Parabola corăbiei sau Platon despre politica damboviteana (si nu numai…)

Ca tot aduse domnul Plesu vorba, iata cum il sustine Platon:

„Inchipuie-ţi întâmplarea următoare, apărută fie în cazul multor nave, fie într-al uneia singure: există un proprietar care îi depăşeşte pe toţi cei din navă prin mărime şi forţă, dar care e puţin surd, nu vede prea bine şi nu e stăpân pe ştiinţa navigaţiei. Marinarii se sfătuiesc între ei în legătură cu cârmuirea, fiecare socotind că el trebuie să cârmuiască, fără să fi învăţat vreodată meseria de cârmaci, fără să-l poată numi pe învăţătorul său, ori răstimpul când a învăţat-o. In plus, ei afirmă că arta cârmuirii nici nu se învaţă, iar pe cel ce susţine contrariul, sunt gata să-l taie în bucăţi. Ei îl înconjoară mereu pe proprietar, stăruind şi făcând orice, pentru ca el să le încredinţeze cârma; iar când s-ar întâmpla ca nu ei, ci alţii să-l înduplece, ori îi ucid pe aceştia, ori îi zvârle de pe navă. Pe vrednicul proprietar îl opresc cu mătrăgună sau cu băutură multă sau cu altceva să conducă nava şi, slujindu-se de oamenii pe care îi au, bând şi ospătându-se, navighează aşa cum e de crezut că astfel de oameni pot naviga. Pe deasupra, îl laudă pe cel iscusit în a-i ajuta să conducă fie prin convingerea, fie prin silirea proprietarului, numindu-l navigator, cârmaci şi ştiutor al artei navigaţiei. Iar pe cel ce nu-i astfel, îl ocărăsc ca pe unul nefolositor şi nici nu vor să dea ascultare adevăratului cârmaci, nici nu vor să înţeleagă că lui îi este necesar să se preocupe de anotimp, cer, stele, vânturi şi tot ceea ce este trebuincios meseriei, dacă, într-adevăr, urmează ca nava să aibă o cârmuire. Şi mai socotesc că, pentru ca cineva să cârmuiască, nu este cu putinţă ca el să posede, deopotrivă, ştiinţa şi zelul studios al adevăratului cârmaci laolaltă cu experienţa practică a navigaţiei, indiferent dacă unii oameni ar voi, sau nu, să le posede laolaltă. Când aşa ceva se întâmplă, nu crezi că adevăratul cârmaci este numit «cu capul în nori», «limbut» şi «inutil» de către cei ce navighează în navele astfel rânduite?”
„Şi încă cum!” – vorbi Adeimantos.
„Nu cred – am spus eu – că tu ai nevoie să vezi imaginea desluşită fiind, arătându-se că ea seamănă la aspect cu cetăţile, în ceea ce îi priveşte pe adevăraţii filosofi, ci cred că înţelegi ce spun”.
„Pe deplin” – zise.

„Mai întâi, învaţă-l înţelesul imaginii pe cel ce se miră că filosofii nu au parte de cinste prin cetăţi şi încearcă să-l încredinţezi că ar fi cu mult mai de mirare dacă ei ar avea parte de cinstire.”

„Il voi învăţa.”
„Şi arată-i adevărul spuselor tale, anume că cei mai de ispravă în filosofie sunt inutili mulţimii. Dar cere-i să învinovăţească pentru inutilitatea lor pe cei ce nu-i folosesc, şi nu pe ei, oamenii de ispravă. Căci nu este firesc ca un cârmaci să ceară marinarilor să se lase conduşi de el, nici ca înţelepţii să meargă pe la porţile bogaţilor; cel ce pretindea aceasta se înşela, făcând pe subtilul. Adevărul este că, indiferent dacă eşti bogat sau sărac, când suferi, alergi tu pe la porţile medicilor, iar oricine are nevoie să fie condus, aleargă el însuşi pe la porţile celui ce poate să-l conducă. Deci nu conducătorul cere de la cei conduşi să se lase conduşi, în situaţia în care, într-adevăr, aceasta le aduce folos. Nu vei greşi, asemuindu-i pe oamenii noştri politici cu marinarii despre care tocmai am vorbit, iar pe cei socotiţi de către aceştia inutili şi cu capul în nori – cu cârmuitorii adevăraţi.” (Republica, pp. 282 – 283).

”Cred pentru a intelege” – fericitul/sfantul Augustin

”Îmi scrii cã adevãrul trebuie cunoscut mai degrabã prin credintã decât prin ratiune. Ar însemna cã preferi, mai ales în privinta Trinitãtii, problemã a credintei prin excelentã, sã te multumesti cu a urmãri autoritatea sfintilor în loc sã-mi ceri mie sã-i ofer inteligenta, prin argumente rationale. Când voi face eforturi sã te introduc în rationalitatea acestui mare mister — ceea ce nu voi reusi decât cu ajutorul lui Dumnezeu — ce altceva voi putea face decât sã-ti dau dreptate, pe cât posibil? Dacã tu crezi cã trebuie sã apelezi la mine sau la vreun alt învãtãtor pentru a întelege ce crezi, corecteazã-ti formularea: nu e vorba sã-ti respingi credinta, ci sã cauti ca prin lumina ratiunii sã surprinzi ceea ce ai dobândit deja clar prin credintã.
Sã ne pãzeascã Dumnezeu sã gândim cã urãste în noi ceea ce ne-a dat nouã, ca fiind superiori celorlalte vietuitoare. Lui Dumnezeu nu îi place ca în noi credinta sã ne împiedice sã primim sau sã cerem motive pentru care sã credem. Nu am putea mãcar sã credem dacã sufletele noastre nu ar fi rationale. În lucrurile ce apartin doctrinei mântuirii si pe care încã nu le putem întelege, dar pe care într-o zi le vom întelege, e necesar ca ratiunea sã fie precedatã de credintã: ea purificã astfel inima si o face capabilã de a primi si a pãstra lumina marii ratiuni. Astfel, ratiunea însãsi vorbeste prin profet: „Dacã nu aveti credintã, nu veti întelege“ (Isaia, VII, 9). Aici distinge cele douã lucruri , sfãtuindu-ne sã începem prin a crede, pentru a putea întelege ceea ce credem. Ratiunea cere deci sã fie precedatã de credintã (dacã ce spune profetul nu ar fi ratiune, ar fi împotriva ratiunii, ceea ce Dumnezeu ne pãzeste sã credem). Dacã e deci rational sã credem cã ratiunea e precedatã de credintã pentru a accede la marile adevãruri, e mai presus de orice îndoialã cã însãsi ratiunea care ne convinge de aceasta precedã credinta: existã astfel întotdeauna o ratiune care premerge.” (Augustin, Scrisori, 120)

Fratia inelului, mitul lui Gyges si Evanghelia dupa Platon si Paul/Pavel

” Că cei ce practică dreptatea o fac fără voie, din pricina neputinţei de a face nedreptăţi, am înţelege lesne, dacă ne-am gândi în felul următor: să dăm şi dreptului şi celui nedrept îngăduinţa să facă ce vor şi apoi să-i urmărim privind încotro îi va duce pofta fiecăruia. Ei bine, îl vom prinde pe omul cel drept în flagrant delict, îndreptându-se spre aceeaşi ţintă ca omul nedrept datorită poftei de a avea mai mult, pe care orice fire o urmăreşte ca pe un bine – doar legea şi forţa o conduc spre preţuirea egalităţii. Asemenea îngăduinţă, despre care vorbesc, ar fi maximă, dacă ei ar avea puterea pe care se zice că a avut-o odinioară Gyges. […]; se povesteşte, astfel, că omul acela era păstor în slujba regelui de atunci al Lydiei. întâmplându-se să vină o ploaie mare şi un cutremur, pământul s-a crăpat şi s-a căscat o prăpastie sub locul unde el se afla. Văzând aceasta şi mirându-se, păstorul a coborât şi a văzut multe lucruri de basm, printre care şi un cal de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porţi. Vârându-şi capul pe acolo a văzut înlăuntru un mort, de statură mai mare decât părea firesc pentru un om. Păstorul nu luă nimic altceva decât un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl avea în mână, şi ieşi. La adunarea obişnuită a păstorilor, când i se trimiteau lunar regelui produsele păstoritului, veni şi păstorul având inelul. Aşezându-se laolaltă cu ceilalţi, i s-a întâmplat să răsucească piatra inelului către sine, spre interiorul mâinii şi, făcând aceasta, deveni nevăzut pentru cei de faţă, care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se miră şi, atingând uşor inelul, răsuci piatra în afară, redevenind vizibil. Gândindu-se să probeze dacă inelul avea într-adevăr această putere, i se întâmplă astfel: când întorcea piatra înăuntru devenea nevăzut, când o întorcea în afară – vizibil. Băgând de seamă aceasta, orândui să fie printre solii trimişi la rege şi, ajungând acolo, îl înşelă cu regina. Apoi, împreună cu ea, îi pregăti regelui uciderea şi îi luă astfel domnia.
Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără să se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni, însă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. Aşa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic. Astfel, neexistând un bine propriu al (dreptăţii), oricând şi oriunde omul se gândeşte că e în stare să săvârşească nedreptăţi, le face. Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea şi bine gândeşte, după cum va afirma cel ce opinează astfel. Iar dacă cineva, stăpân pe atari puteri, nu va voi să făptuiască nedreptăţi şi nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de către cei ce îl vor cunoaşte omul cel mai nenorocit şi mai neghiob. Desigur, ei îl vor lăuda unii faţă de ceilalţi, amăgindu-se astfel reciproc, de frică să nu păţească vreo nedreptate.” (Republica, pp. 122 -124).

9. Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum; căci i-am acuzat mai înainte pe toţi – atât pe iudei, cât şi pe greci – că sunt sub păcat,
10. după cum este scris: „Nu există nici un om drept, nici unul măcar!
11. Nu există nici unul care să aibă pricepere! Nu există nici unul care să-L caute pe Dumnezeu!
12. Toţi s-au rătăcit, cu toţii au devenit buni de nimic! Nu mai există nici unul care să facă binele, nici unul măcar!
13. Gâtlejul le este un mormânt deschis; cu limbile lor ei înşală, sub buzele lor este venin de viperă,
14. gura le este plină de blestem şi amărăciune,
15. picioarele lor se grăbesc să verse sânge,
16. iar pe căile lor se află prăpădul şi nenorocirea.
17. Ei nu cunosc calea păcii.
18. Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor!”
19. Ştim că tot ce spune Legea, le spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi întreaga lume să fie găsită răspunzătoare înaintea lui Dumnezeu.
20. Căci „nici o fiinţă nu va fi îndreptăţită înaintea Lui” prin faptele prescrise de Lege, deoarece prin Lege vine cunoaşterea păcatului.
21. Dar acum, independent de Lege, a fost arătată o dreptate oferită de Dumnezeu, despre care depun mărturie Legea şi Profeţii,
22. şi anume dreptatea oferită de Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi cei ce cred. Nu este nici o deosebire.
23. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
24. Ei sunt îndreptăţiţi fără plată, prin harul Lui, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus,
25. pe Care Dumnezeu L-a rânduit să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca dovadă a dreptăţii Sale, căci trecuse cu vederea păcatele săvârşite în trecut,
26. în vremea îngăduinţei lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-Şi dovedească dreptatea, în aşa fel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească totodată pe cel ce are credinţă în Isus.
27. Şi atunci, unde este lauda? Este exclusă! Prin ce lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinţei.
28. Căci noi credem că un om este îndreptăţit prin credinţă, fără faptele prescrise de Lege.
29. Sau Dumnezeu este doar al iudeilor? Nu este şi al neamurilor? Da, este şi al neamurilor,
30. întrucât Dumnezeu este Unul, şi El este Cel Care-i va îndreptăţi, prin credinţă, pe cei circumcişi şi, tot prin credinţă, şi pe cei necircumcişi.
31. Atunci anulăm noi oare Legea prin credinţă? Nicidecum, ci, mai degrabă, noi întărim Legea.

(Romani 3:9-31, NTR)

11. Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat
12. şi ne învaţă să renunţăm la lipsa de evlavie şi la poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum într-un mod cumpătat, drept şi evlavios,
13. în timp ce aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos.
14. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor care să fie doar al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.

(Tit 2:11-14, NTR)

Despre timp – fericitul/sfantul Augustin

Tu nu precezi timpul în timp. Altfel  nu ai fi precedat toate timpurile.  Dar eşti, din înălţimea eternităţii Tale, totdeauna prezente, înaintea oricărui trecut şi domini tot  viitorul  fiindcă  este  viitor  şi  că,  abia  împlinit,  el  va  fi  trecut,  în  timp  ce  Tu rămâi  acelaşi şi că anii tăi nu vor trece.  Anii Tăi nici nu se duc, nici nu  vin.  Dar ai noştri  se duc  şi  vin,  pentru  ca să vie  toate  lucrurile.

In  nici  un  timp  Tu  nu  ai  rămas  fără  să  faci  nimic,  fiindcă  Tu  ai  creat  fiinţele însele şi nici un timp nu-Ti este co-etern, ca şi Tine, fiindcă Tu rămâi în permanenţă. Şi  dacă  timpul  ar  rămâne  şi  el,  nu  ar  fi  timp.  Ce  este  într-adevăr  timpul?  Cine !-ar  putea  explica  uşor,  pe  scurt?  Cine  l-ar  putea  cuprinde  în  gândire  şi  să  se exprime  despre el  în  cuvinte? Ce  noţiune  este însă  mai  familiară,  mai  cunoscută când  vorbim despre ea,  decât timpul?  (Fiindcă dacă vorbim  despre  el, înţelegem şi  tot aşa când  auzim pe un altul  vorbind despre  el.) Ce  este,  deci,  timpul?  Dacă nimeni  nu  mă întreabă,  o  ştiu.  Dacă  sunt  întrebat  şi  caut  s-o  explic,  nu  o  ştiu. Afirm totuşi,  şi  o cred, că dacă nimic  n-ar trece,  nu  ar  fi  timp trecut; dacă nimic nu  s-ar întâmpla,  nu  ar  fi  viitor şi  dacă nimic  nu  ar  fi,  nu  ar fi prezent.  Care  sunt deci  aceste  două  timpuri,  fiindcă  trecutul  nu  mai  este  şi  viitorul  nu  este?  Cât despre  prezent,  dacă  el  ar  fi  întotdeauna  prezent,  nu  ar  mai  fi  timp,  ar  fi  o eternitate. Deci, dacă prezentul pentru a fi, trebuie să treacă în trecut, cum putem noi  să spunem că el este  acesta, care  nu poate  să  fie  decât încetând să fie, fiindcă astfel  nu  putem  spune  că  este  timp  decât  fiindcă  tinde  să  nu  fie.

din Confesiuni

Maretia omului – B. Pascal

Ce himerã mai este si acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrãmãdire de contradictii?! Judecãtor al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pãmânt; depozitar al adevarului; îngrãmãdire de incertitudine si de eroare; mãrire si lepãdãturã a universului. Dacã se laudã, eu îl cobor; de se coboarã, îl laud si-l contrazic mereu pânã ce reuseste sã înteleagã cã este un monstru de neînteles…
Omul este asa de mare, încât mãretia lui reiese si din aceea cã el se stie nenorocit.
Un copac nu se stie nenorocit. Este adevãrat cã sã te vezi nenorocit înseamnã sã fii cu adevãrat; dar înseamnã si cã esti mare dacã stii cã esti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc mãretia sa. Sunt niste nenorociri de mare senior, de rege deposedat…
Omul nu este decât o trestie, cea mai slabã din naturã; dar este o trestie cugetãtoare. Nu trebuie ca întregul univers sã se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picãturã de apã e destul ca sã-l ucidã. Însã în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încã mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru cã el stie cã moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaste. (Scrieri alese)

Noulu Testamentu si Psalmii 1863

Psaltire 2008 Alba Iulia

 

%d blogeri au apreciat asta: