Ritualul rugăciunii – N. Steinhardt


Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat ca dovadă de formalism şi nesinceritate.
Sinceră e numai rugăciunea izvorâtă din cuget şi inimă, nu textul gata formulat pe care­-l citim din carte ca pe o reţetă: (La capătul pericolului stă râşniţa de rugăciuni a Tibetanilor.)
Poate că soluţia cea mai nimerită ar fi: a) recitarea rugăciunilor de obşte pentru a se crea o atmosferă de linişte şi reculegere, aceasta însemnând faza de pregătire, de punere în situaţia oratorie; b) rugăciunea propriu-­zisă, făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi (sau mai întâi, e firesc, nu-­i cu supărare) spunerea păsului — inima revărsată; c)
după care s-­ar cuveni să urmeze partea cea mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii — şi era oare nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi cum nu s­-ar şti? — suntem atenţi să desprindem îndemnurile care ni se dau; inima acum e pe recepţie.

Jurnalul fericirii

%d blogeri au apreciat asta: