Oricine a observat cât de greu este să îţi îndrepţi gândurile către Dumnezeu atunci când totul îţi merge bine. „Avem tot ce ne trebuie” este o vorbă teribilă atunci când „tot” nu-L include pe Dumnezeu. Găsim în Dumnezeu o întrerupere. Aşa cum spune Sf. Augustin undeva: „Dumnezeu vrea să ne dea ceva, dar nu poate, pentru că mâinile ne sunt pline — El nu are loc unde să pună acel lucru.” Sau, cum a spus odată un prieten de-al meu: „Ne gândim la Dumnezeu cum se gândeşte un aviator la paraşuta sa; se află acolo pentru urgenţe, dar speră că nu va trebui s-o folosească niciodată.” Dumnezeu, care ne-a făcut, ştie ce suntem noi şi că fericirea noastră stă la El. Dar noi nu o vom căuta la El cât timp ne mai lasă vreun refugiu unde ea ar putea fi căutată cât de cât plauzibil. Cât timp lucrul pe care îl numim „viaţa noastră” ne rămâne agreabil, noi nu ne vom pune în mâinile Lui. Ce oare ar putea face atunci Dumnezeu pentru binele nostru decât să ne facă „viaţa noastră” mai puţin agreabilă şi să ia de la noi sursele plauzibile de falsă fericire? Tocmai aici, în punctul în care providenţa lui Dumnezeu pare a fi la început cât se poate de crudă, smerenia divină, aplecarea spre noi a Celui Preaînalt, merită cele mai mari laude.
In Noul Testament, arta vieţii înseşi este o artă a imitaţiei; putem noi oare, crezând acest lucru, să credem că literatura, care trebuie să derive din viaţa adevărată, e necesar să aibă ca ţel faptul de a fi „creativ”, „original” şi „spontan”? „Originalitatea” în Noul Testament este foarte clar apanajul lui Dumnezeu însuşi; chiar în interiorul fiinţei trinitare a lui Dumnezeu, ea pare că nu îi este rezervată decât Tatălui. Sarcina şi fericirea oricărei alte fiinţe se află în a fi derivativ, în a reflecta ca o oglindă. Nimic nu ar putea fi mai străin tonului Scripturilor decât limbajul celor care descriu un sfânt ca pe un „geniu moral”, insinuând astfel că virtutea sa de spiritualitate este „creativă” sau „originală”. Dacă am citit Noul Testament cum trebuie, el nu lasă loc pentru „creativitate”, nici măcar într-un sens modificat sau metaforic. Intregul nostru destin pare a se afla în cealaltă direcţie, în a fi noi înşine cât mai puţin posibil, în a dobândi o mireasmă care nu este a noastră proprie, ci împrumutată, în a deveni oglinzi curate umplute cu imaginea unui chip care nu este al nostru. Nu sprijin aici doctrina totalei depravări şi nu spun că Noul Testament o sprijină; spun numai că binele cel mai mare al unei creaturi trebuie să fie un bine creatural — adică derivativ sau reflectiv. Cu alte cuvinte, cum Sfântul Augustin spune limpede (De Civ. Dei xii, cap. I) mândria nu numai că vine înainte de o cădere, ci este ea însăşi o cădere — căderea atenţiei respectivei creaturi dinspre ceva mai bun, Dumnezeu, spre ceva mai rău, ea însăşi.
Daca Noul Testament pe Înţelesul Tuturor este un exemplu de traducere parafrazata si ”neologizata” care merita incercata devotional, Biblia – Traducerea FIDELA este o traducere mai mult decat jalnica si nu cred ca merita osteneala introducerii in soft…
Cel mai mare castig din noile achizitii este Noul Testament Catolic – o excelenta traducere in buna traditie a meticulosilor exegeti catolici. Bogata in note de subsol bine documentate (desi partinitoare pro-Vatican…), traducerea NT aparuta la Sapientia candideaza cu reale sanse de succes la titlul de cea mai buna traducere a Noului Testament in limba romana. Traducerea catolica a NT se adauga Septuagintei traduse de NEC-Polirom si impreuna reprezinta ”versiunea” romaneasca cea mai erudita si actuala a bisericilor vechi ( ortodoxa si catolica) ca ”replica” la Noua Traducere a Bibliei (protestanta).
RoBible isi ia in serios misiunea de a oferi cel mai complet program de studiu biblic bazat pe traducerile romanesti. Felicitari si succes!
Asa cum chiar autorul declara, Idiotul este o tentativa de a prezenta un ”alter Christus” in persoana printului Maskin:
„Ideea principala a romanului este infatisarea unui om intru totul sublim. Nimic nu-i mai greu pe lume, mai ales acum… Voi aminti ca dintre chipurile sublime ale literaturii crestine cel mai apropiat de desavirsire este al lui Don Quijote. Dar acesta este sublim numai pentru ca, in acelasi timp, este si ridicol. Pickwick al lui Dickens (o idee infinit mai slaba decit Don Quijote, totusi imensa) este si el ridicol, tocmai prin asta fiind cuceritor… Jean Valjean este si el o tentativa puternica, dar trezeste simpatia datorita teribilei sale nefericiri si prin faptul ca societatea este nedreapta cu el. Pe cind la mine nu exista nimic, nimic asemanator…” (F.M. Dostoievski)
In acest demers declarat , desi nu foarte transparent pentru privirea neatenta si superficiala, Dostoievski pune ”in scena” un intreg arsenal de mare maiestrie intru desavarsirea unui portret magnific. De pilda imaginea ”saracului” – cu trimitere subtila la ”sarac cu duhul” dar si la Evanghelia dupa Isaia :
„ El a crescut înaintea Lui ca un lăstar, ca o rădăcină ieşită dintr-un pământ uscat; nu avea nici frumuseţe, nici strălucire care să ne atragă, nu era nimic în înfăţişarea Lui care să ne placă. ”(Isaia 53:2, NTR)
Inca din primele paragrafe Maskin i se infatiseaza majordomului casei Epancin aproape ca un vagabond, imbracat saracacios. Generalul Epancin il masoara condescent din cap pana-n talpi si cauta sa-l expedieze politicos cat mai repede si definitiv. Fetele generalului il banuiesc initial pe Maskin de impostura – ca se da de fapt ruda cu mama lor doar pentru a se capatui cu ceva . Tot dand din cap condescendent il trateaza pana si secretarul generalului. Nastasia insasi rade de el si-l crede un parlit de servitor. Toti se uita la el ca la un prapadit. Si toti se vor convinge ca ”saracutul” de fapt nu e deloc sarac, nici ”cu duhul”, nici cu banii. Majordomul ii recunoaste doar dupa cateva minute ”clasa” (cand ii permite amical-complice sa fumeze), generalul care il imprumutase cu 25 de ruble pe cand printul era mostenitorul unui milion si ceva , Aglaia care se si indragosteste de el in final, Gavrila Ardalionîci care admite ca printul era mult mai perspicace si destept decat il camuflau aparentele. Nastasia se rusineaza de cearta administrata de print si-i recunoaste discernamantul pe care nimeni nu i-l depaseste. Maskin , pentru cine are ochi de vazut si urechi de auzit, este un ”ecou” dostoievskian la celebra pericopa paulina:
„ ci S-a dezbrăcat de Sine, luând natura unui rob şi devenind asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om; ”(Filipeni 2:7, NTR)
”Idiotul” lui Dostoievski imita cumva kenoza hristica: se ”coboara” din lumea in care era fericit( cum marturiseste Aglaei – in Alpi admirand maretia muntilor si cuprins de doruri de negrait…) pentru a se amesteca in lumea patimasilor (Rogojin,Gavrila Ardalionîci) , a nimicurilor si maruntisurilor, a sufletelor frante(Nastasia) sau a celor visand la fericire(Aglaia) .”Mîşkin se apropie de noi ca o fiinţă venită de pe o altă planetă” (Paul Evdokimov). Maskin, ca si Cel caruia tinde sa-I fie oglindire, cauta sa fie spre mantuire tuturor celor cu care vine in contact, incearca sa-i ajute pe fiecare acolo unde sunt cazuti, cauta sa deschida ochii si sa scape din dependente pe toti patimasii pe care-i intalneste, parca intr-o reeditare a misiunii profetite de acelasi evanghelist vechi testamentar:
„Nu va rupe trestia zdrobită şi nu va stinge mucul care încă mai fumegă, ci cu credincioşie va aduce dreptatea. ”
„… ca să deschizi ochii orbilor, să eliberezi pe prizonieri din captivitate şi din închisoare pe cei ce stau în întuneric. ”
(Isaia 42:3,7, NTR)
Exact asa se comporta Maskin: pe Gavrila Ardalionîci cauta sa-l vindece de obsesia ”realizarii” cu un pret infinit de scump; pe Nastasia o cearta ca joaca un rol mincinos (de prostituata nerusinata) cand de fapt nu e asa; tot pe nefericita infuriata indurerata cauta sa-o convinga cu nu-i condamnata sa ajunga o tarfa ieftina, ca nu e vina ei pentru cele ce le-a trait. Pe Rogojin incearca sa-l constientizeze ca ”iubirea” lui pentru Nastasia e bolnava si nebuna, ca-i o patima care-l va duce la pieire. Maskin este pastorul care cauta oaia ratacita, doctorul ce se lupta sa convinga fiecare bolnav sa-si inghita doctoria amara dar indispensabila. Maskin este o ”umbra” frumoasa a Celui care n-avea unde-Si pleca capul, a Aceluia care purta pe inima Sa durerile multora cu pretul propriei linisti.
”Saracutul” lui Dostoievski ar merita, dupa parere mea, un ciclu de predici. Nu stiu cate alte personaje se preteaza la o intruchipare a valorilor Evangheliei asa cum a reusit Dostoievski sa o faca prin personajul sau mai mult decat memorabil.
PS: in ce ma priveste ma gandesc la o noua postare ”Idiotul mielusel” – dupa vorba lui Rogojin.
Plecand de la adevarul spus de tatal lui Nicolae Steinhardt (Oscar Steinhardt) fiului sau:
” tata: nu te întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintro închisoare strâmtă într-una mai largă”
Jurnalul Fericirii
cartea lui Victor Frankl – un supravietuitor dintr-o alta inchisoare teribila, lagarul nazist, – ni se infatiseaza ca una extrem de relevanta pentru orice om care gandeste. Pentru ca nu doar lagarul nazist sau inchisoarea comunista sunt inchisori, ci lumea in care traim este tot o inchisoare, lumea pacatului nu este diferita de cea a lagarului. Citita din aceasta perspectiva, cartea dr. Frankl este de folos pentru inteleptirea vietii fiecarui om. Desi la o scara diferita si ”amplitudini” mult diminuate,realitatile povestite in carte isi pot gasi corespondente in viata fiecarui om. Desi lagarul si inchisoarea sunt experiente radicale, teribile, aceasta nu inseamna ca oamenii nu-s la fel sau realitatile ar fi altcumva. Acolo insa ei si ele sunt date in vileag mai fatis, in timp ce in viata obisnuita acealeasi realitati sunt doar mai estompate sau fardate. Aceeasi Marie doar cu palarii diferite; nimic nou sub soare – dupa vorba inteleptului.
Ensemble Orchestral de Paris
John Nelson
Coro Notre Dame de Paris
Nicole Corti
Ruth Ziesak, Joyce DiDonato, Paul Agnew, Daniel Taylor, Dietrich Henschel
Olivier Simonnet
Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viaţă am înţeles adevărul, aşa cum l-au aşezat în ode atâţia poeţi, declarat ca ultimă înţelepciune de atât de mulţi gânditori. Adevărul că dragostea este ultimul şi cel mai înalt ţel la care omul poate să aspire. Atunci am înţeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea şi credinţa umană trebuie să ne-o împărtăşească: izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste. Am înţeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuşi să cunoască fericirea, chiar şi dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită.
Ancient Faith Music
Calendarul Intercultural
Părintele Nicolae Steinhardt
Pro(-)scris 
Comentarii recente