Cand e cazul sa fim cat mai putin sau deloc originali – C.S.Lewis

In Noul Testament, arta vieţii înseşi este o artă a imitaţiei; putem noi oare, crezând acest lucru, să credem că literatura, care trebuie să derive din viaţa adevărată, e necesar să aibă ca ţel faptul de a fi „creativ”, „original” şi „spontan”? „Originalitatea” în Noul Testament este foarte clar apanajul lui Dumnezeu însuşi; chiar în in­teriorul fiinţei trinitare a lui Dumnezeu, ea pare că nu îi este rezervată decât Tatălui. Sarcina şi fericirea oricărei alte fiinţe se află în a fi deriva­tiv, în a reflecta ca o oglindă. Nimic nu ar putea fi mai străin tonului Scripturilor decât limba­jul celor care descriu un sfânt ca pe un „geniu moral”, insinuând astfel că virtutea sa de spi­ritualitate este „creativă” sau „originală”. Dacă am citit Noul Testament cum trebuie, el nu lasă loc pentru „creativitate”, nici măcar într-un sens modificat sau metaforic. Intregul nostru destin pare a se afla în cealaltă direcţie, în a fi noi înşine cât mai puţin posibil, în a dobândi o mireasmă care nu este a noastră proprie, ci îm­prumutată, în a deveni oglinzi curate umplute cu imaginea unui chip care nu este al nostru. Nu sprijin aici doctrina totalei depravări şi nu spun că Noul Testament o sprijină; spun numai că binele cel mai mare al unei creaturi trebuie să fie un bine creatural — adică derivativ sau reflectiv. Cu alte cuvinte, cum Sfântul Augustin spune limpede (De Civ. Dei xii, cap. I) mândria nu numai că vine înainte de o cădere, ci este ea însăşi o cădere — căderea atenţiei respecti­vei creaturi dinspre ceva mai bun, Dumnezeu, spre ceva mai rău, ea însăşi.

Christianity and Literature

%d blogeri au apreciat asta: