Despre Cădere – C S Lewis


Ei au vrut, cum spunem noi, să „spună că su­fletele lor le aparţin”. însă acest lucru înseamnă a trăi într-o minciună, căci sufletele noastre nu ne aparţin de fapt. Ei au dorit un colţ din uni­vers despre care să poată spună lui Dumnezeu: „Aceasta este treaba noastră, nu a ta”. însă nu există un astfel de colţ. Ei au dorit să fie sub­stantive, însă au fost, şi trebuie să rămână în mod etern, doar nişte adjective. Nu avem nici cea mai vagă idee în ce act anume, sau succesiune de acte, şi-a găsit expresie această dorinţă im­posibilă, autocontradictorie. Din câte pot eu şti, poate să fi avut de a face cu mâncatul unui fruct real, dar întrebarea nu are nici o importanţă.

Acest act de autoproclamare venit din par­tea creaturii şi care constituie o falsitate desă­vârşită faţă de poziţia adevărată, creaturală a sa este unicul păcat care poate fi privit ca fiind Căderea. Căci greutatea în ceea ce priveşte pri­mul păcat este că el trebuie să fi fost foarte atro­ce, altfel consecinţele sale nu ar fi fost atât de teribile, şi trebuie să fi fost în acelaşi timp un lucru pe care o fiinţă care nu cunoştea ispitele omului căzut l-ar fi putut comite într-un mod plauzibil. întoarcerea de la Dumnezeu către sine îndeplineşte ambele condiţii. Acesta este un pă­cat pe care însuşi omul paradiziac l-ar fi pu­tut comite, pentru că însăşi existenţa unui sine — simplul fapt că îl numim „eu” — include, de la bun început, pericolul autoidolatriei. Deoa­rece eu sunt eu, trebuie să făptuiesc un act de abandonare de sine, oricât de mic sau oricât de uşor, pentru a trăi pentru Dumnezeu şi nu pen­tru mine însumi. Acesta este, dacă vreţi, „punc­tul slab” în însăşi natura creaţiei, riscul care Dumnezeu se pare că a crezut că merită asu­mat, însă păcatul a fost foarte atroce, deoarece şinele pe care omul paradiziac a trebuit să-1 aban­doneze nu era prin natură recalcitrant faţă de faptul de a se abandona. Datele sale, ca să mă exprim astfel, erau cele ale unui organism psiho-social în întregime supus voinţei, o voinţă cu desăvârşire înclinată, chiar dacă nu silită, să se întoarcă spre Dumnezeu. Această abandonare de sine pe care omul a practicat-o înainte de Cădere nu presupunea vreo luptă, ci numai desfătătoarea biruire a unei aderenţe la sine infini­tezimale, care se bucura să fie biruită — putem vedea o slabă analogie a acesteia în freneticul abandon reciproc de sine al iubiţilor chiar din zilele noastre. El nu cunoştea, prin urmare, nici o ispită (în sensul cunoscut de noi) de a alege şinele — nici o patimă sau înclinaţie care să ducă îndărătnic în acea direcţie — nimic în afa­ră de faptul că sinele era el însuşi

Problema durerii

Despre Liviu
Crestin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: