Despre Cădere – C S Lewis


Ei au vrut, cum spunem noi, să „spună că su­fletele lor le aparţin”. însă acest lucru înseamnă a trăi într-o minciună, căci sufletele noastre nu ne aparţin de fapt. Ei au dorit un colţ din uni­vers despre care să poată spună lui Dumnezeu: „Aceasta este treaba noastră, nu a ta”. însă nu există un astfel de colţ. Ei au dorit să fie sub­stantive, însă au fost, şi trebuie să rămână în mod etern, doar nişte adjective. Nu avem nici cea mai vagă idee în ce act anume, sau succesiune de acte, şi-a găsit expresie această dorinţă im­posibilă, autocontradictorie. Din câte pot eu şti, poate să fi avut de a face cu mâncatul unui fruct real, dar întrebarea nu are nici o importanţă.

Acest act de autoproclamare venit din par­tea creaturii şi care constituie o falsitate desă­vârşită faţă de poziţia adevărată, creaturală a sa este unicul păcat care poate fi privit ca fiind Căderea. Căci greutatea în ceea ce priveşte pri­mul păcat este că el trebuie să fi fost foarte atro­ce, altfel consecinţele sale nu ar fi fost atât de teribile, şi trebuie să fi fost în acelaşi timp un lucru pe care o fiinţă care nu cunoştea ispitele omului căzut l-ar fi putut comite într-un mod plauzibil. întoarcerea de la Dumnezeu către sine îndeplineşte ambele condiţii. Acesta este un pă­cat pe care însuşi omul paradiziac l-ar fi pu­tut comite, pentru că însăşi existenţa unui sine — simplul fapt că îl numim „eu” — include, de la bun început, pericolul autoidolatriei. Deoa­rece eu sunt eu, trebuie să făptuiesc un act de abandonare de sine, oricât de mic sau oricât de uşor, pentru a trăi pentru Dumnezeu şi nu pen­tru mine însumi. Acesta este, dacă vreţi, „punc­tul slab” în însăşi natura creaţiei, riscul care Dumnezeu se pare că a crezut că merită asu­mat, însă păcatul a fost foarte atroce, deoarece şinele pe care omul paradiziac a trebuit să-1 aban­doneze nu era prin natură recalcitrant faţă de faptul de a se abandona. Datele sale, ca să mă exprim astfel, erau cele ale unui organism psiho-social în întregime supus voinţei, o voinţă cu desăvârşire înclinată, chiar dacă nu silită, să se întoarcă spre Dumnezeu. Această abandonare de sine pe care omul a practicat-o înainte de Cădere nu presupunea vreo luptă, ci numai desfătătoarea biruire a unei aderenţe la sine infini­tezimale, care se bucura să fie biruită — putem vedea o slabă analogie a acesteia în freneticul abandon reciproc de sine al iubiţilor chiar din zilele noastre. El nu cunoştea, prin urmare, nici o ispită (în sensul cunoscut de noi) de a alege şinele — nici o patimă sau înclinaţie care să ducă îndărătnic în acea direcţie — nimic în afa­ră de faptul că sinele era el însuşi

Problema durerii

Despre Liviu
Crestin, absolvent al unei facultati de teologie (protestanta). Pasionat de Biblie, carte buna, muzica buna, film bun,alte bunatati... si teologie comparata si istoria Bisericii. De orientare teologica Wesley-ana, simpatizant al paleo-ortodoxiei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: