”… nemaidorindu-mi nimic din câte sunt în case, în magazine…” – N. Steinhardt

August – septembrie 1964:
În ziua de 13 ajunez. Iar la 14 Septembrie, ziua Crucii, primesc la sfârşitul Sfintei Liturghii, prima împărtăşanie. (Pe cea luată în închisoare din mâna lui Marinică Popescu o pot socoti – fără a-i contesta efectele – doar ca o prefigurare.) Aştept de atâta amar de vreme, cu mereu crescândă curiozitate şi emoţie, această primă împărtăşanie! Voi simţi oare cu adevărat că pâinea şi vinul din potir nu-s doar pâine şi vin? Mi se va transmite ceva din misterul transsubstanţierii? Prefacerea aceasta miraculoasă îmi va fi, măcar într-o cât de mică măsură, accesibilă altfel decât pe cale strict intelectuală?
Încă din clipa în care mă ridic să pornesc înspre altar încep să tremur totul. Se poate totuşi să nu fie decât foame, emoţie şi curiozitate. Cortegiul închinătorilor cu lumânări aprinse este şi el înzestrat cu o mare putere incantatorie. Dar numai după ce am primit cuminecătura îmi dau progresiv seama că am luat parte la o „taină“ , că mi s-a întâmplat cu adevărat „ceva“. Exaltat şi plin de avuţii de negrăit, nemaidorindu-mi nimic din câte sunt în case, în magazine, în biblioteci şi-n sălile de spectacol, iubind lumea toată şi slobozit de orice legături cu ea, ca şi la botez, înţeleg că sacramentul a operat şi că mă aflu sub efectul unei lucrări transformatorii. Îmi bate inima nebuneşte cu toate că sunt cu desăvârşire liniştit şi nu-mi vine a crede că, treaz fiind, pot cunoaşte o atare neînchipuită, nemaiîntâlnită, „instantanee“ fericire.

Senzaţionala bucurie a Sfintei Împărtăşanii

Mariana şi Sorin V. mă duc la ei acasă, alături, în Vasile Lascăr, mă ghiftuiesc cu bunătăţi, mănânc cu poftă nebună şi turui de parcă aş fi beat şi alta nu. Ei, pricepând, se uită la mine cu drag.

SURSA:  Jurnalul fericirii, varianta a III-a, Arhivele Mânăstirii Rohia, pp. 174-176.

Un ecclesiast moritic – vesnicul Eminescu: Glossa

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

2. „O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice oratorul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!
3. Ce câştig are omul din toată osteneala pe care o depune sub soare?
4. Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne mereu în picioare.
5. Soarele răsare şi apune, grăbindu-se apoi înspre locul de unde va răsări iar.
6. Vântul bate spre sud, apoi se întoarce spre nord, se întoarce din nou, umblă mereu şi revine continuu la circuitul său.
7. Toate râurile curg spre mare, fără să o umple însă; râurile se întorc de unde au plecat, doar ca să pornească iarăşi de acolo.
8. Toate lucrurile sunt obositoare, cum nu se poate spune, dar ochiul nu se satură să privească, aşa cum nici urechea nu se satură să asculte.
9. Ce a fost va mai fi, iar ce s-a făcut se va mai face! Nu este nimic nou sub soare!
10. Dacă cineva zice: «Iată un lucru nou!», totuşi el exista demult, încă din veacurile dinaintea noastră.
11. Nu ne mai amintim de cei de demult, tot aşa cum nici cei ce vor urma nu se vor mai păstra în amintirea celor ce vor veni după ei.”

(Eclesiastul 1:2-11, NTR)

%d blogeri au apreciat asta: