Despre existenta diavolului – N. Steinhardt

Să nu crezi în Dumnezeu, treacă meargă. Nu oricine are destulă minte ca să-­L conceapă ori destul suflet ca să­-I cunoască dragostea. Dar să nu crezi în diavol! Asta-­i de neînţeles! Pe diavol, slavă Domnului, avem îndeajuns material aperceptiv ca să-­l putem simţi mereu în jurul nostru, mereu la pândă, foindu-­se, forfotind, fâţâindu­-se — waiting, ca Mr. Micawber, for something to turn up, poate pică ceva ­, la dispoziţia noastră oricând, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner atent, cerşetor neobosit, mulţumindu­-se cu oricât. Să nu se uite că principala lui tactică — ştiută de Thomas Mann şi Dostoievski şi toţi cei ce l­-au studiat de aproape — constă în a pretinde că nu există. Luther, când azvârlea călimara după el, făcea lucrul cel mai firesc — şi mai cuminte — din viaţa lui.

Jurnalul fericirii

Ceea ce doar crestinismul veritabil ofera in exclusivitate – N. Steinhardt

Constatarea din Imitatio Christi cu privire la caracterul inevitabil al decepţiei la sfârşitul oricărei vieţi, oricărei aventuri, oricărei întâmplări, cu privire la simţământul golului total şi al amărăciunii fără leac e valabilă pentru toţi, de orice parte ar fi. (…)
Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta­-i norocul meu, nefiresc, negândit: să­-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos, cunoscând dealtfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista.
Numai creştin fiind mă vizitează — în pofida oricărei raţiuni — ferici­rea, ciudat delir. Numai datorită creştinismului nu umblu — crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului — spaţiu proustian descompus de timp — şi nu ajung să fiu şi eu — cum spune François Mauriac în Destine — unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-­au înţeles — Fapte 20, 35 — că mai fericit este a da decât a lua.

Jurnalul fericirii

Despre insuficienta stiintei

” Cariera stiintifica  pe care am urmat-o s-a datorat  pasiunii mele de a descoperi.  Tot ceea  ce am facut dupa aceea nu a constituit  nicidecum o respingere  a cercetarii  stiintifice, care este, din multe puncte de vedere,  pasionanta,  ci a fost rezultatul constatarii ca aceasta cercetare  este incapabila  sa raspunda întrebarilor  fundamentale pe care le ridica existenta.  Pe scurt, stiinta, oricat de interesanta ar fi fost ea, nu era suficienta pentru a da un sens vietii mele.

Am ajuns sa consider stiinta, asa cum o traiam, ca o risipire necontenita în detalii si nu ma mai vedeam dedicandu-i  întreaga mea viata.”

Matthieu Ricard in ”Calugarul si filozoful. O confruntare inedita intre Orient si Occident”, Editura Irecson,2005, p.16

%d blogeri au apreciat asta: