The Tree of Life (2011) – de vazut si ”rumegat”

Interogatii antice si moderne pe tema suferintei, a la Iov, la adresa Divinitatii.

O recenzie din perspectiva crestina evanghelica.

Si inca una, profana. Multam Alexa.

Printre imaginile de tip discovery ale unui Macrocosmos în care locul ființei umane (Microcosmosul) pare a fi insignifiant, printre disecarea suferinței umane în imagini filmice care copleșesc, printre dilemele existențiale care atârnă din belșug în Copacul lui Malick, versetul din Iov folosit drept prolog, ar putea fi aproape ignorat. Mie mi se pare însă că dincolo de toate cheile de interpretare specifice fiecărei școli critice, cheia de boltă ce ar putea descuia una dintre viziuni, ar sta tocmai în aceste cuvinte:

Unde erai tu când am întemeiat pământul? (…) atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie? (Iov 38: 4.7)

Si pentru ca tot veni vorba, inca o data parintele Nicolae – concis si decisiv:

Oamenilor le cam place să citească primele treizeci şi unu de capitole din cartea lui Iov, ale disputei creaturii cu Făcătorul, ale înşirării tuturor nedumeririlor, ale protestelor formulate de logică şi de simţul justiţiei – divanul gâlcevii omului cu  Dumnezeu.Sfârşitul Cărţii însă este evitat. Şi totuşi el dă cheia cifrului.Cifrul tradus în clar e simplu : nu putem pricepe. Ne înconjoară tainele. Ne rămâne numai a ne smeri, cuminţi. Ne rămâne numai a repeta rugăciunea : ”Miluieşte-ne pre noi, Doamne, miluieşte-ne pre noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns rugăciunea aceasta aducem Ţie ca unui stăpân noi, robii Tăi ;miluieşte-ne pre noi ” . Nepricepându-ne de nici un răspuns.

Jurnalul Fericirii

Despre Intelligent Design cu Nicu Steinhardt

Până la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi desigur nu. Bacon, acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certându-i că nu-l pot gândi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, ”se rătăcesc necitind Scriptura şi necunoscând puterea lui Dumnezeu”.
Cibernetica  a  dovedit  peremptoriu  ceea  ce  progresul neîncetat al ştiinţelor dezvăluia cu încetul : implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator. Biologia : admite în cele din urmă că analizorii (cum ar fi ai văzului) intră în acţiune după un program dinainte stabilit (înnăscut zice Monod  ) şi că transmit  numai  selectiv  –  există  neuroni  specializaţi  numai pentru  viziunea  liniilor  drepte,  spre  pildă – ,  realitatea  fiind analizată în fiecare situaţie după criterii preexistente.
Codul genetic ? Fixat şi, invariabil, programat. Constituţia atomului ?  Numai  după  anumite  modele  arhetipale,  programate. Limbajul ? Structurat şi el, ca incontientul, după program.
Invarianţa speciilor ? Tot dovada unor limite prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie ? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri, programare.
Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atâtea recunoaşteri ale unor modele. Să fie toate spontane şi întâmplătoare ? Aida de ! Cibernetica este suprema dovadă raţional ştiinţifică  a  creaţiei,  noţiunea  universală  de  programare  nu  mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenţa Creatorului.
Ceea ce, desigur, nu cuprinde şi necesitatea unui mântuitor şi  a  întrupării  sale.  Acestea  rămân  mai  departe  sub  semnul libertăţii,  sunt  actul  nostru  cel  mai  de  preţ,  mai  specific diferenţiator şi mai anti-entropic : actul de credinţă, la fel de anti-destin  ca  şi  Arta  pentru  un  Malraux,  ca  şi  anti-istoria pentru un Mircea Eliade.
Ipoteza  hazardului  creator  al  vieţii  mi  se  pare,  faţă  de  a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă : pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare.
Puţin probabil, în limbaj probabilistic, e totuna cu zero.
(Dar calculul cu milioanele de maimuţe care bat la maşină vreme de milioane de ani ? Nu vor bate până la urmă şi Hamlet ?
Posibilitatea e pur teoretică, iar exemplul – scolastic – are tot atâţia sorţi de realizare ca şi tragicul sfârşit care-l aşteaptă pe măgarul profesorului Buridan. Şi chiar dacă l-ar bate, nu va fi niciodată scos din flux şi nici nu va fi trecut în acumulator ori stocat ori copiat : Va fi tot o virtualitate.
Că pilda cu maimuţele dactilografe   e neconcludentă şi constituie o alegorie pseudo-ştiinţifică rezultă şi din aceea că întreg raţionamentul implicat suferă de un viciu elementar : o confuzie în privinţa verbului a bate. Maimuţele nu bat la maşina de scris în sensul operaţional care singur ar da naştere unor serii combinatorii asupra cărora să se poată face calcule probabilistice, ci lovesc într-însa, asemenea copiilor care se aşază la pian şi se prefac a cânta. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să bată clapele izolat, exemplul din nou n-ar fi bun, pentru că în acest caz nu mai avem de-a face cu serii de întâmplări, ci de acte conştiente.)

Jurnalul Fericirii

%d blogeri au apreciat asta: