Viata creştină = viata mistică = o reînvătare a iubirii (Bernard din Clairvaux)

In esentă, păcatul constă în actul prin care se vrea pe sine pentru sine, sau vrea pentru sine celelalte fapturi ale lui Dumnezeu, în loc să se vrea pe sine şi să le vrea şi pe celelalte pentru Dumnezeu. Această  „vrere personală” l-a facut pe om deosebit de Dumnezeu, dar harul Mîntuirii are drept urmare reaşezarea omului în asemănarea divină pe care a pierdut-o. Viata creştină este deci una cu viata mistică, iar aceasta poate fi socotită, la rindul ei, o reînvătare a iubirii. Să-I iubeşti pe Dumnezeu pentru el însuşi înseamnă să -I iubeşti cu o iubire dezinteresată, adică, aşa cum explică Sfantul Bernard în De diligendo Deo, cu o iubire care-şi află în sine răsplata. Cu siguraniă că Dumnezeu va răsplăti iubirea, dar de vreme ce iubirea exclude urmărirea ori­cărei răsplăti, este contradictoriu să-I iubeşti pe Dumnezeu aşteptînd o răs­plată şi, în acelaşi timp, să-I iubeşti fară să fii răsplătit. O dată ajunsă la aceas­tă puritate de intenţie, iubirea pe care şi-o poartă omul sieşi nu se mai opune celei a lui Dumnezeu pentru Dumnezeu, pentru că omul a redevenit el însuşi, ima ginea lui Dumnezeu. Nemaifiind decît iubire a lui Dunmezeu pentru Dum­nezeu, iubirea pe care şi-o poartă omul se leagă cu iubirea lui Dumnezeu pentru el, cu care se întîlneşte în intenţie. Ea poate atunci, cu voia lui Dum­nezeu, să-şi atragă sufletul ca pe o soaţă şi să se iubească în această imagine a lui aşa cum se iubeşte în sine. Extazul nu este altceva dec ît punctul cel mai înalt al unirii voinţelor şi al coincidentei iubirii omeneşti cu iubirea dumne­zeiască.

Etienne Gilson – Filozofia in Evul mediu – Humanitas (1995)

%d blogeri au apreciat asta: