Parabola corăbiei sau Platon despre politica damboviteana (si nu numai…)

Ca tot aduse domnul Plesu vorba, iata cum il sustine Platon:

„Inchipuie-ţi întâmplarea următoare, apărută fie în cazul multor nave, fie într-al uneia singure: există un proprietar care îi depăşeşte pe toţi cei din navă prin mărime şi forţă, dar care e puţin surd, nu vede prea bine şi nu e stăpân pe ştiinţa navigaţiei. Marinarii se sfătuiesc între ei în legătură cu cârmuirea, fiecare socotind că el trebuie să cârmuiască, fără să fi învăţat vreodată meseria de cârmaci, fără să-l poată numi pe învăţătorul său, ori răstimpul când a învăţat-o. In plus, ei afirmă că arta cârmuirii nici nu se învaţă, iar pe cel ce susţine contrariul, sunt gata să-l taie în bucăţi. Ei îl înconjoară mereu pe proprietar, stăruind şi făcând orice, pentru ca el să le încredinţeze cârma; iar când s-ar întâmpla ca nu ei, ci alţii să-l înduplece, ori îi ucid pe aceştia, ori îi zvârle de pe navă. Pe vrednicul proprietar îl opresc cu mătrăgună sau cu băutură multă sau cu altceva să conducă nava şi, slujindu-se de oamenii pe care îi au, bând şi ospătându-se, navighează aşa cum e de crezut că astfel de oameni pot naviga. Pe deasupra, îl laudă pe cel iscusit în a-i ajuta să conducă fie prin convingerea, fie prin silirea proprietarului, numindu-l navigator, cârmaci şi ştiutor al artei navigaţiei. Iar pe cel ce nu-i astfel, îl ocărăsc ca pe unul nefolositor şi nici nu vor să dea ascultare adevăratului cârmaci, nici nu vor să înţeleagă că lui îi este necesar să se preocupe de anotimp, cer, stele, vânturi şi tot ceea ce este trebuincios meseriei, dacă, într-adevăr, urmează ca nava să aibă o cârmuire. Şi mai socotesc că, pentru ca cineva să cârmuiască, nu este cu putinţă ca el să posede, deopotrivă, ştiinţa şi zelul studios al adevăratului cârmaci laolaltă cu experienţa practică a navigaţiei, indiferent dacă unii oameni ar voi, sau nu, să le posede laolaltă. Când aşa ceva se întâmplă, nu crezi că adevăratul cârmaci este numit «cu capul în nori», «limbut» şi «inutil» de către cei ce navighează în navele astfel rânduite?”
„Şi încă cum!” – vorbi Adeimantos.
„Nu cred – am spus eu – că tu ai nevoie să vezi imaginea desluşită fiind, arătându-se că ea seamănă la aspect cu cetăţile, în ceea ce îi priveşte pe adevăraţii filosofi, ci cred că înţelegi ce spun”.
„Pe deplin” – zise.

„Mai întâi, învaţă-l înţelesul imaginii pe cel ce se miră că filosofii nu au parte de cinste prin cetăţi şi încearcă să-l încredinţezi că ar fi cu mult mai de mirare dacă ei ar avea parte de cinstire.”

„Il voi învăţa.”
„Şi arată-i adevărul spuselor tale, anume că cei mai de ispravă în filosofie sunt inutili mulţimii. Dar cere-i să învinovăţească pentru inutilitatea lor pe cei ce nu-i folosesc, şi nu pe ei, oamenii de ispravă. Căci nu este firesc ca un cârmaci să ceară marinarilor să se lase conduşi de el, nici ca înţelepţii să meargă pe la porţile bogaţilor; cel ce pretindea aceasta se înşela, făcând pe subtilul. Adevărul este că, indiferent dacă eşti bogat sau sărac, când suferi, alergi tu pe la porţile medicilor, iar oricine are nevoie să fie condus, aleargă el însuşi pe la porţile celui ce poate să-l conducă. Deci nu conducătorul cere de la cei conduşi să se lase conduşi, în situaţia în care, într-adevăr, aceasta le aduce folos. Nu vei greşi, asemuindu-i pe oamenii noştri politici cu marinarii despre care tocmai am vorbit, iar pe cei socotiţi de către aceştia inutili şi cu capul în nori – cu cârmuitorii adevăraţi.” (Republica, pp. 282 – 283).

”Cred pentru a intelege” – fericitul/sfantul Augustin

”Îmi scrii cã adevãrul trebuie cunoscut mai degrabã prin credintã decât prin ratiune. Ar însemna cã preferi, mai ales în privinta Trinitãtii, problemã a credintei prin excelentã, sã te multumesti cu a urmãri autoritatea sfintilor în loc sã-mi ceri mie sã-i ofer inteligenta, prin argumente rationale. Când voi face eforturi sã te introduc în rationalitatea acestui mare mister — ceea ce nu voi reusi decât cu ajutorul lui Dumnezeu — ce altceva voi putea face decât sã-ti dau dreptate, pe cât posibil? Dacã tu crezi cã trebuie sã apelezi la mine sau la vreun alt învãtãtor pentru a întelege ce crezi, corecteazã-ti formularea: nu e vorba sã-ti respingi credinta, ci sã cauti ca prin lumina ratiunii sã surprinzi ceea ce ai dobândit deja clar prin credintã.
Sã ne pãzeascã Dumnezeu sã gândim cã urãste în noi ceea ce ne-a dat nouã, ca fiind superiori celorlalte vietuitoare. Lui Dumnezeu nu îi place ca în noi credinta sã ne împiedice sã primim sau sã cerem motive pentru care sã credem. Nu am putea mãcar sã credem dacã sufletele noastre nu ar fi rationale. În lucrurile ce apartin doctrinei mântuirii si pe care încã nu le putem întelege, dar pe care într-o zi le vom întelege, e necesar ca ratiunea sã fie precedatã de credintã: ea purificã astfel inima si o face capabilã de a primi si a pãstra lumina marii ratiuni. Astfel, ratiunea însãsi vorbeste prin profet: „Dacã nu aveti credintã, nu veti întelege“ (Isaia, VII, 9). Aici distinge cele douã lucruri , sfãtuindu-ne sã începem prin a crede, pentru a putea întelege ceea ce credem. Ratiunea cere deci sã fie precedatã de credintã (dacã ce spune profetul nu ar fi ratiune, ar fi împotriva ratiunii, ceea ce Dumnezeu ne pãzeste sã credem). Dacã e deci rational sã credem cã ratiunea e precedatã de credintã pentru a accede la marile adevãruri, e mai presus de orice îndoialã cã însãsi ratiunea care ne convinge de aceasta precedã credinta: existã astfel întotdeauna o ratiune care premerge.” (Augustin, Scrisori, 120)

Fratia inelului, mitul lui Gyges si Evanghelia dupa Platon si Paul/Pavel

” Că cei ce practică dreptatea o fac fără voie, din pricina neputinţei de a face nedreptăţi, am înţelege lesne, dacă ne-am gândi în felul următor: să dăm şi dreptului şi celui nedrept îngăduinţa să facă ce vor şi apoi să-i urmărim privind încotro îi va duce pofta fiecăruia. Ei bine, îl vom prinde pe omul cel drept în flagrant delict, îndreptându-se spre aceeaşi ţintă ca omul nedrept datorită poftei de a avea mai mult, pe care orice fire o urmăreşte ca pe un bine – doar legea şi forţa o conduc spre preţuirea egalităţii. Asemenea îngăduinţă, despre care vorbesc, ar fi maximă, dacă ei ar avea puterea pe care se zice că a avut-o odinioară Gyges. […]; se povesteşte, astfel, că omul acela era păstor în slujba regelui de atunci al Lydiei. întâmplându-se să vină o ploaie mare şi un cutremur, pământul s-a crăpat şi s-a căscat o prăpastie sub locul unde el se afla. Văzând aceasta şi mirându-se, păstorul a coborât şi a văzut multe lucruri de basm, printre care şi un cal de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porţi. Vârându-şi capul pe acolo a văzut înlăuntru un mort, de statură mai mare decât părea firesc pentru un om. Păstorul nu luă nimic altceva decât un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl avea în mână, şi ieşi. La adunarea obişnuită a păstorilor, când i se trimiteau lunar regelui produsele păstoritului, veni şi păstorul având inelul. Aşezându-se laolaltă cu ceilalţi, i s-a întâmplat să răsucească piatra inelului către sine, spre interiorul mâinii şi, făcând aceasta, deveni nevăzut pentru cei de faţă, care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se miră şi, atingând uşor inelul, răsuci piatra în afară, redevenind vizibil. Gândindu-se să probeze dacă inelul avea într-adevăr această putere, i se întâmplă astfel: când întorcea piatra înăuntru devenea nevăzut, când o întorcea în afară – vizibil. Băgând de seamă aceasta, orândui să fie printre solii trimişi la rege şi, ajungând acolo, îl înşelă cu regina. Apoi, împreună cu ea, îi pregăti regelui uciderea şi îi luă astfel domnia.
Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără să se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni, însă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. Aşa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic. Astfel, neexistând un bine propriu al (dreptăţii), oricând şi oriunde omul se gândeşte că e în stare să săvârşească nedreptăţi, le face. Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea şi bine gândeşte, după cum va afirma cel ce opinează astfel. Iar dacă cineva, stăpân pe atari puteri, nu va voi să făptuiască nedreptăţi şi nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de către cei ce îl vor cunoaşte omul cel mai nenorocit şi mai neghiob. Desigur, ei îl vor lăuda unii faţă de ceilalţi, amăgindu-se astfel reciproc, de frică să nu păţească vreo nedreptate.” (Republica, pp. 122 -124).

9. Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum; căci i-am acuzat mai înainte pe toţi – atât pe iudei, cât şi pe greci – că sunt sub păcat,
10. după cum este scris: „Nu există nici un om drept, nici unul măcar!
11. Nu există nici unul care să aibă pricepere! Nu există nici unul care să-L caute pe Dumnezeu!
12. Toţi s-au rătăcit, cu toţii au devenit buni de nimic! Nu mai există nici unul care să facă binele, nici unul măcar!
13. Gâtlejul le este un mormânt deschis; cu limbile lor ei înşală, sub buzele lor este venin de viperă,
14. gura le este plină de blestem şi amărăciune,
15. picioarele lor se grăbesc să verse sânge,
16. iar pe căile lor se află prăpădul şi nenorocirea.
17. Ei nu cunosc calea păcii.
18. Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor!”
19. Ştim că tot ce spune Legea, le spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi întreaga lume să fie găsită răspunzătoare înaintea lui Dumnezeu.
20. Căci „nici o fiinţă nu va fi îndreptăţită înaintea Lui” prin faptele prescrise de Lege, deoarece prin Lege vine cunoaşterea păcatului.
21. Dar acum, independent de Lege, a fost arătată o dreptate oferită de Dumnezeu, despre care depun mărturie Legea şi Profeţii,
22. şi anume dreptatea oferită de Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi cei ce cred. Nu este nici o deosebire.
23. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
24. Ei sunt îndreptăţiţi fără plată, prin harul Lui, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus,
25. pe Care Dumnezeu L-a rânduit să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca dovadă a dreptăţii Sale, căci trecuse cu vederea păcatele săvârşite în trecut,
26. în vremea îngăduinţei lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-Şi dovedească dreptatea, în aşa fel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească totodată pe cel ce are credinţă în Isus.
27. Şi atunci, unde este lauda? Este exclusă! Prin ce lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinţei.
28. Căci noi credem că un om este îndreptăţit prin credinţă, fără faptele prescrise de Lege.
29. Sau Dumnezeu este doar al iudeilor? Nu este şi al neamurilor? Da, este şi al neamurilor,
30. întrucât Dumnezeu este Unul, şi El este Cel Care-i va îndreptăţi, prin credinţă, pe cei circumcişi şi, tot prin credinţă, şi pe cei necircumcişi.
31. Atunci anulăm noi oare Legea prin credinţă? Nicidecum, ci, mai degrabă, noi întărim Legea.

(Romani 3:9-31, NTR)

11. Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat
12. şi ne învaţă să renunţăm la lipsa de evlavie şi la poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum într-un mod cumpătat, drept şi evlavios,
13. în timp ce aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos.
14. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor care să fie doar al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.

(Tit 2:11-14, NTR)

Despre timp – fericitul/sfantul Augustin

Tu nu precezi timpul în timp. Altfel  nu ai fi precedat toate timpurile.  Dar eşti, din înălţimea eternităţii Tale, totdeauna prezente, înaintea oricărui trecut şi domini tot  viitorul  fiindcă  este  viitor  şi  că,  abia  împlinit,  el  va  fi  trecut,  în  timp  ce  Tu rămâi  acelaşi şi că anii tăi nu vor trece.  Anii Tăi nici nu se duc, nici nu  vin.  Dar ai noştri  se duc  şi  vin,  pentru  ca să vie  toate  lucrurile.

In  nici  un  timp  Tu  nu  ai  rămas  fără  să  faci  nimic,  fiindcă  Tu  ai  creat  fiinţele însele şi nici un timp nu-Ti este co-etern, ca şi Tine, fiindcă Tu rămâi în permanenţă. Şi  dacă  timpul  ar  rămâne  şi  el,  nu  ar  fi  timp.  Ce  este  într-adevăr  timpul?  Cine !-ar  putea  explica  uşor,  pe  scurt?  Cine  l-ar  putea  cuprinde  în  gândire  şi  să  se exprime  despre el  în  cuvinte? Ce  noţiune  este însă  mai  familiară,  mai  cunoscută când  vorbim despre ea,  decât timpul?  (Fiindcă dacă vorbim  despre  el, înţelegem şi  tot aşa când  auzim pe un altul  vorbind despre  el.) Ce  este,  deci,  timpul?  Dacă nimeni  nu  mă întreabă,  o  ştiu.  Dacă  sunt  întrebat  şi  caut  s-o  explic,  nu  o  ştiu. Afirm totuşi,  şi  o cred, că dacă nimic  n-ar trece,  nu  ar  fi  timp trecut; dacă nimic nu  s-ar întâmpla,  nu  ar  fi  viitor şi  dacă nimic  nu  ar  fi,  nu  ar fi prezent.  Care  sunt deci  aceste  două  timpuri,  fiindcă  trecutul  nu  mai  este  şi  viitorul  nu  este?  Cât despre  prezent,  dacă  el  ar  fi  întotdeauna  prezent,  nu  ar  mai  fi  timp,  ar  fi  o eternitate. Deci, dacă prezentul pentru a fi, trebuie să treacă în trecut, cum putem noi  să spunem că el este  acesta, care  nu poate  să  fie  decât încetând să fie, fiindcă astfel  nu  putem  spune  că  este  timp  decât  fiindcă  tinde  să  nu  fie.

din Confesiuni

Maretia omului – B. Pascal

Ce himerã mai este si acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrãmãdire de contradictii?! Judecãtor al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pãmânt; depozitar al adevarului; îngrãmãdire de incertitudine si de eroare; mãrire si lepãdãturã a universului. Dacã se laudã, eu îl cobor; de se coboarã, îl laud si-l contrazic mereu pânã ce reuseste sã înteleagã cã este un monstru de neînteles…
Omul este asa de mare, încât mãretia lui reiese si din aceea cã el se stie nenorocit.
Un copac nu se stie nenorocit. Este adevãrat cã sã te vezi nenorocit înseamnã sã fii cu adevãrat; dar înseamnã si cã esti mare dacã stii cã esti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc mãretia sa. Sunt niste nenorociri de mare senior, de rege deposedat…
Omul nu este decât o trestie, cea mai slabã din naturã; dar este o trestie cugetãtoare. Nu trebuie ca întregul univers sã se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picãturã de apã e destul ca sã-l ucidã. Însã în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încã mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru cã el stie cã moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaste. (Scrieri alese)

Noulu Testamentu si Psalmii 1863

Psaltire 2008 Alba Iulia

 

Savatie Baştovoi, Micul Pateric

Scylla si Caribda sabatului

Nicolae Steinhardt lauda ”dreapta socotinta” drept virtutea suprema, echilibrul perfect. Dar acest echilibru nu se atinge in orice conditii si de catre oricine. Cel mai adesea dreapta socotinta este rodul maturizarii , dupa oscilatii si pendulari pana la ”linistirea” la punctul de echilibru .

Sabatul ca zi de inchinare a fost si ramane motiv de disputa printre crestini. Si ca orice disputa, partizanatul si polarizarea numai spre dreapta socotinta nu pot aspira… Asa se face ca unii dis-pretuiesc si neglijeaza ceea ce nu-i de neglijat, in timp ce partida adversa supraliciteaza si exagereaza dorind sa contracareze/”echilibreze”  pozitia adversa.

Unii socotesc sabatul ”fanionul adevarului prezent” , nici mai mult nici mai putin  decat ”sigiliul lui Dumnezeu”, nodul gordian in functie de care se va transa insasi problema mantuirii. Altii vor sa se descotoroseasca de el cat mai rapid , ca de o pacoste aducatoare de ghinion, ca de o fosila dezgustatoare a unor radacini demodate si incomode.

Dar despre ce e vorba de fapt? Despre doar un aspect al inchinarii, al liturgicii corecte. Sabatul este raspunsul corect la intrebarea: cand  ne inchinam, cand este timpul special regulat dedicat devotiunii comunitare? Raspunsul: in sabatul Creatiei, binecuvantat si sfintit de Dumnezeu, si conceput special pentru inchinare.

Dar Sabatul raspunde doar la una din intrebari:

  • cui ne inchinam? – lui Dumnezeu,  Sfintei Treimi
  • de ce ne inchinam? – din dragoste fata de Dumnezeu
  • cum ne inchinam? – ”in duh si adevar” ( Ioan 4:23,24)
  • unde ne inchinam? – oriunde ( Ioan 4:21)
  • cand ne inchinam? – in Sabat (in mod special)

Mai mult decat atat, porunca a patra, care stipuleaza timpul consacrat de Dumnezeu Insusi intalnirii cu inchinatorii Sai, nu da raspunsul complet la intrebarea ”Cui ne inchinam?”. ”Creatorului” este un raspuns relativ ambiguu, caci si evreii (ortodocsi) cred in Creator dar Il identifica incorect (ca si musulmanii). Doar crestinii stiu cu adevarat cui trebuie sa I se inchine: Creatorului =  Sfanta Treime ( Tatal, Fiul si Duhul Sfant).

Si daca ar fi sa aleg intre doua rele – a intelege gresit Cui sa ma inchin sau a intelege eronat cand e timpul cuvenit pentru inchinare– cred ca mai mica ar fi greseala de a nu recunoaste corect mai degraba timpul inchinarii decat Subiectul inchinarii. Altfel spus: mai bine sa te inchini sfintei Treimi fie si la un timp nu cel mai indicat (duminica -precum crestinismul traditional) decat sa te inchini in timpul corect dar sa gresesti Adrisantul ( ca evreii – doar lui Iahve, sau ca altii…).

Asadar, sabatul raspunde doar unei intrebari( nu cea mai importanta – cand) legate de liturgica – domeniu al raportarii omului la Dumnezeu. Musulmanii se inchina vinerea(timp gresit) nu dumnezeului adevarat (Allah nu-i tot una cu Sfanta Treime) , evreii sambata (timp corect) dar tot unui dumnezeu ”incomplet”( IHWH nu-i tot una cu Sfanta Treime), majoritatea crestinilor duminica ( timp gresit) dar Dumnezeului adevarat, putini crestini sambata(timpul corect) Dumnezeului adevarat.

De unde si pana unde gonflarea artificiala a importantei sabatului in retorica unora…? Faptul ca o majoritate greseste este motiv sa gresesti si tu facand din tantar armasar? Asistam la o deviere de la un aspect fundamental (Cui I Se cuvine inchinarea) spre un detaliu liturgic ( important, dar detaliu – timpul corect al inchinarii).

Si iata cum ajungem la Scylla si Caribda sabatului: unii il neglijeaza desi este porunca dumnezeiasca ce nu se schimba, in timp ce altii il impopotoneaza si-l fac sa fie mai proeminent decat e cazul. Ajung pana acolo ca-si pun in chiar numele confesiunii specificatia cu pricina – o dovada doar de infantilism teologic( si nu cu sens pozitiv), teribilism adolescentin, nicidecum de maturitate spirituala.

De celalalta parte, este scandaloasa inertia si ignoranta crestinismului majoritar care in ruptul capului n-ar admite ca a luat-o pe ulei si ar fi cazul sa-si vina-n fire.

Despre monarhie – C.S. Lewis

Noi, Britanicii, ar trebui să fim bucuroşi că am izbutit să ajungem la o astfel de democraţie legislativă (încă avem nevoie de mai multă de­mocraţie economică) fără a ne pierde monarhia constituţională. Căci acolo, chiar în inima vieţi­lor noastre, se află acel lucru care ne satisface dorinţa fierbinte de inegalitate şi funcţionează ca o permanentă aducere-aminte că doctoria nu este hrană. Astfel, reacţia cuiva faţă de monar­hie este ea însăşi un fel de test. Monarhia poate fi uşor „demascată”; însă priviţi feţele şi obser­vaţi accentele acelor demascatori. Ei sunt oa­meni ale căror rădăcini pivotante în Eden le-au fost retezate, pe care nu îi poate atinge nici un zvon de polifonie, de dans — oameni pentru care nişte pietricele aşezate într-un şir sunt mai fru­moase decât o arcadă. Totuşi, chiar dacă doresc mai multă egalitate, ei nu o pot atinge. Atunci când oamenilor li se interzice să respecte un rege, ei respectă în loc de aceasta milionari, atleţi sau staruri de cinema; ba chiar celebre prostituate sau gangsteri. Căci natura spirituală, ca şi cea trupească, îşi cere drepturile; las-o fără hrană şi va înghiţi cu poftă otravă.

Corineus compara creştinismul modern cu monarhia engleză modernă: formele regalităţii au fost păstrate, dar realitatea a fost abando­nată… „De ce să nu tăiem cordonul?” întreabă Corineus. „Totul ar fi mult mai uşor dacă ţi-ai elibera gândirea de această mitologie vestigială.” Desigur: mult mai uşor. Viaţa ar fi mult mai uşoară pentru o mamă cu un copil invalid dacă l-ar putea pune într-o Instituţie şi ar putea adop­ta în loc copilul sănătos al cuiva. Viaţa ar fi mult mai uşoară pentru mulţi bărbaţi dacă fiecare ar abandona femeia de care s-a îndrăgostit şi s-ar căsători cu altcineva cu o situaţie mai potrivită. Unicul defect al copilului sănătos şi al femeii cu situaţie este că elimină unicul motiv al per­soanei de care ne ocupăm de a-i păsa de mater­nitate sau de mariaj. „Oare conversaţia nu este mult mai raţională decât dansul?” spunea Miss Bingley a lui Jane Austen. „Mult mai raţională, îi replica Mr Bingley, dar aduce mult mai puţin a bal.”

In acelaşi fel, ar fi mult mai raţional să abo­lim monarhia engleză. Dar dacă, făcând acest lucru, elimini acel element al Statului nostru care are cea mai mare importanţă? Dacă monarhia este canalul prin care toate elementele vitale ale calităţii de cetăţean — loialitatea, consacrarea vieţii seculare, principiul ierarhic, pompa, cere­monia, continuitatea—încă mai irigă lent pustiul Politicii economice moderne?

”Placinta” mea si ”placinta” cronicarului londonez

”Placinta” cronicarului londonezo-bucurestean mi-a catalizat curiozitatea sa-mi evaluez propria ”placinta”. Asa a aparut ce se vede mai sus.

  1. Ortodoxie (”steinhardt-iana” = purjata de superstitii populare babesti – practic a luat locul puritanismului si baconianismului):  Sfanta Treime ca fundament pivotal  in jurul Careia graviteaza si se organizeaza intreaga dogmatica si liturgica crestina, LXX ca VT crestin, NT si ca ”produs” al Bisericii, conceptia despre euharistie, o abordare mai degraba apofatico-existentialista a credintei ( cu accent pe paradox ca mega-paradigma a credintei crestine – versus rationalism-empiricism baconian) etc
  2. Wesley-anism ( diferit de ceea ce este astazi metodismul…) : ”prima Scriptura”, autoritatea in religie: patrulaterul wesleyan, conceptia non-anabaptista despre botez, conceptia despre sfintire, eclesiologia ,anti-predestinatie, reevaluarea pozitiva a Fecioarei Maria ( Theotokos), etc
  3. Paleo-ortodoxie (a luat locul milenianismului si anabaptismului) : abordarea hermeneutica in context patristic, ”consensus fide” = ”crestinism redus la esente”(C.S. Lewis), importanta Crezului, abordarea axiologica eclectic-ecumenica( chiar in defavoarea protestantilor si alaturi de catolico-ortodocsi: avort, anti-hirotonire femei&gay),  respingerea iconoclasmului radical
  4. Restaurationism : sabatarianism & conceptia despre nemurirea sufletului( via Oscar Cullmann) – dreptul de veto al constiintei, istoriei si ratiunii in fata abuzurilor traditiei 🙂
Comparativ cu fosta ”placinta” azs mutatia arata acum asa:
  1. Respingerea radicalismelor de sorginte anabaptista (botez numai adult si prin scufundare, antagonism Biserica-stat, iluzia puerila ”Sola Scriptura”, ostilitatea apriorica fata de crezurile Bisericii)
  2. Respingerea speculatiilor milenariste (stabiliri de date ale Parusiei, cu tot cu scorneala ”Sanctuarului” si tot ce deriva din inventie…)
  3. Respingerea deviatiilor heterodoxe capitale (ex: anti-trinitarianismul ”parintilor” azs )
  4. Respingerea obsesiilor puritane ( nu semnul crucii, nu vin – corectat in ”nu abuzului/betiei”)
  5. Respingerea substituirii autoritatii traditiei hermeneutice multimilenare  de catre ”revelatiile Spiritului Profetic”(aka EGW – practic,  azs inlocuiesc parintii bisericesti cu o unica mama bisericeasca)
  6. Revenirea la filonul teologic crestin ”clasic” , trinitaro-centric, si  recuplarea la marea traditie hermeneutica apofatico-patristica.
  7. Plasarea undeva la intersectia dintre ortodoxia ”steinhardt-iana”, paleo-ortodoxie si wesley-anism,  ”corectate” prin biblism ancorat in adevarul istoric(sabat si natura omului) .

Rezumand, tendinta ar fi de aliniere la protestantismul evanghelic de sorginte wesleyana in dialog amical si acord partial cu ortodoxia in ce are ea mai bun si valoros, pastrand in acelasi timp ”reminiscente restaurationiste” precum sabatul si nemurirea conditionata a sufletului(argumentata a la Oscar Cullmann).

PS: de mare mirare mi-au fost cuvintele frumoase despre John Wesley ( : ”a fost un personaj extraordinar de important in istoria crestinismului si ramane asa pana astazi”) din partea cronicarului… (tinand cont de ”filiatia” sa si de aversiunea fatisa a guru-ului de la Chicago vis-a-vis de fratii Wesley – cei care au tinut piept deismului rationalist al timpului)

PPS: trebuie sa-i amendez cronicarului cateva scapari/erori grave istorice( si nu ma voi lega de subiectivismele lui triumfaliste vis-a-vis de cultul pe care il deserveste si de cate este platit; cred ca Sorin era la fotbal cand s-au predat la seminar subiectele din orele pe care se vede ca le-a chiulit):

  1. pentru sabat, proto-azs-ei sunt indatorati mai degraba baptistilor de ziua a saptea (pe filiera Rachel Oakes – Frederick Wheeler – T. M. Preble ) decat celor de la Christian Connection ( domnia sa, cronicarul, poate consulta: George R. Knight – În așteptarea revenirii lui Isus O scurtă istorie a adventiștilor de ziua a șaptea, V&S, p. 30-32 + C. Mervyn Maxwell, Tell it to the World. The Story of Seventh-day Adventists, cap.11 –  A Widow Witnesses + Richard W. Schwarz,  Light bearers to the remnant  denominational history textbook for Seventh-Day Adventist college classes, CHAPTER 4  After the Disappointment + 1 + 2). Bates a preluat sabatul nu de la Christian Connection ci de la baptistii de ziua a saptea
  2. conceptia adventista despre Scriptura difera masiv de cea metodista: in timp ce prima face din EGW un corset hermeneutic, metodistii sunt scandalizati de pretentiile fostei lor coreligionare si sunt adeptii ”patrulaterului wesleyan” – paradigma primatului Bibliei secondata de traditie, ratiune si experienta

Despre pseudo-fericire – Boetius

din ”Mangaierile filosofiei”

Cand resentimentele fac ”teologie” : Sabat vs Duminica

CANONUL  16: (SI  SIMBATA   SE  FACE  SFINTA  LITURGHIE)

Sambata,   impreuna   cu  alte  Scripturi,  si  se citeasca si  Evanghelia. (66 Ap;   55, 56 Trut.; Zg, 49, 51 Laod.)

Se dispune  ca si sambata sa se savirsesca slujbe  divine  si sa se citeasca din  sfinta  Evanghelie,  si  alte  carti  sfinte,  pentru    a  dezradacina obiceiul  la  unii   crestini  de  a  urma  simbata  rinduielile   ebraice  (vezi  si can. 66 ap., Si 29 Laod.).

CANONUL  29  (CINSTIREA DUMINICII)

Nu  se cuvine  crestinilor  si  urmeze  obiceiurilor  iudaice  si  sambata s-o  petreaca  in  repaus, ci  si  lucreze in  ziua  aceasta, duminica  insa  cinstind-o cu  deosebire, de  le-ar  fi  cu  putinta,  sa o  petreaca  in  odihna  ca si crestini. Iar  de s-ar gasi ca sint  iudaisti, si  fie  anatema de la  Hristos.
(7,.64,  66, 70,  77  Ap.;   71,  55, 66  Trul.;  1  Antioh.;  76, 37, 38 L.aod.; 57, 73, 106 Cartg.)

Parintii   avind  in   vedere  tendinta  unor   crestini  de  a  serba  atit simbata cit  si  duminica,  dispun  categoric ca  sambata  sa  se  lucreze, iar duminica,  ziua  Invierii,   zi  de  bucurie,  sa nu  se posteasca (can. 66  ap.), sa nu-si  plece  genunchii  la  rugaciune  (can. 20 sin. I  ec.), si  sa  nu  se lucreze  (Eusebiu  Ist.  IV,   18,  19,  20)  ,,de le-ar  fi   cu  putinta”.   Aceasta insemneaza ca  nu  toti  sunt  obligati  si  nu  lucreze  duminica.  La  aceasta Valsamon (Sint.  At.  III   197) adauga ca  in  caz de  nevoie  sau  saracie sau din neaparata necesitate  se  poate  lucra  si  duminica,  si  unii   ca
acestia nu vor cadea sub pedeapsa.

Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe ,1992,  p. 220, 223

Am citat mai sus fragmentele din canoanele sinodului al cincilea local de la Laodiceea (343) referitoare la sabat. Este cat se poate de evidenta conjunctura si coloratura virulent anti-iudaica in care aceste canoane au fost emise. Polemica acerba dintre Sinagoga si Biserica mai face o victima : sabatul. Perceput ca randuiala ”ebraica” la concurenta cu randuiala ”crestina” a duminicii, sabatul este explicit si irevocabil anatemizat ca zi de inchinare rivala a duminicii. Oamenii de atunci ai Bisericii si-au permis nelegiuirea de a porunci fix in contra poruncii divine  –  ”sa se lucreze sambata!” in timp ce Dumnezeu interzisese explicit munca in sabat :

8. Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti!
9. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toată lucrarea ta,
10. dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeul tău; să nu faci nici o lucrare nici tu, nici fiul tău sau fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici vitele tale şi nici străinul care locuieşte în cetatea ta.
11. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, dar în ziua a şaptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de Sabat şi a sfinţit-o.

(Exodul 20:8-11, NTR)

Obraznicia incomensurabila a Bisericii a fost si ramane de a-si contrazice fatis Dumnezeul, de a-L ”corecta” si ”scoate de sub influenta nefasta” a evreilor. Este remarcabil ca si in jumatatea secolului 4 dupa Cristos obiceiul sfant al sabatizarii era inca inradacinat la suficient de multi crestini care aveau ”nevoie” sa fie mustrati prin ”pastorala” anti-divina a Bisericii.

Tupeul canonului 29 este strigator la cer: nu doar ca ”nu se cuvine” crestinilor sa asculte de o porunca divina explicita veche de cand lumea, dar li se cere/impune mot-a-mot sa calce in picioare porunca divina, sa faca ”de-ai dracului” fix pe dos de cum zice porunca.

Iaca ce monstri naste ura dintre evreii anti-cristi si ”crestinii” anti-”evreisme”. Ramane o mare ”taina” pana astazi cum de majoritatea crestinilor ”extirpa” din Decalog o porunca – a patra, a sabatului – si o declara ”iudaica”, in timp ce restul sunt pastrate ca si ”crestine”… pe baza unei nenorocite antice rivalitati…

A Long Journey Home: Thomas Oden

Thomas Oden, editor of the Ancient Christian Commentary on Scripture (Inter Varsity Press), has written extensively of the tendency of modern people to underestimate the contributions of the past and exaggerate the wisdom of the present. Oden himself, a theologian firmly ensconced in the classical liberal tradition for many years, increasingly recognized in the late sixties that his disrespect for and ignorance of the Christian past had severely warped his own theological, philosophical, historical and political perspective. Oden’s spiritual pilgrimage over the past twenty-five years is in many ways an apt illustration of a theologian reawakening from Wilken’s “self-imposed amnesia” and is worth examining in some detail.
Thomas Oden grew up in a home that was deeply rooted in the pietistic tradition and the political ideals of the Democratic Party.10 Oden’s parents combined a devotion to the Scripture and to a deeply personal faith with a commitment to liberal political philosophy and the union movement. Oden took this upbringing seriously, especially the idea that genuine faith always demonstrates itself in concrete action. In high school Oden organized students in the United World Federalist movement, and in his college days gravitated to quasi-socialist philosophy as he worked ardently for the Students for Democratic Action at the University of Oklahoma. When Oden decided to attend Perkins School of Theology in Dallas, he based his choice on the hope that the church could effectively serve as a change agent in society, rather than on a strong personal commitment to the biblical message.
At Perkins, Joseph Matthews exposed Oden to secular and religious existentialist thought. Oden devoured the works of Sartre, Camus and Marcel. Rudolf Bultmann, however, best symbolizes the direction of Oden’s thought. Bultmann’s existentialist categories resurrected the Bible’s relevance for Oden. Once again Oden could read the Bible, although through the interpretive lenses of what Oden was later to label “modernity.”
As Oden left Perkins for graduate study at Yale under the guidance of H. Richard Niebuhr, a specific theological vocation crystallized within him. Oden’s conception of this vocation, however, was itself shaped by his idealization of the new. As he was later to describe these early years, Oden as a young theologian believed his peers and students would judge his contribution to the academy and church by the criterion of innovativeness. The call to create and innovate superseded Oden’s appreciation and appropriation of the church’s own tradition and self-understanding. He continued to be avidly attracted to existentialism throughout the late fifties and early sixties, a fascination followed and complemented by an interest in post-Freudian psychology.
Novel experimentation, combined with a deep mistrust and disdain for the past, marked Oden’s thought and work during this initial period. His interaction with Scripture and other theological texts was less a dialogue than a “filtering process” where he allowed sources to speak to him “only insofar as they could meet” his “conditions,” “worldview” and “assumptions as a modern man.”
I was determined not to accept any reports that could not be fitted into my modern worldview.… Furthermore, I was mentored (especially by Bultmann, Tillich, Heidegger and Rogers) to understand that what it meant to be a theologian was to struggle to create something new, to develop a new theology, to see things differently than any others had seen things before and thereby to offer my personal skill and subjective experience as a theologian to the emergent world.11
Some fruit spawned by the freewheeling sixties led Oden to question seriously his theological presuppositions and methodology. “By 1968 I could see the tremendous harm caused by sexual experimentation—even among my friends. I could also see their lives being torn up by family disintegration and mind-altering drugs. The wonderful world they thought they were creating was simply turning to dust, ashes, and pain—enormous pain.”12
As Oden reexamined the direction his theological methodology had taken him, he understood he had come to a dead end. Where was he to turn? Modernity’s well had run dry for Oden. Soon he would find himself drinking from unexpected sources.
Oden began teaching at Drew University in the early seventies and encountered there the Jewish philosopher and true renaissance man Will Herberg. Interestingly enough, it was Herberg who in no uncertain terms warned Oden that his overall understanding and theological perspective would remain grossly misshapen unless he supplemented his immersion in modern theological sources with a concentrated exposure to the world of the church fathers. Oden followed Herberg’s advice and for the next five years devoted himself to an attentive study of patristic texts. During this time his understanding of how to do theology changed dramatically. As a result, Oden radically reshaped his theological agenda for the coming years.
His previous interpretive community had trained Oden to assume that theologians must be creative and novel in their work if they were to fulfill and validate their vocations in the church, seminary, university and broader intellectual community. The fathers challenged these fundamental assumptions. The more Oden read them, the more he realized how much of what he had assumed was new was as old as the apostolic tradition itself. The early Christian writers had intuited many ideas Oden had considered modern contributions.
As Oden studied patristic thought he increasingly realized that theology could be, indeed, must be done in the context of the worshiping community of the church, a fellowship that stretched across a vast expanse of years, cultures and languages. Yet Oden discerned themes and practices that remained constant in the church’s life and reflection, a central “consensual” understanding of God’s entrance into history in Jesus Christ. In the community of the church and its accumulated history and tradition Oden found a corrective to his tendency to idealize the “new” as inherently superior. The call to listen superseded the need to innovate.
Then while reading Nemesius something clicked. I realized that I must listen intently, actively, without reservation. Listen in such a way that my whole life depended upon hearing. Listen in such a way that I could see telescopically beyond my modern myopia, to break through the walls of my modern prison, and actually hear voices from the past with different assumptions entirely about the world and time and human culture. Only then in my forties did I begin to become a theologian. Up to that time I had been teaching theology without having sufficiently met the patristic mentors who could teach me theology.13
Oden had experienced a “redirection,” “a hermeneutical reversal” in which he “learned to listen to premodern texts.” Oden came to understand that hermeneutics could not be severed from character, disposition and obedience, a patristic emphasis we will explore in future pages. Listening to a text and obedience to a text became for Oden “the most important single lesson I have learned hermeneutically.… Carl Rogers taught me to trust my experience. The ancient Christian writers taught me to trust that Scripture and tradition would transmute my experience.”14
Oden’s journey from modern theology to “paleo-orthodoxy” is remarkable. A number of other theologians and biblical scholars, many of them relatively young, are moving in the same direction. Why this swelling group of “young fogeys,” as Oden calls them? Why have many become dissatisfied with modern ways of reading and interpreting Scripture? Only a closer look at how modern Christians read the Bible can answer these important questions.
10 Much of the following material on Oden’s spiritual pilgrimage is based on my interview of Oden for Christianity Today 34, no. 13 (September 24, 1990), and Oden’s own biographical remarks in the second volume of his systematic theology, The Word of Life (San Francisco: Harper & Row, 1989).
11 Oden, Word of Life, p. 219.
12 Christopher A. Hall, “Back to the Fathers,” Christianity Today 34, no. 13 (September 24, 1990): 28.
13 Oden, Word of Life, pp. 219–20.
14 Ibid., p. 220.
Hall, C. A. (1998). Reading scripture with the church Fathers (15). Downers Grove, IL: InterVarsity Press.

Music in the Modern Revivalist Tradition

Evangelistic hymns in the modern sense were one of the glorious by-products of Britain’s Great Awakening in the eighteenth century. It was the preaching of John (1703–1791) and Charles Wesley (1707–1788), and the underlying tenets of the Dutch theologian Jacob Arminius (1560–1609) that led to the creation of the first “invitation” songs. Hard-line “hypercalvinism” based on covenant theology and the doctrine of predestination had rarely generated widespread, enthusiastic evangelism. In contrast, the Wesleys’ Arminian theology emphasized that an individual may say either yes or no to a seeking God. To press the claims of Christ while still admitting human free will, Charles Wesley wrote:
Come, sinners, to the Gospel feast:
Let every soul be Jesus’ guest;
Ye need not one be left behind
For God hath bidden all men sing.
This is the time; no more delay!
This is the Lord’s accepted day;
Come thou, this moment, at his call,
And live for him who died for all.
(Methodist Hymnal [1964], no. 102)
The Wesleys must be credited with rescuing hymn singing from the bondage of the two-line meters—common long and short. Their sources were the newer psalm tunes, opera melodies, and folk songs of German origin. An example of this type of tune is “Mendenbras” (which was actually first used with a hymn text by Lowell Mason in 1839), which we commonly sing with the text “O day of rest and gladness,” although it may still be heard with its historic popular words in the beer gardens of Germany. The Wesleys’ texts were fundamental for early Methodist theology. They also covered almost every conceivable aspect of Christian devotional experience and may be said to be the progenitors of the modern gospel song.
Webber, R. (1994). Music and the arts in Christian worship (1st ed.) (228). Nashville: Star Song Pub. Group.

Karl Barth despre Mozart

Trebuie să mă întorc încă o dată la Wolfgang Amadeus Mozart. De ce este omul acesta incomparabil? De ce, pentru cineva gata să îl asculte, el a produs, în aproape fiecare portativ pe care l-a conceput şi l-a compus, un tip de muzică pentru care „frumos” nu este un epitet adecvat, o muzică care nu este, pentru creştinul adevărat, simplu di­vertisment, bucurie sau edificare, ci hrană şi băutură, o muzică reconfortantă şi care oferă călăuzire pentru nevoile sale, o muzică ce nu este niciodată sclava tehnicii sale de compozitor, ce nu este nici sentimentală, ci una care se „mişcă” liber şi eliberator, fiindcă este înţeleaptă, puternică şi suverană? De ce se poate susţine că Mozart are un loc în teologie, mai ales în doctrina creaţiei şi în escatologie, deşi el nu a fost un părinte al Bisericii şi, pare-se, nici măcar un creştin foarte fervent, fiind un romano-catolic ce a dus o viaţă ce ni s-ar putea părea mai degrabă frivolă atunci când nu era ocupat cu munca lui?

Este posibil să i se acorde această poziţie fiindcă el a ştiut despre creaţie ceva ce nici adevăraţii părinţi ai Biseri­cii, nici Reformatorii noştri, nici ortodocşii, nici liberalii, nici exponenţii teologiei naturale, nici cei înarmaţi din greu cu „Cuvântul Domnului”, şi, cu siguranţă, nici existenţialiş­tii, nici alţi mari muzicieni dinaintea lui sau de după el, nu au ştiut sau nu au putut să exprime şi să susţină acel lucru aşa cum a făcut-o el. In această privinţă el a avut o puritate a inimii prin care i-a depăşit cu mult atât pe optimişti cât şi pe pesimişti. 1756-1791! O perioadă în care Dumnezeu era ţinta atacurilor, fiind făcut responsabil pentru cutremurul de la Lisabona, iar teologii şi alţi oameni bine intenţionaţi întâmpinau mari dificultăţi în a-L apăra. In faţa probleme­lor puse de teodicee, Mozart avea de partea lui pacea lui Dumnezeu, care transcende de departe toate raţionamente­le critice sau speculative care laudă sau blamează. El lăsase în urmă toate aceste probleme. Şi atunci de ce să se mai preocupe de ele? El auzise, şi îi face şi pe cei ce au urechi de auzit să audă, chiar şi în zilele noastre, că noi, până când se vor împlini vremurile, nu vom putea să percepem întregul context al lucrărilor providenţei. In lumina acestei finalităţi a auzit el armonia creaţiei, din care face parte şi umbra, dar o umbră care nu este întuneric; aici deficienţa nu este în­frângere, tristeţea nu poate să devină disperare, necazurile nu pot degenera în tragedie, iar melancolia infinită nu are în final câştig de cauză. Astfel că în această armonie buna dispoziţie nu este fără limite, dar lumina este cu atât mai strălucitoare cu cât izbucneşte din umbră. Dulceaţa este în acelaşi timp şi amară şi tocmai de aceea nu poate să îngreţoşeze. Viaţa nu se teme de moarte, ci o cunoaşte foarte bine. Iar lumina este întotdeauna strălucitoare (Et lux perpetua lucet (sic!) eis), chiar şi în moartea ce a cuprins Lisabona.

Mozart nu a văzut lumina aceasta mai mult decât o ve­dem noi, în schimb el a perceput întreaga lume creată ca fiind învăluită în ea. A fost aşadar întru totul normal ca el să nu audă o notă mijlocie sau neutră şi să audă pozitivul cu o intensitate mult mai mare decât negativul. El a auzit negativul numai în pozitiv şi împreună cu acesta. Dar, cu toată opoziţia dintre cele două, el le-a auzit împreună, ca de pildă în Simfonia în G-minor din 1788. El nu a auzit nicio­dată doar pe unul dintre acestea, izolat într-un mod ab­stract. El a auzit ceea ce există în mod concret şi de aceea compoziţiile sale au fost şi sunt muzică totală. Auzind crea­ţia fără resentimente şi imparţial, el a produs nu numai propria lui muzică, ci şi pe cea a creaţiei, o dublă, dar cu toate acestea armonioasă, preamărire a lui Dumnezeu.

El nu a avut nevoie şi nici nu a dorit să se reprezinte pe sine, vitalitatea lui, regretele sale, pietatea sa, sau orice altă intenţie de-a sa. Este remarcabil modul în care el a reuşit să evite să cadă în mania exprimării de sine. El s-a oferit pur şi simplu să fie unealta care să facă astfel încât nişte bucăţele de corn, metal şi catgut să servească drept voci ale creaţiei, uneori fiind în prim plan, uneori acompaniind şi alteori în armonie. El a făcut uz de o gamă de instrumente, începând cu pianul şi vioara, cornul şi clarinetul, şi terminând cu venerabilul fagot, vocea umană având şi ea un loc între ele şi distingându-se tocmai prin lipsa oricărei pretenţii de distincţie. Din toate acestea el a extras o anumită muzică, punând în serviciul ei până şi emoţiile omeneşti, şi nu in­vers. El însuşi nu a fost decât o ureche pentru muzica aceasta şi mijlocitorul ei către alte urechi. A murit atunci când, potrivit înţelepciunii lumeşti, viaţa lui activă era abia în pragul adevăratei împliniri. Dar cine poate spune că, după „Flautul Fermecat”, „Concertul pentru Clarinet” din octombrie 1791 şi „Requiem”, ea nu fusese deja împlinită? Şi oare toate realizările acestea nu erau deja implicite în lucrările sale de la 16 sau 18 ani? Nu se aud ele deja în ceea ce ne-a parvenit de la foarte tânărul Mozart? El a murit în mizerie ca un „soldat necunoscut” şi, alături de Calvin sau de biblicul Moise, mormântul său nu e cunoscut. Dar ce mai contează aceasta? Ce contează un mormânt atunci când se permite ca o viaţă să exprime, simplu şi fără pretenţii, şi prin urmare, într-un mod senin, autentic şi impresionant, creaţia cea bună a Iui Dumnezeu, care cuprinde în ea atât limitele cât şi sfârşitul omului.
Fac aici paranteza aceasta, înainte de a începe să discut despre haos, fiindcă în muzica lui Mozart – şi mă întreb dacă acelaşi lucru mai poate fi spus despre orice altă lucra­re înainte sau după el – avem dovada clară şi convingătoare că este o insultă adusă creaţiei s-o acuzi de a fi ceva cu totul haotic pe motiv că include şi un „Da” şi un „Nu”, ca şi cum ar fi orientată cu o parte către Dumnezeu, iar cu cealaltă către nimicnicie. Mozart ne face să auzim că şi în acest din urmă aspect, şi deci în totalitatea ei, creaţia îşi slăveşte Creatorul şi, ca atare, este perfectă. Aici, în miezul proble­mei, iar aceasta nu poate fi considerată o realizare neîn­semnată, Mozart a creat ordine pentru cei care au urechi de auzit şi a făcut-o mai bine decât ar putea s-o facă vreo deductie stiintifica. Acesta este aspectul pe care am vrut sa-l subliniez.

Barth, Karl – Church Dogmatics

PS: a se vedea si Steinhardt despre Mozart si rai si

Sufletul urcă mereu mai sus, curăţându-se, până la staţia terminus: locul de lumină şi verdeaţă, pajiştea inflorată, mişunând de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsaţi — în sfârşit — să vină, oricât de bătrâni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stânga. ( N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii)

Evanghelia dupa Fellini: La strada (1954) – Gelsomina ca figura cristica?

Scena superba ”a pietricicii” – ”Clovnul” ii reveleaza Gelsominei filozofia lui de viata

Set in  northern  Italy  in  the  early  1950s,  Fellini’ s  La  strada,  a  film  considered by  many  scholars  and  critics  as  one  of  the  absolute  masterpieces  of  world cinema,  and  a  „profoundly Christian  work”2  tells  the  strange  and  tragic story of Zampano,  an  itinerant performing strongman,  and  Gelsomina,  a  simple  girl sold  to  Zampano  by  her  mother  and  forced  by  him  to  be  his  assistant  and, when  he  has  no  one  else,  his  bed-partner. Gelsomina  submits  to  this  degrad-
ing  slavery  blindly,  helplessly.  In  the  course  of their  wandering –  the  road  in Fellini  being  almost  always  a  metaphor  of  the  journey  of life  –   Gelsomina comes  to  self-awareness  and  understanding  of her  mission  in  life  through her conversation  with  two  people.  The  first  is  a  circus  tightrope-walker  called „The  Clown”  the  second  is  a  nun  who  offer  Gelsomina  and  Zampano  over-night  shelter  in  the  barn  of  her  convent.

(…) Gelsomina’s  encounter  with  the  gentle  nun  provides  the  occasion of the final  of  three  temptations,20  like  those  of  Christ,  to  forsake  her  mission,  a temptation  which,  like  the  other  two,  she  resists.  After  this,  Gelsomina  renews  her commitment to help Zampano in,  among other things,  his  strongman act  in  which  he  breaks  chains  tied  around  his  chest  (his  heart).  The  chains take  on  important  symbolic  significance,  becoming  moral-spiritual  bindings
or  limits,  as  much  as  iron  ones.  Fellini makes  this  motif of  Zampano’s chain-breaking  evident  from  the  beginning  of the  film  in  such  a  way  that  it  functions  as  an  extended  metaphor  of the  change-conversion  in  Zampano,  which does  not  happen  all  of a  sudden  at  the  end  of the  film  but  begins  much  earlier.21
If  Gelsomina  is  a  „pure  spirit  of love” 22  and  a  Christ-redeemer-figure, Fellini  makes  Zampano  into  a  metaphor  of human  nature  in  need  of redemption:  „Zampano  is  Everyman  –   after  the  Fall:  he  is  selfish,  brutal,  boastful, irreverent,  and  insensitive  to  everyone  and  everything  except  his  own  needs and  survival  … For Fellini,  Zampano  is  both  Adam  and  the  prodigal  son.”23
Then  the  director  represents  in  Gelsomina’s  commitment  to  her  man  nothing less  than  the  saving  mission  of the  incarnate  Word  of God  in  Jesus  Christ,  a mission  which  reached  its  climax  on  the  cross.  Zampano’s  slaying  of  „The Clown”  out  of jealousy  and  anger  signals  the  beginning  of  Gelsomina’s  passion,  an  experience  anticipated  earlier in  the  film  as  Fellini repeatedly  associates her „with images of crucifixion  and  martyrdom.”24 It  becomes  a  Calvary  along  which  Gelsomina  shoulders  a  double  cross. Assuming  both” Zampano  and  „The  Clown”  she  „carries  the  crime  of one  and the  death  of  the  other.”25  Her  indistinct  crying  „which  transcends  mere words”  is  not  unlike  the  silent  prayer  of  another  woman-Christ-figure:  „the silent  movement  of the  lifs  of  the  Joan  of Arc  of Dreyer,  at  the  heights  of inconceivable  suffering.”26   At  this  point  Zampano’s  total  brutality  seems  to be  victorious,  especially  when  it  is  revealed  that  after  he  has  abandoned  her, Gelsomina  dies.  Her  death  is  by  all  appearances  a  failure,  a  total  nonsense, something  underscored  by  Fellini  when  he  has  Gelsomina die  off-screen.  It is an  image  of the paradox  of the  death  of Jesus,  a sign  of contradiction,  considered  a  shocking  failure  by  the  apostles  judging  by  their  behavior.  But Fellini then  suggests  that  Gelsomina’s death  is  a „saintly  folly”27  that in  her passion, Gelsomina  is  an  image  of  the  „suffering  servant  of Isaiah,  by  whose  stripes  Zampano  is  reached.”28

Fellini  makes  Gelsomina  a  simpleton,  a  clown,  a ridiculous  little  person of  no  apparent  significance,  living  in  a  squalid,  unspiritual  world  in  which she  seems  to  have  no  chance  of impact.  Yet,  because  of her  sacrificial  life and  death  which  brings  about the  spiritual  liberation,  the  salvation  of the man she loves,  we can  recognize in  her a magnificent Christ-figure.

Lloyd Baugh , Imaging the Divine Jesus and Christ-figures in Film, Part 2, cap. 2 The  Woman  as  Christ-Figure

PS: desi unii pot acuza autorul cartii de o viziune ”prea generoasa”, a la Steinhardt cel dispus sa vada si faca conexiuni crestine unde te astepti mai putin , lentila hermeneutica propusa merita mai multa atentie decat critica acra – parerea mea… Adesea artistii isi imbraca mesajele nepopulare in straie ”ciudate” pentru priviri superficiale sau inguste

Despre iluzia puterii – Boetius

Boetius, Mangaierile filosofiei, vol. 72 din colectia PSB, p. 93

Mozart’s Requiem: testamentul sau

At age 31, Mozart may already have had premonitions about the brevity of his own life. His reflections, at this age, indicate a mature Christian commitment: “I never lie down in my bed without reflecting that perhaps I—young as I am—may not live to see another day; yet none of all who know me can say that I am socially melancholy or morose. For this blessing I daily thank my Creator and wish it from my heart for all my fellow men.” 20
Just four years later, at age 35, Mozart died. His health, which had always been frail, at last failed him while he worked in poverty on his last great masterpiece, the Requiem.
His biographer, Otto Jaun, has summarized the consensus of history, when he calls this Mozart’s Requiem, “The truest and most genuine expression of his nature as an artist. It is his imperishable monument.” 21 A contemporary of Mozart writes, “Mozart has disclosed his whole inner being in this one sacred work, and who can fail to be affected by the fervor of devotion and holy transport which streams from it? His Requiem is unquestionably the highest and best that modern art has to offer for sacred worship.” 22 The composer’s expressive treatment of the centuries-old Latin text clearly reveals his strong faith in “The Lamb of God, who takes away the sins of the world.”
At one point, Mozart confessed to Constance that he believed death was near and that he was writing Requiem for himself.23Racked with pain on his deathbed, and surrounded by several friends, the composer sang the alto part at an informal rehearsal of the unfinished work. During the “Lacrimosa” movement, Mozart burst into tears, and his final rehearsal ended. 24 He died early the next morning, December 5, 1791. His last action was to imitate the kettledrums in his Requiem.
Mozart left behind not only an unparalleled legacy of musical treasure, but a record of eighteenth century faith. A genius such as Mozart possessed, developed so fully in so young a man, may have tempted others to spiritual indifference. Mozart leaves evidence of a different response. He wrote in a letter, “Let us put our trust in God and console ourselves with the thought that all is well, if it is in accordance with the will of the Almighty, as He knows best what is profitable and beneficial to our temporal happiness and our eternal salvation.” 25
Kavanaugh, P. (1992). The spiritual lives of great composers (31). Nashville: Sparrow Press.

Samanta pacatului

30. El a mai zis: „Cu ce să asemănăm Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă am putea s-o descriem?
31. Ea este ca un bob de muştar, care, atunci când este semănat în pământ, este cel mai mic dintre toate seminţele de pe pământ,
32. dar după ce este semănat, el creşte, ajunge mai mare decât toate zarzavaturile şi face ramuri mari, aşa încât păsările îşi pot face cuibul la umbra lor.”

(Marcu 4:30-32)

Dar nu numai Imparatia Cerului poate fi asemanata cu o samanta de mustar , care desi atat de mica, da nasterea unui asa copac. Si cu pacatul este tot asa. Unii se intreaba daca o ”greseala asa de mica” precum cea a Evei – a atinge si gusta dintr-un fruct interzis de catre Dumnezeu – este corect sa fie pedepsita cu o napasta asa de mare: moartea, suferinta, alungarea din Rai. Sau daca faptul de a fi ales ca sa impartaseasca soarta Evei de catre Adam a meritat o asa cumplita osanda. Ce era sa faca bietul om: nu era Eva carne din carnea lui si os din oasele lui? Acelora care se intreaba cu privirea la justetea justitiei divine pentru Eva si Adam si intregul neam omenesc ar trebui sa li se arate unde a dus rebeliunea proto-parintilor, care au fost roadele/fructele acelei nesupuneri originare . Puneti in relatie cauza-efect muscatura din fruct cu atrocitatile lui Mengele, cu torturile Inchizitiei, cu iadul Gulagului, cu teribilul experiment Pitesti; toate acestea si infinit de multe altele TOATE sunt nimic altceva decat roadele muscaturii Evei, TOATE sunt ascunse-comprimate – precum energia dintr-o gaura neagra – in acel gest arhi-blestemat al Evei. Spintecarea pantecelor femeilor insarcinate, sfartecarea omului legat de patru camile biciute sa fuga in patru directii diferite, agonia victimelor  lui Vlad Tepes, torturile aplicate lui Smith in ”1984” a lui Orwell, copilul sfasiat de caini in fata ochilor mamei lui – toate aceste mostre minore fata de oceanul imens al cruzimii si barbariei ”umane” , TOATE se afla comprimate infinit in gestul Evei si in alegerea fireasca a lui Adam. Dar suferintele fizice sunt nimic pe langa toate mutilarile sufletesti, toate suferintele inimii si psihicului uman, pe langa universul caznelor sufletesti plecand de la fetita abuzata psihologic de catre ”tatal” ei care ar trebui sa-i fie Tata pana la ultima ordalie sufleteasca in fata caruie omul isi curma zilele nesuportand chinul sufletesc. TOATE sunt ascunse in ”inocenta” muscatura a Evei si in sordida ”solidaritate” a lui Adam cu ne-buna lui. Eva n-a banuit ce ”cutie” a …ei (nu a Pandorei) deschide prin neascultarea ei si ce ”minunatii” se ascund inaluntrul acelei simple muscaturi. Cum nici lui Adam nu i-a trecut prin minte ce va naste solidaritatea lui cu ”coasta” lui data… dracului.

PS: a se vedea si https://sldsjd.wordpress.com/2011/01/19/adame-de-ce-ai-gustat/

%d blogeri au apreciat: