”Incertitudinea – conditia de baza a crestinismului ”; Despre neputintele ratiunii – N. Steinhardt


Imi este dat, în câteva clipe de intensa emotie, sa înteleg mai bine ca oricând unele din tainele majore ale vietii.
Inteleg mai întâi ca în lumea aceasta suntem cu totul parasiti de Dumnezeu, asa cum constata si Simone Weil, si ca aceasta parasire totodata este si semnul suprem al ”existentei” si dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea ”se retrage” în chip absolut, ca sa ne îngaduie a fiinta (altminteri prezenta Lui ar fi echivalenta cu anihilarea noastra), ca sa ne lase o desavârsita libertate si sa asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndraznetului nostru act de credinta.
Abandonat fiind cu totul si sortit unei trairi în plina patimire  dialectica,  înteleg  ca  ajutor  rational  nu  pot  primi  de nicaieri ; stupefiantele, alcoolul, erosul, mângâierile prin iluzii sau manii nu sunt valabile pentru ca ma pun la discretia bunavointei  altuia si  sunt  temporare,  ba  si  supuse  capriciilor timpului care le degradeaza ; dovezi dirimante si absolute nu exista ; teoriile se  învechesc mai rau ca oamenii, ca vesmintele, nu avem de-a face decât cu semne, iar semnele – desigur, nici nu era nevoie s-o  spuna atât de galagios Sartre – semnele pot fi interpretate în doua feluri : dialectica ne iese-n cale la tot pasul.Asa  fiind,  înteleg ca  nu  ma  pot  bizui  decât  pe  niste  foarte vagi intuitii – nici urma de constatari, reguli, siguranta obiectiva etc. -, pe niste prea tainice îndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o simt si o banuiesc, din strafunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socoteste al credintelor, nu al ideilor.
Ce mai încoace si încolo, sunt si eu slavofil, subscriu programul noii mistici a lui Homiakov : preeminenta legilor nescrise asupra oricarei dogme formulate, preeminenta intuitiei asupra cunoasterii, preeminenta legii religioase si morale asupra oricarei logici si oricarei ratiuni. Ce mai încoace si încolo, tot iezuitul Auguste Valensin enunta esentialul când admite ca, de i s-ar arata, prin imposibil, pe patul de moarte, cu cea mai perfecta evidenta, ca s-a înselat, ca nu exista supravietuire, ca nu exista nici chiar Dumnezeu, nu i-ar parea rau ca a crezut ; ba s-ar si socoti onorat ca a crezut unele ca acestea, deoarece daca universul este ceva imbecil si vrednic de dispret, cu atât mai rau pentru univers, de gresit n-a gresit cel ce a gândit ca exista Dumnezeu, ci greseala este a lui Dumnezeu ca nu exista ; ce mai încoace si încolo, nu izbutesc a gasi nimic în afara sau deasupra crezului pe care si-l formulase Dostoievski si pe care-l prezinta ca foarte simplu : cred ca nu exista nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor,  mai  rezonabil,  mai  barbatesc  si  mai  perfect  decât Hristos, ba mai mult decât atât, daca cineva mi-ar dovedi ca Hristos este în afara adevarului si ca de fapt adevarul este în afara lui Hristos, mai bine as ramâne atunci cu Hristos decât cu adevarul.
Asta-i  tot  ce  am  la  îndemâna,  câteva  citate  (din  oameni cumsecade) si un sentiment – atât de firav, de nesistematic, de fragil. si totusi acest vag, marunt si smerit capital – în urma anilor de închisoare e singura mea agoniseala, o bocceluta – îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinica siguranta si a-mi transmite  nedezmintita  convingere  ca  stiu  ce  trebuie  si  nu trebuie sa fac.
Incertitudinea e legea fundamentala a civilizatiei occidentale – si îi e semn zodiacal ; e si conditia de baza a crestinismului. Dar ei i se alatura – ”nedovedita” pe plan omenesc, stiintific – acele convingeri care sunt mai tari ca teoremele, ca stânca. (Le avem de la autoritati mai mari.) Indemnat de ele, voi sti mereu ce sa fac, prin ele pot oricând restabili rupta legatura cu Dumnezeu, si bucuria ; pe deasupra abisului, postul emitator si postul de receptie pot intra instantaneu în comunicare.

(…) siguranta si logica absoluta nu avem, dar stim întotdeauna ce se cade sa facem, modest ; stim! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desavârsire absent în lume, dar e si cu desavârsire prezent înlauntrul nostru, asa cum spune Kierkegaard, asa cum a tunat si Sf. Bonaventura ; Dumnezeu  este  eminamente  prezent  sufletului,  ba  si  chiar imediat cognoscibil.

Jurnalul Fericirii, pp. 173-175

PS: a se observa ca agnosticismul nu-i tot una cu incertitudinea; aviz amatorilor…

Despre Liviu
Crestin, absolvent al unei facultati de teologie (protestanta). Pasionat de Biblie, carte buna, muzica buna, film bun,alte bunatati... si teologie comparata si istoria Bisericii. De orientare teologica Wesley-ana, simpatizant al paleo-ortodoxiei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: