Despre acel lucru pentru care noi, oamenii, am fost de fapt facuti – C S Lewis

” Da, crestinismul îti va face bine — cu mult mai mult bine decât ai dorit sau ai îndraznit sa speri vreodata. Iar primul strop de bine pe care ti-l va face va fi sa-ti vâre în cap (nu asta îti va placea!) ca ceea ce ai numit pâna atunci „bine” — acel „a trai cumsecade” si „a fi bun” — nu este tocmai acel lucru magnific si de cea mai mare însemnatate pe care l-ai presupus a fi. El te va învata ca, de fapt, nu poti fi „bun” (nu timp de douazeci si patru de ore) doar prin eforturile tale morale. Apoi te va învata ca si daca ai reusi sa fii astfel, tot nu îti vei fi atins prin asta scopul pentru care ai fost creat. Simpla moralitate nu este scopul vietii. Ai fost creat pentru ceva foarte diferit de ea… Oamenii care întreaba mereu daca nu pot avea un trai cumsecade fara Christos nu stiu despre ce este vorba în aceasta viata; daca ar sti, ar sti si ca un „trai cumsecade” nu este decât o masinarie fara viata în comparatie cu acel lucru pentru care noi, oamenii, am fost de fapt facuti. Moralitatea este indispensabila; însa Viata Divina, care ni se daruie si care ne cheama sa fim zei, ne pregateste ceva în care moralitatea va fi pur si simplu înghitita. Vom fi creati din nou. Tot ceea ce este iepure în noi urmeaza sa dispara — iepurele îngrijorat, constiincios si etic, dar si cel las si senzual. Vom sângera si vom scheuna atunci când de pe noi vom da jos gramajoare de par; iar apoi, surprinzator, vom gasi dedesubt ceva pe care nu ni l-am închipuit pâna atunci: un Om adevarat, un zeu fara vârsta, un fiu al lui Dumnezeu, puternic, luminos, întelept, frumos si scaldat în bucurie. „

‘Man or Rabbit?’

Desi limbajul „zei”, „zeu fara varsta” poate soca  mintea neprevenita a neoprotestantului, in fapt nu este vorba decat de o parafrazare in spiritul limbajului antic crestin a sintagmei sfantului Petre: „partasi de fire dumnezeiasca” ( din a doua sa epistola cap. 1 v. 4).  CS Lewis nu face altceva decat sa revina la vechea si celebra expresie a unui antic scriitor crestin: ‘Dumnezeu S-a fãcut om pentru ca omul sã devinã Dumnezeu.’

Este vorba deci de „indumnezeirea” omului – in limbajul ortodoxiei, theosis, sau , mai pe limba Bibliei, sa „(re)devenim partasi de natura divina” – „recuperarea” asemanarii cu Dumnezeu , revenirea omului la natura sa originara, cea a lui Adam – de fiu de Dumnezeu.

In fata unui asemenea deziderat, sfintirea, toate celelalte mici obiective ale noastre de atins in viata ( cu exceptia redevenirii a ceea ce am fost candva) ar trebui sa paleasca si sa se „evapore”…

Despre vechiul si noul Sabat – Macarie egipteanul


1.  In  Legea  data  prin  Moise  —  care  nu  era  decît  o  umbra  (a  celei adevarate)  —  Dumnezeu  poruncea  ca,  în  zi  de  Sabat,  fiecare  sa  se  odih­neasca  si  sa  nu  faca  nimic.  Dar  acest  (Sabat)  era  doar  o  preînchipuire si  o  umbra  a  sabatului  celui  adevarat.  Cel  (care  avea  sa  fie)  dat  sufletului de   Domnul.   Intr-adevar,   sufletul   care   s-a   învrednicit    (de    adevaratul Sabat)  s-a  eliberat  de  cugetele  cele  urîte  si  murdare,  serbeaza  Sabatul cel  adevarat,  se  bucura  de  odihna  cea  adevarata  si  este  liber  fata   de toate  lucrurile  cele  rele.   Odinioara,   în  vremea  sabatului   celui  prefigurativ,  desi  (oamenii)  se  odihneau  cu  trupul,  sufletele  lor  erau  încatusate în  rautati  si  pacate.  Or  acesta  este  sabatul  cel  adevarat,  odihna  cea  ade­varata,  cînd  sufletul  este  curat  si  nu  împlineste  cugetele  lui  satan,  cînd se  odihneste  în  linistea  si  bucuria  cea  vesnica  a  Domnului.
2.  Si,  dupa  cum  atunci  (Dumnezeu)  a  poruncit  ca  si  animalele  cele lipsite  de  ratiune  sa  se  odihneasca  în  zi  de  Sabat  —  (si  anume)  boul  sa nu  fie  pus  la  jug,   asinul   sa   nu   duca   povara  ;   deci   chiar   si   animalele sa  fie  scutite  de  munci  grele  —  tot  asa  (acum),  venind  Domnul  si  dîndu-ne  Sabatul  cel  vesnic  si  adevarat,  a  dat  odihna  sufletului,  celui  apasat si   împovarat   cu   poverile   nelegiuirii   si   ale   cugetelor   celor   necurate; (El  a  eliberat  sufletul)  care  era  ca  si  robit  si  împins  cu  forta  de  niste stapîni  cruzi  sa  faca  faptele  nedreptatii,  l-a  usurat  de  poverile  insupor­tabile  si  de   cugetele   zadarnice  si   murdare.   A  luat  de  la  el  jugul  cel amar  al  faptelor  nedreptatii  si  i-a  dat  odihna  pe  cînd  era  coplesit  de cugetele  necurate.
3.  Pentru  ca  Domnul  cheama  pe  om  la  odihna  zicînd  :   „Veniti  la Mine  toti   cei   osteniti  si  împovarati   si   Eu   va   voi   odihni   pe   voi” (Matei  11,  28),  la  toate  acele  suflete  care  arata  încredere  si  se  apropie de  El,  El  le  da  odihna,  (eliberîndu-le)  de  aceste  cugete  grele,  împova­ratoare  si  necurate.  (In  aceasta  stare),  ele  înceteaza  sa  mai  savîrseasca nedreptatea  si  serbeaza  Sabatul  cel  adevarat,  plin  de  desfatare  si  sfînt, serbeaza  sarbatorirea  Duhului,  a  bucuriei  si  a  veseliei  celei  de  negrait, adora  pe  Dumnezeu  cu  o  adorare  curata  si  bineplacuta  Lui,  cu  inima curata.  Acesta  este   Sabatul  cel  adevarat  si   sfînt.   Sa   rugam,   deci,   pe Dumnezeu   sa   intram   si   noi   în   aceasta   odihna,   sa   ne   slobozeasca   de cugetele  cele  rusinoase,  viclene  si  zadarnice,  ca  sa  putem  sluji  lui  Dum­nezeu  cu  inima  curata  si  sa  serbam  serbarea  Duhului  Sfînt.  Fericit  este cel  ce  intra  în  odihna  aceasta.  Slava  Celui  ce  a  binevoit  asa,  Tatalui  si Fiului  si  Sfîntului  Duh,  în  veci.  Amin.

Sf. Macarie egipteanul – Scrieri. Omilii duhovnicesti, (Colectia „Parinti si scriitori bisericesti”, vol 34) OMILIA   A   XXXV-A

Desi nu pot fi de acord cu Macarie ca sabatul „vechi” ar fi perimat si „inlocuit” de un altul „adevarat si ne-umbra”, nu pot sa nu recunosc in cuvintele sale si ceva adevar. Si anume ca cel mai tihnit sabat al unei sambete saptamanale, nu se compara cu sabatul odihnei in El cand pacatul nu va mai fi. Din aceasta perspectiva, „banalul” sabat saptamanal  ni se reveleaza intr-o lumina noua: ca punte intre sabatul primordial paradisiac din Facerea/Geneza 2 – cand toate erau frumoase si perfecte iar perechea umana (in prima ei zi de viata) era in odihna sabatului pacii in comuniune cu Domnul pacii – si sabatul de dupa ce pacatul nu va mai fi – cand omenirea va reveni la desavarsita pace  a sabatului de la inceput, recuperat. Sabatele sambetelor de azi, ieri si maine de pe acest pamant al ne-sabatului ni se ofera ca daruri, ca niste amintiri melancolice ale Sabatului pacii cu Domnul pacii si al sabatului, si, in acelasi timp, ca niste palide prefigurari si umbre ale Sabatului pacii vesniciei in care Domnul Pacii va fi pe veci si Domnul Sabatului far-de-sfarsit. Pana atunci nu ne ramane decat sa sabatizam saptamanal fiece sambata amintindu-ne de caminul pierdut si tanjind dupa regasirea lui.

Melanchthon’s Morning Prayer

Almighty, eternal God, Father of our Lord Jesus Christ, Creator of heaven and earth and man, together with thy Son, our Lord Jesus Christ, thy Word and Image, and with thy Holy Spirit: Have mercy upon us and forgive us our sins for thy Son’s sake, whom thou has made our Mediator according to thy wonderful counsels, and do thou guide and sanctify us by thy Holy Spirit, who has poured out upon the apostles. Grant that we may truly know and praise thee throughout eternity! Amen.

SURSA

Despre sabat -Fer./Sf. Augustin

CAPITOLUL AL XXXV-LEA
Despre semnificatia odihnei Domnului din a saptea zi a Creatiei

50. Doamne, Dumnezeule, då-ne nouå pace – cåci tu ni le-ai dåruit pe  toate  –,  då-ne  pacea  odihnei,  pacea  Sabatului,  pacea  care  nu  are amurg! Cåci toatå aceastå armonioaså alcåtuire a lucrurilor foarte bune este destinatå så disparå o datå ce au fost atinse limitele pe care tu le-ai hotårît. Cåci în ele va fi o searå, dupå cum a fost si o dimineatå 310 .

CAPITOLUL AL XXXVI-LEA
Odihna sabaticå prefigureazå odihna viitoare a vietii vesnice

51. A saptea zi înså nu are searå si soarele nu va apune, fiindcå ai sfintit-o pentru a dåinui în vesnicie. Odihna pe care ti-ai luat-o în a saptea zi,  dupå  ce  ai  împlinit  lucrårile  tale  cele  foarte  bune311,  cu  toate  cå vesnica ta liniste nu a fost întreruptå de actul Creatiei, este pentru noi o prevestire pe care ne-o faci prin glasul Cårtii tale, ca så întelegem cå si noi, dupå ce am împlinit lucrårile noastre, care nu sunt foarte bune decît în måsura în care tu esti Acela care ai îngåduit så fie astfel, ne vom odihni în Sabatul vietii vesnice.

CAPITOLUL AL XXXVII-LEA
Situat în afara timpului, Dumnezeu este totusi acela care guverneazå deasupra timpului

52. În acel Sabat al Vietii vesnice si tu te vei odihni în noi, dupå cum acum tu esti acela care lucrezi în noi; si astfel, odihna de care ne vom bucura noi va fi a ta, la fel cum lucrårile noastre sunt såvîrsite de tine prin noi. Tu înså, Doamne, lucrezi în vesnicie si te odihnesti în vesnicie; tu nu contempli ceva în timp, tu nu te misti în timp si nu te odihnesti  în  timp;  si  totusi,  tu  esti  Acela  care  ne  faci  pe  noi  så contemplåm în timp, tu creezi timpul însusi, precum si odihna de la sfîrsitul timpului.

CAPITOLUL AL XXXVIII-LEA
Dumnezeu este odihna supremå

53. Noi vedem deci lucrurile pe care le-ai creat fiindcå ele existå, înså ele existå fiindcå tu esti acela care le vezi 312 . În afara noastrå 313 noi vedem cå lucrurile existå, înlåuntrul nostru 314 vedem cå ele sunt bune.
Tu înså le-ai våzut deja create prin acelasi act în care ai våzut cå trebuie create.
Aflîndu-ne acum în alt timp, si anume dupå ce inima noastrå a prins rod din Duhul tåu 315 , noi ne simtim îndemnati så facem binele; mai înainte eram înså îmbolditi så facem råul, deoarece te påråsisem pe tine.
Dar tu, Dumnezeule bun si unic, nu ai încetat nici o clipå så faci binele.
Prin darul Harului tåu, unele din lucrårile noastre sunt bune, dar nu sunt vesnice. Speråm ca dupå ce le vom împlini så ne gåsim odihna în marea sfintenie a prezentei tale. Tu înså, care esti Binele suprem, nu ai nevoie de un alt bine din afara ta; tu te odihnesti în vesnicie, deoarece tu însuti esti propria ta odihnå.
Cine dintre oameni ar putea så-l facå pe alt om så înteleagå acest adevår? Ce înger ar putea så-l facå så înteleagå pe alt înger? Ce înger va  putea  så-l  facå  så  înteleagå  pe  un  om?  Tie  trebuie  så-ti  cerem întelegerea, pe tine trebuie så te cåutåm, la usa ta trebuie så batem. Asa, numai asa, vom primi ceea ce cerem, vom gåsi ceea ce cåutåm si usa ta ni se va deschide.

Confesiuni

Ebook gratuit de la elefant.ro & polirom.ro

Intre 15 si 30 noiembrie, fa-ti cont pe Elefant.ro si poti descarca primul tau ebook gratis din oferta.

Noile eBook-uri va asteapta pe site-urile www.polirom.ro si www.elefant.ro. Le puteti comanda oricind si de oriunde. Acum le puteti foileta in voie sau puteti descarca intregi capitole din ele – nu va costa nimic!

Cartile digitale sint disponibile in formatele EPUB si PDF (protejate Adobe® DRM). Instalati gratuit de aici programul Adobe® Digital Edition pentru a putea descarca si citi eBook-urile in aceste formate. Consultati in prealabil Instructiunile in limba romana cu privire la modul de instalare.

Despre pericolul de a căuta sfinţenia de unul singur – Viridiana (1961)

” Filmul Viridiana al lui Bunuel, socotit de mulţi anticreştin şi scandalos, reprezintă şi el o perfectă intuire a pericolului de a căuta sfinţenia de unul singur şi pe cale idioritmică. Viridiana este o justificare a bisericii şi a mănăstirii şi o demonstraţie a puţinei noastre priceperi în a ne însuşi şi aplica învăţăturile lui Hristos.”

Jurnal fericirii

Voi reveni cu propriile comentarii despre film. Oricum, este unul acid la adresa crestinismului de doua tipuri: individualist-sectar si institutional-autoritar. Film nerecomandat pentru mintile inguste si pentru cei novici in ale credintei.

Sundar Singh’s Theology – cu cateva observatii despre eclesiologia sa ”suspecta”

Obviously  the  Sadhu  speaks  more  of  life  in  Christ  rather than  life  given  at  the  Cross,  more  of  sanctification  than  of
justification.  For  him  forgiveness  of  sins  is  only  one  part  of salvation.  Full  salvation  includes  freedom  from  sin.  This  is what  he  means  by  new  life  or  new  creature.  For  him,  just  as the  salt  which  has  been  dissolved  in  water  cannot  be  seen but  only  discerned,  so  also  this  new  life  can  be  discerned  in our  lives  by  others.  Another  important  aspect  of  his  understanding  of  sanctification  is  that  of  life  as  cross  bearing.
True  to  his  sanyasi  state  he  takes  the  cross  as  an  essential part  of  Christian  life.  In  fact  he  says,  “The  Cross  is  heaven”. To  quote  him  once  more,

To  follow  him  and  bear  his  cross  is  so  sweet  and  precious  that if  I  find  no  cross  to  bear  in  heaven  I  shall  plead  before  him  to send  me  as  his  missionary  to  bear  his  cross.  His  presence  will change  even  hell  into  heaven. 2

Here  as  elsewhere  the  Sadhu  speaks  not  so  much  of  the cross  of  Christ  but  rather  the  cross  of  the  disciple  which
each  one  of  us  must  bear.

(…) Perhaps  the  greatest  difficulty  in  the  Sadhu’s  thinking was  his  understanding  of  the  church.  When  asked  to  which church  he  belonged  his  answer  was:  “To  none.  I  belong  to Christ.  That  is  enough  for  me.” 4   Once  out  of  the  church  he was  a  free  man,  going  like  a  Sadhu  among  people.  Giving greater  importance  to  his  ecstasies  the  Sadhu  emphasized more  the  individual  relationship  with  God  and  Christ  (the Hindu  ideal  of  alone  with  the  Alone)  and  so  the  corporate worship  had  little  value  for  him.  He  even  refused  to  set  up an  ashram  when  he  was  offered  all  the  means.  Whenever possible  he  did  partake  of  the  communion  in  a  church service  and  also  preach.  But  otherwise  he  was  neither  under the  authority  of  any  church  nor  had  any  relations  with them.

Sunand Sumithra, Christian Theologies From An Indian Perspective, Theological Book Trust, Bangalore, 1990, p. 100-102

Probabil pentru unii raportarea la Biserica a lui Sundar Singh este suspecta si criticabila ca ”mandrie” si „independenta excesiva”. Cei in culpa ar trebui sa nu uite cu cine au de-a face si ce fel de om a fost Sundar Singh: unul care s-a intalnit personal cu Hristos, ca si sfantul apostol Pavel pe drumul Damascului.

 Christ  was  the  Sadhu’s  living  experiences. He  says:  “I  do  not  believe  in  Jesus  Christ  because  I  have  read about  him  in  the  Bible.  I  saw  him  and  experienced  him  and know  him  in  my  daily  experience.”, Idem

Unii imediat vor observa contrastul intre sfantul apostol Pavel si apostolul Sundar Singh al Indiei (anilor 19oo dupa Hristos) : Pavel – in ciuda intalnirii face-to-face cu Domnul si a experientelor mistice/extatice – a fost mereu interesat de ”sinodalitatea” cu ceilalti apostoli chiar cu pretul unor compromisuri paguboase(Faptele  Apostolilor 21:17-26) . Aceasta acuza se ”topeste” daca tinem cont de contexte: Pavel traia intr-o cultura in care individul era ca si mort rupt de comunitate(a de bastina),  iar cei a caror colegialitate si colaborare o cauta erau apostoli ca si el care-l vazusera pe Domnul si avusesera experiente mistice ca si el. Si chiar si asa, Pavel se ”rupe” temporar de Petru si Iacov si ramane independent/autonom cand acestia nu se poarta la inaltimea Evangheliei. Pavel refuza sa se supuna unui alt jug decat cel al Evangheliei, chiar daca un ”papa” Petru e tentat sa faca pe plac lui Iacov si comunitatii iudaizante ierusalemitene (Galateni 2:11-…).

Sundar Singh nu avea (sau nu stia de) contemporani colegi de experiente reale si directe cu Domnul. Iar cei care se pretindeau descendentii apostolilor nu se ridicau nici pe departe la inaltimea pretentiilor asumate. Deci de a cui ”sinodalitate” sa fie interesat? In lumina independentei ”punctuale” chiar a apostolului Pavel in chiar generatia si compania apostolilor veritabili ai Domnului, si a penuriei de semeni de acelasi ”calibru” in timpul sau(al lui Sundar), indepedendenta lui Sundar Singh, mie unul, nu-mi pare suspecta.

Poate urmatoarele cuvinte ale lui Sundar Singh sunt suficient de clarificatoare:

„Eu aparţin Trupului lui Cristos, spunea el, care este veritabila Biserică, formată din toţi creştinii mântuiţi prin Isus Cristos şi mai ales aceia care trăiesc aici jos şi cei care intraţi în lumea de lumină fac parte din Biserica triumfătoare”.

„În toate comunităţile unde Cristos este iubit, spune Sadhu, eu mă simt în mijlocul fraţilor mei. În Cristos, toţi creştinii sunt una şi vorbesc aceeaşi limbă. Nu există decât un singur Dumnezeu, atunci de ce sunt atâtea biserici şi atâta împărţire?”

„Dacă nu iubesc organizaţiile, (religioase) în schimb iubesc ordinea; Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinei. Există o mare diferenţă între ordine şi organizaţie, care adesea nu-i decât un mecanism rigid”.

„Unii predicatori au fost stabiliţi de biserică şi nu prin Duhul Sfânt. Numai aceştia din urmă câştigă suflete. Nu este suficient să fii membru într-o biserică, ci trebuie să fii mădular al lui Cristos. John Wesley şi generalul Both, în opoziţie cu biserica, au urmat ordinele lui Dumnezeu şi se înţelege că au avut dreptate”.

„Faptul că acest apostol umil, iubitor şi cu inima largă, Sundar Singh, n-a putut să se ataşeze fără rezerve la nici o biserică, arată fără tăgăduire cât de mari sunt lipsurile creştinismului actual” concluzioneaza profesorul Heiler.

PS: ultimele citate sunt din volumul Un martor al lui Cristos  Sadhu Sundar Singh de Alice van Berchem care poate fi citit online accesand linkul tocmai oferit. O carte de citit.

%d blogeri au apreciat asta: