”Asta e crestinismul, baiete! Nu…” – N. Steinhardt

Rasfatatura bucuresteana ce esti, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreias frantuzit, crestin, nu cumva proaspat cocolosit în credinta de frica si din nevoia de cuib, de bârlog, de adapost,  desteapta-te  si  priveste  unde  te-ai  bagat :  la  umbra crucii, a unei unelte de tortura de pe care suroieste sângele, pe care sta unul caruia i se destrama bojocii, maruntaiele, rarunchii si nu e numai chinuit si omorât, cu încetul, ci si batjocorit, mai ales batjocorit – si mai ales omorât, ca vita jertfita, ca ucisul ciopârtit cu satârul de un oarecare spintecator. Mate sfârtecate, nadusala,  sânge,  batjocura,  cuie.  Asta  e  crestinismul,  baiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminica si sarbatori, nu bradul de Craciun din frumoasa casa Seteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele batrânei doamne Eliza Boerescu, vaduva lui Costica, fratele lui Vasile ministrul lui  Alexandru  Ioan  Cuza,  nu  sfatoasele  glume  ale  lumetului popa Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 – atât de umil  si  deci  atât  de  maiestos,  atât  de  ascuns  si  deci  atât  de stralucitor – , nu, nu ecumenismul fagaduit atât de grabnic (si oricum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei si rafinatei  topologii  latine),  nu  gesturile  de  împacaciune  atât  de lesnicioase de fapt si, oricum, de izvoditoare de pace, liniste si subterana mândrie, ci asta : crucea adevarata, enorma, puturoasa, indiferenta ; mânjitura, scârba…

Crestinismul e dogma, e mistica, e morala, e de toate, dar e în special un mod de a trai si o solutie si e reteta de fericire. Mai ca as spune ca e supradeconectare, supra-LSD. Pe lânga doctrina crestina, cerintele si rezultatele ei, toate stupefiantele si halucinogenele sunt leac babesc, dilutie Hahnemann  minimala, roaba neolitica.
Nu exista mai zguduitoare terapeutica (ne cere imposibilul) si nici medicament mai eficace (ne da libertatea si fericirea fara a mai fi nevoie sa trecem pe la traficantii de heroina).
Crestinismul da pace, liniste si odihna – dar nu searbede si monotone,  ci  pe  calea  aventurii  celei  mai  temerare,  a  luptei neîncetate, acrobatiei celei mai riscate. Un trapez la mare înaltime –  si nici o plasa dedesubt.
Nu înteleg cum de nu vad pelerinii aventurilor si petitionarii fericirii ca trec pe lânga ceea ce cauta. Eu unul vad crestinismul ca pe un hiperacid lisergic si o versiune mai ”tare” a unor carti ca Arta de a fi fericit sau Cum sa reusesti în viata a lui Dale Carnegie.
Isihie : fericire. Si nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O reteta universala.

Jurnalul Fericirii

%d blogeri au apreciat asta: