FEMEIA MODERNĂ

Femeia anilor trecuţi, prinsă încă în datele tradiţiei, îşi găsea liniştea şi împlinirea în căsătorie şi maternitate.
Supusă unor condiţii de stabilitate şi virtute, ea cunoştea dragostea şi jertfa până în limitele creaţiei spirituale; ea nu cunoştea setea de aventură.
Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieţi de larg tumult, încearcă să aibă iniţiativa unui destin propriu. Dar respingând dragostea conjugală şi maternitatea ca pe nişte forme ale unei vieţi de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil teren, acela al frivolităţii şi apetitului.
Făcând figură de om liber, femeia de azi apare ca o flotantă a celei mai triste şi dureroase condiţii, dincolo de structura şi vocaţia ei.

FEMEIA ŞI LUMEA MODERNĂ

Contrar unor vechi tradiţii, prin care femeia aducea vieţii noastre morale şi sociale multă stabilitate, în lumea modernă şi contemporană femeia aduce acestei vieţi o notă de labilitate psihică şi frivolitate.
Marile prefaceri sociale şi morale ale lumii moderne au dat femeii libertatea de a-şi manifesta în plin tocmai ceea ce vechile tradiţii opreau să se manifeste, adică datele sensuale şi periferice ale naturii umane.
Femeia de azi fuge de cămin, fuge de castitate, fuge de maternitate, toate elementele definitorii naturii sale. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat.

FEMEIA CONTEMPORANĂ

Femeia contemporană s’a supus unor cerinţe ale vieţii moderne şi a pierdut tot ce aparţinea mai frumos naturii ei.
Ce mai poate rămâne dintr’o femeie, dacă nu este pură şi sinceră, dacă nu are fineţe sufletească, dacă nu are farmecul ascendent al poesiei, dragostei şi creaţiei.
Ce mai rămâne din universul nostru spiritual, fără căldura şi respiraţia nobilă a sufletului ei? Femeia rea şi perversă, care se masculinizează, este o excrescenţă a acestui univers, o maladie a spiritului.

Ernest Bernea

Cu drezina

Ca să ne amintim distanța etică dintre noi și eroii credinței ce populau închisorile comuniste, am ales câteva fragmente pe o temă deosebit de controversată: minciuna sau tăinuirea.

Pus să-și trădeze prietenii în timpul anchetei, Steinhardt găsește soluția salvatoare, pe care o descrie astfel în Jurnalul fericirii (am folosit ediția de la Dacia, 1998):

Iată a treia soluție: minciuna. Minciuna binecuvântată, șoptită de Hristos… Minciuna nerușinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameșul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. […]

Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creștinismului trebuie să mint… Trebuie să mint așa cum în matematici soluția uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt simpl. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când…

Vezi articol original 615 cuvinte mai mult

A fost o vreme când Dumnezeu şoca…

 

A fost o vreme când a-l mărturisi pe „Dumnezeu-făcut-om” te putea costa galerele sau ocnele de sare pe viaţă. Numele lui Isus Christos era de ajuns să te osândească la moarte.În vremea aceea nu se punea crucifixul pe etichetele cu vin de Spania. Oamenii luau seama la ce spuneau. A fost o vreme când numele lui Isus Christos nu-ţi lua doar minţile, dar avea atâta putere explozivă încât îţi întorcea viaţa pe dos ca pe o clătită. Pe atunci, numele lui Isus Christos nu se sorbea între un scotch dublu şi o şampanie demi-sec.Abia se şoptea în beciurile cartierelor sărăcăcioase din Corint, în adâncul temniţelor din Roma, în chiţimiile docherilor din Antiohia. Numele lui Isus Christos făcea ochii să strălucească. Cu burta goală, adesea pradă tifosului în convoaiele de sclavi, cu obrazul neras, mirosind a sudoare, a emigrant, a evreu împuţit, a ied…deodată, auzind numele lui Isus Christos, pleava societăţii afla că numele ei era: Om-Fiu al lui Dumnezeu-Demnitate… Isus Christos intra atât de mult în sânge încât trebuia să-i sfâşii omului măruntaiele dacă voiai să i-l smulgi pe Dumnezeu. Dumnezeu şoca.

                                                                                                Jean Debruynne

Jean Vernette, „Parabole pentru azi” , p. 24

%d blogeri au apreciat asta: