Evanghelia dupa Fellini: La strada (1954) – Gelsomina ca figura cristica?

Scena superba ”a pietricicii” – ”Clovnul” ii reveleaza Gelsominei filozofia lui de viata

Set in  northern  Italy  in  the  early  1950s,  Fellini’ s  La  strada,  a  film  considered by  many  scholars  and  critics  as  one  of  the  absolute  masterpieces  of  world cinema,  and  a  „profoundly Christian  work”2  tells  the  strange  and  tragic story of Zampano,  an  itinerant performing strongman,  and  Gelsomina,  a  simple  girl sold  to  Zampano  by  her  mother  and  forced  by  him  to  be  his  assistant  and, when  he  has  no  one  else,  his  bed-partner. Gelsomina  submits  to  this  degrad-
ing  slavery  blindly,  helplessly.  In  the  course  of their  wandering –  the  road  in Fellini  being  almost  always  a  metaphor  of  the  journey  of life  –   Gelsomina comes  to  self-awareness  and  understanding  of her  mission  in  life  through her conversation  with  two  people.  The  first  is  a  circus  tightrope-walker  called „The  Clown”  the  second  is  a  nun  who  offer  Gelsomina  and  Zampano  over-night  shelter  in  the  barn  of  her  convent.

(…) Gelsomina’s  encounter  with  the  gentle  nun  provides  the  occasion of the final  of  three  temptations,20  like  those  of  Christ,  to  forsake  her  mission,  a temptation  which,  like  the  other  two,  she  resists.  After  this,  Gelsomina  renews  her commitment to help Zampano in,  among other things,  his  strongman act  in  which  he  breaks  chains  tied  around  his  chest  (his  heart).  The  chains take  on  important  symbolic  significance,  becoming  moral-spiritual  bindings
or  limits,  as  much  as  iron  ones.  Fellini makes  this  motif of  Zampano’s chain-breaking  evident  from  the  beginning  of the  film  in  such  a  way  that  it  functions  as  an  extended  metaphor  of the  change-conversion  in  Zampano,  which does  not  happen  all  of a  sudden  at  the  end  of the  film  but  begins  much  earlier.21
If  Gelsomina  is  a  „pure  spirit  of love” 22  and  a  Christ-redeemer-figure, Fellini  makes  Zampano  into  a  metaphor  of human  nature  in  need  of redemption:  „Zampano  is  Everyman  –   after  the  Fall:  he  is  selfish,  brutal,  boastful, irreverent,  and  insensitive  to  everyone  and  everything  except  his  own  needs and  survival  … For Fellini,  Zampano  is  both  Adam  and  the  prodigal  son.”23
Then  the  director  represents  in  Gelsomina’s  commitment  to  her  man  nothing less  than  the  saving  mission  of the  incarnate  Word  of God  in  Jesus  Christ,  a mission  which  reached  its  climax  on  the  cross.  Zampano’s  slaying  of  „The Clown”  out  of jealousy  and  anger  signals  the  beginning  of  Gelsomina’s  passion,  an  experience  anticipated  earlier in  the  film  as  Fellini repeatedly  associates her „with images of crucifixion  and  martyrdom.”24 It  becomes  a  Calvary  along  which  Gelsomina  shoulders  a  double  cross. Assuming  both” Zampano  and  „The  Clown”  she  „carries  the  crime  of one  and the  death  of  the  other.”25  Her  indistinct  crying  „which  transcends  mere words”  is  not  unlike  the  silent  prayer  of  another  woman-Christ-figure:  „the silent  movement  of the  lifs  of  the  Joan  of Arc  of Dreyer,  at  the  heights  of inconceivable  suffering.”26   At  this  point  Zampano’s  total  brutality  seems  to be  victorious,  especially  when  it  is  revealed  that  after  he  has  abandoned  her, Gelsomina  dies.  Her  death  is  by  all  appearances  a  failure,  a  total  nonsense, something  underscored  by  Fellini  when  he  has  Gelsomina die  off-screen.  It is an  image  of the paradox  of the  death  of Jesus,  a sign  of contradiction,  considered  a  shocking  failure  by  the  apostles  judging  by  their  behavior.  But Fellini then  suggests  that  Gelsomina’s death  is  a „saintly  folly”27  that in  her passion, Gelsomina  is  an  image  of  the  „suffering  servant  of Isaiah,  by  whose  stripes  Zampano  is  reached.”28

Fellini  makes  Gelsomina  a  simpleton,  a  clown,  a ridiculous  little  person of  no  apparent  significance,  living  in  a  squalid,  unspiritual  world  in  which she  seems  to  have  no  chance  of impact.  Yet,  because  of her  sacrificial  life and  death  which  brings  about the  spiritual  liberation,  the  salvation  of the man she loves,  we can  recognize in  her a magnificent Christ-figure.

Lloyd Baugh , Imaging the Divine Jesus and Christ-figures in Film, Part 2, cap. 2 The  Woman  as  Christ-Figure

PS: desi unii pot acuza autorul cartii de o viziune ”prea generoasa”, a la Steinhardt cel dispus sa vada si faca conexiuni crestine unde te astepti mai putin , lentila hermeneutica propusa merita mai multa atentie decat critica acra – parerea mea… Adesea artistii isi imbraca mesajele nepopulare in straie ”ciudate” pentru priviri superficiale sau inguste

Despre iluzia puterii – Boetius

Boetius, Mangaierile filosofiei, vol. 72 din colectia PSB, p. 93

Mozart’s Requiem: testamentul sau

At age 31, Mozart may already have had premonitions about the brevity of his own life. His reflections, at this age, indicate a mature Christian commitment: “I never lie down in my bed without reflecting that perhaps I—young as I am—may not live to see another day; yet none of all who know me can say that I am socially melancholy or morose. For this blessing I daily thank my Creator and wish it from my heart for all my fellow men.” 20
Just four years later, at age 35, Mozart died. His health, which had always been frail, at last failed him while he worked in poverty on his last great masterpiece, the Requiem.
His biographer, Otto Jaun, has summarized the consensus of history, when he calls this Mozart’s Requiem, “The truest and most genuine expression of his nature as an artist. It is his imperishable monument.” 21 A contemporary of Mozart writes, “Mozart has disclosed his whole inner being in this one sacred work, and who can fail to be affected by the fervor of devotion and holy transport which streams from it? His Requiem is unquestionably the highest and best that modern art has to offer for sacred worship.” 22 The composer’s expressive treatment of the centuries-old Latin text clearly reveals his strong faith in “The Lamb of God, who takes away the sins of the world.”
At one point, Mozart confessed to Constance that he believed death was near and that he was writing Requiem for himself.23Racked with pain on his deathbed, and surrounded by several friends, the composer sang the alto part at an informal rehearsal of the unfinished work. During the “Lacrimosa” movement, Mozart burst into tears, and his final rehearsal ended. 24 He died early the next morning, December 5, 1791. His last action was to imitate the kettledrums in his Requiem.
Mozart left behind not only an unparalleled legacy of musical treasure, but a record of eighteenth century faith. A genius such as Mozart possessed, developed so fully in so young a man, may have tempted others to spiritual indifference. Mozart leaves evidence of a different response. He wrote in a letter, “Let us put our trust in God and console ourselves with the thought that all is well, if it is in accordance with the will of the Almighty, as He knows best what is profitable and beneficial to our temporal happiness and our eternal salvation.” 25
Kavanaugh, P. (1992). The spiritual lives of great composers (31). Nashville: Sparrow Press.

Samanta pacatului

30. El a mai zis: „Cu ce să asemănăm Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă am putea s-o descriem?
31. Ea este ca un bob de muştar, care, atunci când este semănat în pământ, este cel mai mic dintre toate seminţele de pe pământ,
32. dar după ce este semănat, el creşte, ajunge mai mare decât toate zarzavaturile şi face ramuri mari, aşa încât păsările îşi pot face cuibul la umbra lor.”

(Marcu 4:30-32)

Dar nu numai Imparatia Cerului poate fi asemanata cu o samanta de mustar , care desi atat de mica, da nasterea unui asa copac. Si cu pacatul este tot asa. Unii se intreaba daca o ”greseala asa de mica” precum cea a Evei – a atinge si gusta dintr-un fruct interzis de catre Dumnezeu – este corect sa fie pedepsita cu o napasta asa de mare: moartea, suferinta, alungarea din Rai. Sau daca faptul de a fi ales ca sa impartaseasca soarta Evei de catre Adam a meritat o asa cumplita osanda. Ce era sa faca bietul om: nu era Eva carne din carnea lui si os din oasele lui? Acelora care se intreaba cu privirea la justetea justitiei divine pentru Eva si Adam si intregul neam omenesc ar trebui sa li se arate unde a dus rebeliunea proto-parintilor, care au fost roadele/fructele acelei nesupuneri originare . Puneti in relatie cauza-efect muscatura din fruct cu atrocitatile lui Mengele, cu torturile Inchizitiei, cu iadul Gulagului, cu teribilul experiment Pitesti; toate acestea si infinit de multe altele TOATE sunt nimic altceva decat roadele muscaturii Evei, TOATE sunt ascunse-comprimate – precum energia dintr-o gaura neagra – in acel gest arhi-blestemat al Evei. Spintecarea pantecelor femeilor insarcinate, sfartecarea omului legat de patru camile biciute sa fuga in patru directii diferite, agonia victimelor  lui Vlad Tepes, torturile aplicate lui Smith in ”1984” a lui Orwell, copilul sfasiat de caini in fata ochilor mamei lui – toate aceste mostre minore fata de oceanul imens al cruzimii si barbariei ”umane” , TOATE se afla comprimate infinit in gestul Evei si in alegerea fireasca a lui Adam. Dar suferintele fizice sunt nimic pe langa toate mutilarile sufletesti, toate suferintele inimii si psihicului uman, pe langa universul caznelor sufletesti plecand de la fetita abuzata psihologic de catre ”tatal” ei care ar trebui sa-i fie Tata pana la ultima ordalie sufleteasca in fata caruie omul isi curma zilele nesuportand chinul sufletesc. TOATE sunt ascunse in ”inocenta” muscatura a Evei si in sordida ”solidaritate” a lui Adam cu ne-buna lui. Eva n-a banuit ce ”cutie” a …ei (nu a Pandorei) deschide prin neascultarea ei si ce ”minunatii” se ascund inaluntrul acelei simple muscaturi. Cum nici lui Adam nu i-a trecut prin minte ce va naste solidaritatea lui cu ”coasta” lui data… dracului.

PS: a se vedea si https://sldsjd.wordpress.com/2011/01/19/adame-de-ce-ai-gustat/

%d blogeri au apreciat: