Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti.  Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]

PERCEPTION  Christians are primarily  motivated by a political agenda and promote right-wing politics.

5. Intreaga istorie este plina de  proaste exemple. Desi Biserica nu poate ramane indiferenta la ”treburile lumesti” –  tot dragul parinte Nicolae observa-:

mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

A nu folosi religia cu scop politic si a nu intra in jocurile politice pe motive ”sfinte” ramane una dintre provocarile cele mai spinoase.

PERCEPTION  Christians are prideful and quick to find faults in others.

6. Un alt pacat in care atat de adesea cadem, noi crestinii. Ne punem in locul lui Dummeezeu si facem noi pe judecatorii, cand singurul indreptatit este El, si oricine altcineva se face vinovat de uzurparea prerogativelor Sale intangibile. Putem incerca sa le impartasim celorlalti viziunea noastra despre normalitate din perspectiva Scripturilor, sa le spunem unde credem ca sunt in eroare, dar sa ne ferim sa judecam mai ales acolo unde n-am fost ”in pantofii altuia”.

God’s Silence in Ecclesiastes

The  difference  between  philosophy  and  religion  is  the  difference between speaking and listening,  between man’s speaking about God and God’s  speaking about man with man listening. This is  the difference between reason and faith.  Philosophy is man’s search for God; the Bible is the story of God’s search for man. Philosophy is words flying up; the Bible is the Word sent down. Ecclesiastes is the only book in the Bible in which God is  totally  silent.  The  author  appeals  to  no  divine  revelation, only  to  natural  human  reason  and  sense  observation.  God  is only the object of his quest, not the subject; the questee, not the quester,  the  Hound  of Heaven.

Peter Kreeft, Three Philosophies of Life: Ecclesiastes, Life As Vanity Job, Life As Suffering Song of Songs, Life As Love

The first existentialist

The  first  existentialist  was  not  Sartre,  though  he  coined  the term.  Nor  was  it  Kierkegaard  or  Nietzsche,  though  most  of the  textbooks  say  so.  Nor  was  it  even  Pascal,  though  he foreshadowed  half of Kierkegaard  and  was  the  first  to  write about the fundamental existential experience of cosmic anxiety and meaninglessness.  It was not even Saint Augustine,  whose Confessions  stands  out  as  the  profoundest  example  of depth psychology and existential autobiography ever written.  It was not even  Socrates,  who  alone among  the philosophers  totally existed  his  philosophy.
Rather,  the  first  existentialist  was  Solomon,  or  whoever wrote  Ecclesiastes.  Here,  some  twenty-five  hundred  years before Sartre’s Nausea, Camus’ The Stranger, Beckett’s Waiting for  Godot,  or  Kafka’s  The  Castle,  we  have  the  fundamental experience  and  intuition  of  each  of  these  modern  classics, expressed  more  candidly,  directly,  and  artlessly  than  ever before  or  ever  again.

Peter Kreeft, Three Philosophies of Life: Ecclesiastes, Life As Vanity Job, Life As Suffering Song of Songs, Life As Love

%d blogeri au apreciat asta: