O imagine cat…o viata

via Facebook

Trista mai e penultima. Dar necesara, ”se pare”.

PSALMUL 89 O rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu.a

1 Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam.

2 Mai înainte de a se fi făcut munţii
şi de a se fi plăsmuit pământul şi lumea luib,
din veşnicie până’n veşniciec Tu eştid.

3 Să nu-l întorci îndărăt pe om în umilinţă,
Tu, Cel ce ai zis: „Întoarceţi-vă, fii ai oamenilor!”

4 Că o mie de ani în ochii Tăi, Doamnee,
sunt ca ziua de ieri care a trecut
şi cât o strajă în noaptef.

5 Anii lor vor fi ca o nimica;
el se va trece ca iarba dimineaţa,

6 dimineaţa va înflori şi se va trece,
în seară va cădea, se va ofili şi se va usca.

7 Că’ntru urgia Ta ne-am istovit
şi’ntru mânia Ta ne-am tulburat.

8 Pus-ai fărădelegile noastre înaintea Ta,
veleatul nostru în lumina feţei Tale.g

9 Că zilele noastre toate s’au istovit,
întru mânia Ta ne-am istovit,
anii noştri ca un păianjen şi-au depănat povesteah.

10 Zilele anilor noştri, în durata lor, sunt şaptezeci de ani,
iar de vor fi’n putere, optzeci de ani;
iar ce e mai mult decât aceştia, trudă şi durere.
Că liniştirei s’a aşternut peste noi şi ne vom domolij.

11 Cine cunoaşte puterea urgiei Tale,
şi’n afara fricii de Tine cine-Ţi va măsura mânia?

12 Aşa că fă-mi mie cunoscută dreapta Ta,
şi celor ce’n inima lor şi-au cercat înţelepciunea.

13 Întoarce-Te, Doamne; până când?…
şi mângâie-i pe robii Tăi!

14 Umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta
şi ne-am bucurat şi ne-am veselit
în toate zilele noastre;

15 să ne veselim pentru zilele în care ne-ai smerit,
pentru anii în care-am văzut rele.

16 Caută spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale
şi călăuzeşte-i pe fiii lor;

17 şi fie peste noi strălucirea Domnului Dumnezeului nostru
şi lucrurile mâinilor noastre le îndreptează.

---

a v.1 Singurul psalm atribuit lui Moise, probabil din cauza asemănării cu principala operă a acestuia. Cartea Facerii prezintă crearea universului, a omului, a omenirii; psalmul 89 înfăţişează natura omului, condiţia sa fragilă şi efemeră în raport cu eternitatea lui Dumnezeu.
b v.2 Munţii erau socotiţi partea cea mai solidă şi mai stabilă a pământului, un fel de schelet al lui. „A plăsmui” (plásso) = a fasona, a modela, a da o formă; „lumea lui” = (oikouméne) = omenirea. Aşadar, suita: pământul ca osatură, pământul ca formă deplină, pământul cu oameni.
c v.2 Literal: „din veac până’n veac”, ceea ce ar însemna că trebuie citit: „din secol până’n secol”. Grecescul aión (citeşte eón) are înţelesul de timp ca durată nedeterminată şi, mai mult, de eternitate (în limbajul filosofiei: „ceea ce există din eternitate”, „entitate divină”). În limbajul nostru biblic şi liturgic expresiile „în veacul veacului”, „în veacul vecilor” sau „în vecii vecilor” înseamnă „în veşnicie”.
d v.2 T. M.: „Tu eşti Dumnezeu”.
e v.4 „Doamne”, în Codex Alexandrinus.
f v.4 O „strajă” era, în vechime, durata de 3 ore a unei santinele.
g v.8 Termeni de comparaţie: păcatul cu lipsa de păcat, vremelnicia cu veşnicia.
h v.9 Verbul meletáo înseamnă „a recita” sau „a declama fluent”, în curgere continuă, o bucată literară sau oratorică. Păianjenul îşi deapănă firul cu mişcări curgătoare, dar pânza lui e plăpândă, fragilă.
i v.10 práutes (o altă formă a lui praótes) = „dulceaţă”, „bunătate”, „blândeţe” (ca în Ps 44, 4; Ga 5, 23), dar aici are nuanţa de „resemnare”, „liniştire”.
j v.10 Sensul exact al lui „a se domoli”: copilul năzdrăvan care s’a domolit după ce a fost certat şi pedepsit (comparaţie pedagogică).

Cu fata spre eternitate – Dostoievski

Zilele mele sunt numărate, ştiu, simt asta, dar mai ştiu, de asemenea, că atât cât mi-o fi dat să trăiesc, viaţa mea pământească se îndreaptă cu fiece revărsat de zori către o altă viaţă, o viaţă fără de sfârşit, şi pe care nimeni n-o cunoaşte, dar care se apropie pas cu pas.
Presimţind-o, sufletul meu se umple de slavă şi tresaltă înfiorat, mintea mi se luminează şi inima lăcrimează de bucurie…

Fratii Karamazov

The Tree of Life (2011) – de vazut si ”rumegat”

Interogatii antice si moderne pe tema suferintei, a la Iov, la adresa Divinitatii.

O recenzie din perspectiva crestina evanghelica.

Si inca una, profana. Multam Alexa.

Printre imaginile de tip discovery ale unui Macrocosmos în care locul ființei umane (Microcosmosul) pare a fi insignifiant, printre disecarea suferinței umane în imagini filmice care copleșesc, printre dilemele existențiale care atârnă din belșug în Copacul lui Malick, versetul din Iov folosit drept prolog, ar putea fi aproape ignorat. Mie mi se pare însă că dincolo de toate cheile de interpretare specifice fiecărei școli critice, cheia de boltă ce ar putea descuia una dintre viziuni, ar sta tocmai în aceste cuvinte:

Unde erai tu când am întemeiat pământul? (…) atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38: 4.7)

Si pentru ca tot veni vorba, inca o data parintele Nicolae – concis si decisiv:

Oamenilor le cam place să citească primele treizeci şi unu de capitole din cartea lui Iov, ale disputei creaturii cu Făcătorul, ale înşirării tuturor nedumeririlor, ale protestelor formulate de logică şi de simţul justiţiei – divanul gâlcevii omului cu  Dumnezeu.Sfârşitul Cărţii însă este evitat. Şi totuşi el dă cheia cifrului.Cifrul tradus în clar e simplu : nu putem pricepe. Ne înconjoară tainele. Ne rămâne numai a ne smeri, cuminţi. Ne rămâne numai a repeta rugăciunea : ”Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns rugăciunea aceasta aducem Ţie ca unui stăpân noi, robii Tăi ;miluieşte-ne pre noi ” . Nepricepându-ne de nici un răspuns.

Jurnalul Fericirii

Despre Intelligent Design cu Nicu Steinhardt

Până la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi desigur nu. Bacon, acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certându-i că nu-l pot gândi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, ”se rătăcesc necitind Scriptura şi necunoscând puterea lui Dumnezeu”.
Cibernetica  a  dovedit  peremptoriu  ceea  ce  progresul neîncetat al ştiinţelor dezvăluia cu încetul : implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator. Biologia : admite în cele din urmă că analizorii (cum ar fi ai văzului) intră în acţiune după un program dinainte stabilit (înnăscut zice Monod  ) şi că transmit  numai  selectiv  –  există  neuroni  specializaţi  numai pentru  viziunea  liniilor  drepte,  spre  pildă – ,  realitatea  fiind analizată în fiecare situaţie după criterii preexistente.
Codul genetic ? Fixat şi, invariabil, programat. Constituţia atomului ?  Numai  după  anumite  modele  arhetipale,  programate. Limbajul ? Structurat şi el, ca incontientul, după program.
Invarianţa speciilor ? Tot dovada unor limite prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie ? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri, programare.
Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atâtea recunoaşteri ale unor modele. Să fie toate spontane şi întâmplătoare ? Aida de ! Cibernetica este suprema dovadă raţional ştiinţifică  a  creaţiei,  noţiunea  universală  de  programare  nu  mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenţa Creatorului.
Ceea ce, desigur, nu cuprinde şi necesitatea unui mântuitor şi  a  întrupării  sale.  Acestea  rămân  mai  departe  sub  semnul libertăţii,  sunt  actul  nostru  cel  mai  de  preţ,  mai  specific diferenţiator şi mai anti-entropic : actul de credinţă, la fel de anti-destin  ca  şi  Arta  pentru  un  Malraux,  ca  şi  anti-istoria pentru un Mircea Eliade.
Ipoteza  hazardului  creator  al  vieţii  mi  se  pare,  faţă  de  a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă : pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare.
Puţin probabil, în limbaj probabilistic, e totuna cu zero.
(Dar calculul cu milioanele de maimuţe care bat la maşină vreme de milioane de ani ? Nu vor bate până la urmă şi Hamlet ?
Posibilitatea e pur teoretică, iar exemplul – scolastic – are tot atâţia sorţi de realizare ca şi tragicul sfârşit care-l aşteaptă pe măgarul profesorului Buridan. Şi chiar dacă l-ar bate, nu va fi niciodată scos din flux şi nici nu va fi trecut în acumulator ori stocat ori copiat : Va fi tot o virtualitate.
Că pilda cu maimuţele dactilografe   e neconcludentă şi constituie o alegorie pseudo-ştiinţifică rezultă şi din aceea că întreg raţionamentul implicat suferă de un viciu elementar : o confuzie în privinţa verbului a bate. Maimuţele nu bat la maşina de scris în sensul operaţional care singur ar da naştere unor serii combinatorii asupra cărora să se poată face calcule probabilistice, ci lovesc într-însa, asemenea copiilor care se aşază la pian şi se prefac a cânta. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să bată clapele izolat, exemplul din nou n-ar fi bun, pentru că în acest caz nu mai avem de-a face cu serii de întâmplări, ci de acte conştiente.)

Jurnalul Fericirii

Brahms Symphony No 1-1st Movement

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Dailymotion – Brahms Symphony No 1-1st Movement…, posted with vodpod

Brahms Symphony No 1. 1st Movement played by the Berlin Philharmonic Orchestra conducted by Daniel Barenboim.

Într­-una din seri, în sala de concerte, simfonia I­-a de Brahms, de asemeni dirijată de Toscanini.
Nu trece mult de la începutul executării simfoniei şi plafonul se deschide; cohorte de îngeri coboară din ceruri şi umplu sala. Valuri de euforie se revarsă peste tot. Se simte că şi bucata şi execuţia stau sub lucrarea harului sfinţitor.
Îmi închipui simfonia I­-a de Brahms concepută noaptea, la Viena, spre sfârşit de primăvară: compozitorul iese de la Kafeehaus, târziu, şi se îndreaptă pe jos către casă. Calea e lungă şi trece pe la Votivkirche. E răcoare. A plouat. Din când în când se mai aude, îndepărtându-­se, bubuitul unui tunet. Ultimele tramvaie trec, gonind. Toată melancolia vieţii se adună în jurul compozitorului, toate chemările, trecătoarele bucurii, permanentele frumuseţi, nostalgiile. Mai ales pentru că ştie că va muri este sufletul omului cucerit de atâta evanescenţă şi i se pare lumea în jurul său atât de solidă. Cel ce străbate cu pasul apăsat al unui trup bondoc străzile aproape pustii nu e necunoscător al vieţii sub toate aspectele ei şi nici al trecutului; ştie că umblă pe locuri unde au mers Haydn şi Mozart, Schubert şi Johann Strauss. Prezentul însă e al lui; prezentul cu exigenţele şi decepţiile lui şi cercetat de ceva nepieritor. Mă întreb dacă nu la simfonia I­ a de Brahms s­a gândit Mateiu Caragiale când a descris valsul cântat la birtul din Covaci (Tot mai învăluită, mai joasă, mai înecată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecată de dor…)
Aşez simfonia I­-a alături de tetralogia lui Wagner (Paul Morand preferă Tristan şi Isolda) şi Don Giovanni, reuşita supremă a muzicii pentru Kierkegaard.
Nicăieri nu cred ca orăşanul, în muzică, să fi fost mai aproape de Dumnezeu, cutreierându­-şi, profan, oraşul. (În literatură: Gaspard de la nuit de Aloysius Bertrand şi — fireşte — Chesterton, întreg.)

Jurnalul fericirii

Despre necredincioşii contemporani – N. Steinhardt

” Necredincioşii contemporani, când au cultură ştiinţifică, nu mai îndrăznesc să nege pur şi simplu pe Dumnezeu, ca aceia de altă dată. Ei înţeleg că probabilitatea existenţei unui creator al universului se impune şi de aceea preferă să se situeze mai degrabă pe poziţiile agnosticismului decât ale ateismului şi recurg la metafore tehnico-­ştiinţifice. Astfel Arthur Koestler: „Dumnezeu nu răspunde. Dumnezeu şi-­a scos telefonul din priză.”
(Rămâne de văzut: a) dacă­-L şi sunăm; b) dacă ştim ce să cerem, căci dacă cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele noastre de organizare lumească, apoi cu drept cuvânt ne putem aştepta să auzim „aţi greşit numărul”.) ”

 Jurnalul fericirii

Ritualul rugăciunii – N. Steinhardt

Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat ca dovadă de formalism şi nesinceritate.
Sinceră e numai rugăciunea izvorâtă din cuget şi inimă, nu textul gata formulat pe care­-l citim din carte ca pe o reţetă: (La capătul pericolului stă râşniţa de rugăciuni a Tibetanilor.)
Poate că soluţia cea mai nimerită ar fi: a) recitarea rugăciunilor de obşte pentru a se crea o atmosferă de linişte şi reculegere, aceasta însemnând faza de pregătire, de punere în situaţia oratorie; b) rugăciunea propriu-­zisă, făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi (sau mai întâi, e firesc, nu-­i cu supărare) spunerea păsului — inima revărsată; c)
după care s-­ar cuveni să urmeze partea cea mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii — şi era oare nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi cum nu s­-ar şti? — suntem atenţi să desprindem îndemnurile care ni se dau; inima acum e pe recepţie.

Jurnalul fericirii

Despre existenta diavolului – N. Steinhardt

Să nu crezi în Dumnezeu, treacă meargă. Nu oricine are destulă minte ca să-­L conceapă ori destul suflet ca să­-I cunoască dragostea. Dar să nu crezi în diavol! Asta-­i de neînţeles! Pe diavol, slavă Domnului, avem îndeajuns material aperceptiv ca să-­l putem simţi mereu în jurul nostru, mereu la pândă, foindu-­se, forfotind, fâţâindu­-se — waiting, ca Mr. Micawber, for something to turn up, poate pică ceva ­, la dispoziţia noastră oricând, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner atent, cerşetor neobosit, mulţumindu­-se cu oricât. Să nu se uite că principala lui tactică — ştiută de Thomas Mann şi Dostoievski şi toţi cei ce l­-au studiat de aproape — constă în a pretinde că nu există. Luther, când azvârlea călimara după el, făcea lucrul cel mai firesc — şi mai cuminte — din viaţa lui.

Jurnalul fericirii

Ceea ce doar crestinismul veritabil ofera in exclusivitate – N. Steinhardt

Constatarea din Imitatio Christi cu privire la caracterul inevitabil al decepţiei la sfârşitul oricărei vieţi, oricărei aventuri, oricărei întâmplări, cu privire la simţământul golului total şi al amărăciunii fără leac e valabilă pentru toţi, de orice parte ar fi. (…)
Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta­-i norocul meu, nefiresc, negândit: să­-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos, cunoscând dealtfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista.
Numai creştin fiind mă vizitează — în pofida oricărei raţiuni — ferici­rea, ciudat delir. Numai datorită creştinismului nu umblu — crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului — spaţiu proustian descompus de timp — şi nu ajung să fiu şi eu — cum spune François Mauriac în Destine — unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-­au înţeles — Fapte 20, 35 — că mai fericit este a da decât a lua.

Jurnalul fericirii

Despre insuficienta stiintei

” Cariera stiintifica  pe care am urmat-o s-a datorat  pasiunii mele de a descoperi.  Tot ceea  ce am facut dupa aceea nu a constituit  nicidecum o respingere  a cercetarii  stiintifice, care este, din multe puncte de vedere,  pasionanta,  ci a fost rezultatul constatarii ca aceasta cercetare  este incapabila  sa raspunda întrebarilor  fundamentale pe care le ridica existenta.  Pe scurt, stiinta, oricat de interesanta ar fi fost ea, nu era suficienta pentru a da un sens vietii mele.

Am ajuns sa consider stiinta, asa cum o traiam, ca o risipire necontenita în detalii si nu ma mai vedeam dedicandu-i  întreaga mea viata.”

Matthieu Ricard in ”Calugarul si filozoful. O confruntare inedita intre Orient si Occident”, Editura Irecson,2005, p.16

Perle: ”Cei ce cred şi cei ce nu cred” – Andrei PLEŞU

”Mi-am amintit, cu acest prilej, de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“.

(…) Credinţa, spune undeva Nicolae Steinhardt, n-are nimic de-a face cu „înalta spiritualitate“. Ea poate fi degustare extatică a fulgurantei Prezenţe divine, dar poate fi şi înţelepciunea de a aştepta răbdător, disponibil, pregătit, momentul manifestării ei. În parabolele amintite „stăpînul“ e întotdeauna plecat. Şi îşi somează supuşii să-l aştepte, să vegheze pînă în clipa întoarcerii sale. Iar aşteptarea cuviincioasă, orientată, plină de speranţă, e una din feţele credinţei. Aşteptarea ca anticipare a Prezenţei, relaţia vie cu Cel temporar absent, capacitatea de a-ţi administra viaţa prin raportare la un reper inevident – iată tot atîtea chipuri ale credinţei, aşa cum poate fi ea trăită în limitele condiţiei umane. Cel ce crede e, fără încetare, într-un riscant dialog cu necredinţa, tot astfel cum cel ce nu crede e mereu cuplat la orizontul credinţei. Ca în versetul 24 din capitolul 9 al Evangheliei după Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“.”

Mai multe aici.

Cand resentimentele fac ”teologie” : Sabat vs Duminica(R)

CANONUL 16: (SI SIMBATA SE FACE SFINTA LITURGHIE)
Sambata, impreuna cu alte Scripturi, si se citeasca si Evanghelia. (66 Ap; 55, 56 Trut.; Zg, 49, 51 Laod.)
Se dispune ca si sambata sa se savirsesca slujbe divine si sa se citeasca din sfinta Evanghelie, si alte carti sfinte, pentru a dezradacina obiceiul la unii crestini de a urma simbata rinduielile ebraice (vezi si can. 66 ap., Si 29 Laod.).

CANONUL 29 (CINSTIREA DUMINICII)
Nu se cuvine crestinilor si urmeze obiceiurilor iudaice si sambata s-o petreaca in repaus, ci si lucreze in ziua aceasta, duminica insa cinstind-o cu deosebire, de le-ar fi cu putinta, sa o petreaca in odihna ca si crestini. Iar de s-ar gasi ca sint iudaisti, si fie anatema de la Hristos.
(7,.64, 66, 70, 77 Ap.; 71, 55, 66 Trul.; 1 Antioh.; 76, 37, 38 L.aod.; 57, 73, 106 Cartg.)
Parintii avind in vedere tendinta unor crestini de a serba atit simbata cit si duminica, dispun categoric ca sambata sa se lucreze, iar duminica, ziua Invierii, zi de bucurie, sa nu se posteasca (can. 66 ap.), sa nu-si plece genunchii la rugaciune (can. 20 sin. I ec.), si sa nu se lucreze (Eusebiu Ist. IV, 18, 19, 20) ,,de le-ar fi cu putinta”. Aceasta insemneaza ca nu toti sunt obligati si nu lucreze duminica. La aceasta Valsamon (Sint. At. III 197) adauga ca in caz de nevoie sau saracie sau din neaparata necesitate se poate lucra si duminica, si unii ca acestia nu vor cadea sub pedeapsa.

Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe ,1992, p. 220, 223

Am citat mai sus fragmentele din canoanele sinodului al cincilea local de la Laodiceea (343) referitoare la sabat. Este cat se poate de evidenta conjunctura si coloratura virulent anti-iudaica in care aceste canoane au fost emise. Polemica acerba dintre Sinagoga si Biserica mai face o victima : sabatul. Perceput ca randuiala ”ebraica” la concurenta cu randuiala ”crestina” a duminicii, sabatul este explicit si irevocabil anatemizat ca zi de inchinare rivala a duminicii. Oamenii de atunci ai Bisericii si-au permis nelegiuirea de a porunci fix in contra poruncii divine – ”sa se lucreze sambata!” in timp ce Dumnezeu interzisese explicit munca in sabat :

„8. Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti!
9. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toată lucrarea ta,
10. dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeul tău; să nu faci nici o lucrare nici tu, nici fiul tău sau fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici vitele tale şi nici străinul care locuieşte în cetatea ta.
11. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, dar în ziua a şaptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de Sabat şi a sfinţit-o. ”
(Exodul 20:8-11, NTR)

Obraznicia incomensurabila a Bisericii a fost si ramane de a-si contrazice fatis Dumnezeul, de a-L ”corecta” si ”scoate de sub influenta nefasta” a evreilor. Este remarcabil ca si in jumatatea secolului 4 dupa Cristos obiceiul sfant al sabatizarii era inca inradacinat la suficient de multi crestini care aveau ”nevoie” sa fie mustrati prin ”pastorala” anti-divina a Bisericii.

Tupeul canonului 29 este strigator la cer: nu doar ca ”nu se cuvine” crestinilor sa asculte de o porunca divina explicita veche de cand lumea, dar li se cere/impune mot-a-mot sa calce in picioare porunca divina, sa faca ”de-ai dracului” fix pe dos de cum zice porunca.

Iaca ce monstri naste ura dintre evreii anti-cristi si ”crestinii” anti-”evreisme”. Ramane o mare ”taina” pana astazi cum de majoritatea crestinilor ”extirpa” din Decalog o porunca – a patra, a sabatului – si o declara ”iudaica”, in timp ce restul sunt pastrate ca si ”crestine”… pe baza unei nenorocite antice rivalitati…

Despre murire si nemurire – Irineu

Trupul poate fi stricacios, coruptibil, dar si nestricacios; el este harazit deopotriva mortii si vietii:moartea si viata isi fac loc una alteia, sau se alunga una pe cealalta, dar nu pot fi simultan prezente in acelasi loc. Asadar, daca moartea pune stapanire pe om, ea alunga viata din el, dar daca viata este aceea care se instapaneste asupra-i, moartea este alungata. Viata( bios) este suflarea pe care a primit-o toata faptura, dar viata (zoe) care alunga moartea este rod al Duhului de viata datator, trimis de Domnul nostru Iisus Hristos celor binecredinciosi.

comentariu (din ACCS) la Isaia 25:8 in  Septuaginta, vol 6b, Polirom/NEC, 2011, p. 149

JS Bach, Air from Suite No.3, BWV 1086

Carte romînească de învăţătură 1646

Vezi acest document pe Scribd

Ruge şi morală evangelică pentru clasa I primară

Vezi acest document pe Scribd

Rabindranath Tagore – Antologie Lirica 2

Vezi acest document pe Scribd

Rabindranath Tagore – Antologie Lirica

Vezi acest document pe Scribd

Franz Joseph Haydn, Te Deum n.2 in C

J. S. Bach – Sonata for Violin and Basso Continuo G-Major / BWV 1021