Cand monahul de la Rohia a cantat…


Septembrie-Noiembrie 1964, Fundeni

Toamnă caldă, regească. Singurul anotimp – de obicei scurt – în care Bucureştiul dezvăluie cât de frumos este.
Bănuit  de  arterită.  Îşi  fac  de  cap  şi  maţele.  Şi  destul  de şubrezit. S.F.  i-a vorbit de mine doctorului Marian I.  , care mă primeşte în secţia de cardio-vasculare de la spitalul Fundeni.
Secţia e la etajul trei.

Totul  îmi  pare  –  şi  este  –  curat,  îngrijit,  îmbietor,  luxos.
Încă n-au început operaţiile. Camarazii de cameră sunt tineri şi veseli, au impresia că sunt în vacanţă. Mâncăm nu în salon, ci într-o sală de mese care s-ar zice că e la o pensiune de localitate balneară. La început tinerii mai înjură, mai ales de cele sfinte, apoi, la rugămintea mea, înlocuiesc înjurăturile şi consimt să înjure de marmură, văzduh, ceară şi alte nevinovate substantive.

(…) Seara iau ascensorul şi mă urc la etajul opt unde, pe toată suprafaţa clădirii, se întinde o imensă terasă. Luminile oraşului scânteiază în depărtare. Efect de feerie, de grandoare, şi mai ales de nemărginire, de libertate. Nici un zid.
În general, seara, pe terasă e lume destul de puţină. Alerg de la un capăt la altul şi îngân ori strig în gura mare : slavă Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă Ţie. Mă închin şi mulţumesc şi, pe cât mă lasă vocea, cânt.
Cam ieftin efectul de lumini, dar pentru mine e de ajuns. Contrastul cu spaţiul înzidit al celulei şi cu becul ei orbitor e terapeutic.

(…) – Da, pot spune : ” Îndulcitu-m-ai cu dorul tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste”.
Dar pe de altă parte : ”Întru strălucirile sfinţilor Tăi, cum voi intra eu, nevrednicul ? că de voi îndrăzni să intru în cămară, haina mă vădeşte că nu sunt de nuntă”.
(La ospăţul împărătesc pot avea acces în jurul mesii rotunde marii  criminali  şi  păcătoşi,  arzând  de  strălucirea  grozăviilor săvârşite şi repudiate ; dar „săracii şi ticăloşii”, cei mici şi meschini până şi-n păcate ? Cei de iertat pentru frică şi lepădare. Domnul  iartă  orice.  Iartă  şi  păcatele  mizerabile.  Există  o nădejde – pâlpâită ca flacăra de candelă –  şi pentru drojdia, pleava păcatului.)

Jurnalul Fericirii

Despre Liviu
Crestin, absolvent al unei facultati de teologie (protestanta). Pasionat de Biblie, carte buna, muzica buna, film bun,alte bunatati... si teologie comparata si istoria Bisericii. De orientare teologica Wesley-ana, simpatizant al paleo-ortodoxiei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: