Excelent film de vizionat! Aviz simpatizantilor charismaticilor si ai altor escroci religiosi

Excelent film! Expune prostia omeneasca (mai ales cea a americanilor) si naivitatea, abil exploatate de escroci religiosi. Religia ca fake si afacere de prostit fraierii. Memorabila scena (minutul 36) cand escrocul se adreseaza statuii lui Hristos : „De ce ai facut atatia fraieri?”
Aviz amatorilor de „minuni”, fanilor „Strajerilor”, lui Iosif Ton si al altora care speculeaza facatura charismatismului.

Filmul imi aminteste de superbul comentariu al lui Steinhardt la nuvela fantastica a lui Mircea Eliade „O fotografie veche de 14 ani” https://sldsjd.wordpress.com/2009/07/22/o-fotografie-veche-de-14-ani-eliade-interpretat-de-steinhardt-superb/

Filmul intreg dar nesubtitrat:

Iosif Ton, „strajerii” si „minunile” dracilor – demascati de… Dostoievski

Am scris acum cateva zile despre nebunia „strajerilor” si oportunismul „incalecarii” lor de catre Iosif Ton. E foarte profitabil sa ai vant in pupa…( charismaticii au cea mai mare crestere numerica in vremurile astea ). Postarea de fata atinge chiar esenta charismatismului: cautarea semnelor si minunilor ca dovezi ale „puterii Duhului” si confirmari ale „misiunii apostolice”ale propagandistilor charismatismului.

Problema minunilor ca factor de atractie si amagire a maselor este exceptional de bine surprinsa de finul psiholog care este Dostoievski in geniala sa „legenda a Marelui Inchizitor” in cadrul capodoperei „Fratii Karamazov” :

„Sau Îţi închipui cumva ca firea omeneasca a fost în aşa fel plamadita, încît prin însaşi alcatuirea ei sa respinga miracolul şi ca, în momentele de cumplita rascruce, cînd sufletul lui este bîntuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme, omul se poate mulţumi cu ceea ce inima sa are toata libertatea sa aleaga? O, Tu ai ştiut ca eroismul faptei Tale va fi pomenit în Scriptura’ şi ca va razbate astfel prin veacuri pîna în vremea de apoi, şi în sinea Ta ai nadajduit ca, mergînd pe urmele Tale, omul va rămîne alaturi de Dumnezeu, fara a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu Te-ai gîndit însa ca, lepadîndu-se de minuni, el se va lepada în acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindca, de fapt,nu-L cauta pe Dumnezeu, cît mai ales minunile Sale? Şi cum nu poate sa traiasca fara minuni, omul va încerca sa şi le faureasca singur, dînd crezare miracolelor plasmuite de el, închinîndu-se în faţa minunaţiilor savîrşite de vraci, în faţa farmecelor menite de vrajitoare, chiar daca ar fi de o suta de ori un razvratit, un eretic sau un ateu. Tu nu Te-ai învrednicit sa cobori de pe cruce cînd cei din jur îşi bateau joc de Tine şi Te aţîţau, strigîndu-Ţi: «Pogoara-Te acum de pe cruce, vom vedea şi vom credel» Tu nu Te-ai învrednicit sa cobori, fiindca nu voiai sa-l cîştigi pe om printr-o minune, aşteptînd o credinţa liber consimţita din partea lui, nicidecum prilejuita de un miracol. Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste libera, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vîrît pe veci frica în oase.”

FM Dostoievski, Fratii Karamazov, cap. Marele inchizitor

Profundele observatii ale lui Dostoievski divulga si explica „secretul” exploziei carismaticilor:

– firea omeneasca prin însaşi alcatuirea ei alearga dupa miracol ca solutie la dilemele existentiale ,”mai ales în momentele de cumplita rascruce cînd sufletul este bîntuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme,”

–  a merge pe urmele lui Christos, a rămîne alaturi de Dumnezeu, fara a mai avea nevoie de minuni – este calea dreapta si placuta Domnului

 omul firesc lepadîndu-se de minuni, se va lepada în acelaşi timp şi de Dumnezeu

– de fapt,omul pacatos nu-L cauta pe Dumnezeu, cît mai ales minunile Sale

– cum nu poate sa traiasca fara minuni, omul va încerca sa şi le faureasca singur, dînd crezare miracolelor plasmuite de el, închinîndu-se în faţa minunaţiilor savîrşite de vraci, în faţa farmecelor menite de vrajitoare, chiar daca ar fi de o suta de ori un razvratit, un eretic sau un ateu.

– Dumnezeu nu vrea sa-l cîştige pe om printr-o minune, aşteptînd o credinţa liber consimţita din partea lui, nicidecum prilejuita de un miracol. Ceea ce doreste Dumnezeu cu ardoare este o dragoste libera, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vîrît pe veci frica în oase.

Minunea ni se infatiseaza astfel mai degraba cu un potential periculos de ispita si ca sursa de subjugare-manipulare a constiintelor. Exact in aceasta directie este folosita de uneltele diavolului incepand cu vracii lui Faraon opunandu-se lui Moise, continuand cu antihristii (prevestiti de Domnul) si pana la Fiara  si duhurile de draci din Apocalipsa.

„9. Venirea celui fără de lege va fi în conformitate cu lucrarea lui Satan, cu tot felul de puteri, semne şi miracole mincinoase 10. şi cu orice fel de înşelăciune a fărădelegii pentru cei ce pier, având în vedere că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11. De aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, pentru ca ei să creadă minciuna, 12. aşa încât toţi cei care n-au crezut adevărul, ci şi-au găsit plăcerea în nedreptate, să fie condamnaţi. ” (2 Tesaloniceni 2:9-12, NTR)

„13. Făcea semne mari şi cobora chiar foc din cer pe pământ înaintea oamenilor.” (Apocalipsa 13:13, NTR)

„14. Acestea sunt duhuri de demoni, care fac semne şi se duc la regii întregii lumi ca să-i adune pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. ” (Apocalipsa 16:14, NTR)

„20. Fiara a fost prinsă, şi, împreună cu ea, şi profetul fals, care făcuse semne înaintea ei, semne prin care i-a dus în rătăcire pe cei ce au primit semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat imaginii ei. Cei doi au fost aruncaţi de vii în lacul de foc care arde cu pucioasă.” (Apocalipsa 19:20, NTR)

Un loc aparte in galeria facatorilor de minuni dracesti este rezervat pretinsilor crestini care, in numele Domnului, fac „minuni” calificate de Domnul insa ca „faradelegi”.

„22. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» 23. Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi, cei ce săvârşiţi fărădelegea!» ” (Matei 7:22-23, NTR)

„24. Căci se vor ridica cristoşi falşi şi profeţi falşi şi vor face semne mari şi minuni, pentru a-i înşela, dacă este posibil, chiar şi pe cei aleşi.” (Matei 24:24, NTR)

A se vedea deci ca scoaterea de demoni si minunile (specialitatea/”brandul”  strajerilor si a charismaticilor) sunt o modalitate de amagire a Diavolului. Exorcizarile pot avea doua surse: divina si demonica. Cum se vor recunoaste cele de la Dumnezeu? Ele nu se fac pentru publicitate, nu se bate toba, nu se face din asta un „brand”. Exorcizarile sunt facute de oamenii lui Dumnezeu nu ca show si magnet pentru fonduri ci pentru slava Lui. 

Minunea ca agent al convingerii/inducerii credintei  este mai degraba un calau al credintei si agent al manipularii/subjugarii constiintei.

Minunea cand este folosita ca si criteriu al ortodoxiei- exemplu glosolalia la penticostali – mai degraba duce la imitatii contrafacute de dragul acceptarii si integrarii in „ceata sfintilor” bolborisitori – este vorba de conditionari ca efect al presiunii de grup ( „nu ai darul vorbirii in limbi?”= „nu ai Duhul”, ca atare mimezi si tu vorbirea in limbi si gata! – esti acceptat, problemele s-au rezolvat).

Natura credintei este frumos si corect analizata de Nicolae Steinhardt intr-unul din eseurile-omilii din „Daruind vei dobandi” :

Daca, urmator injonctiunii arhieresti, Domnul ar fi coborât de pe crucea pe care, graieste atât de frumos Fericita Caterina din Siena, nu piroanele, ci dragostea-l tinea tintuit, cuvântul credinta ar fi fost desfiintat pentru totdeauna si navalnic s-ar fi înscaunat împaratia lui Dumnezeu. Faptul coborârii nu putea fi crezut, ci numai constatat, înregistrat, luat la cunostinta în plinatatea evidentei sale. S-ar fi impus ca atare si ar fi redus la zero orice supravietuire a enigmaticului verb a crede“. A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident ; cu sintagma „a crede pentru ca . A crede înlatura orice dubiu, rezerva si motivatie. Brusca aparitie a unei imense pasari rosii cazute din cer i-ar pune pe oameni, scrie Kierkegaard, fata în fata cu un eveniment extraordinar si senzational care nu le-ar mai îngadui sa nu-si dea seama ca au de-a face cu un semn cert , unul dintr-acelea staruitor cerute de farisei, scribi si carturari. Coborârea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea uriasa pasare colorata ; dupa ivirea careia arhiereilor si tuturor celor aflati în perimetrul acela nu le mai ramânea altceva de facut decât sa se supuna evidentei, sa îngenuncheze, sa cânte osana !

Nu asa însa lucreaza dumnezeirea, nu asa a înteles Domnul verbul „a crede“ ori de câte ori l-a rostit si mai ales când S-a adresat lui Toma la opt zile dupa înviere. Textele pauline, toate, arata ca acest cuvânt de baza al crestinismului – credinta – se prezinta ca strain de orice dovezi, fapte constatatoare, înscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Sa vedem si sa credem, spun arhiereii, si contradictie mai acuta nici ca se poate sa fie. Daca vedeau, nu mai avea nici o noima sa creada ; nici ca s-ar mai fi putut sa creada din moment ce „vedeau cu ochii“ ce le impunea evidenta cu irezistibila-i putere de ridicare a oricarei sovaieli. A crede înseamna a nu vedea.

A crede e cu totul altceva decât aparent asemanatorul „a crede pentru ca“ si nu are nici o legatura cu simtul vazului îndeobste socotit cel mai ferm si mai neînselator. Tocmai pe acesta  – atât de sigur de sine ! – îl contrazice uneori si-l îndeparteaza. A crede este a crede pe nevazute, a chezasui (si au fost epoci în istorie când chezasuirea aceasta s-a platit cu viata) asertiuni neverificate experimental, neprobate pe caile simtirii.Credinta în textele pauline e mai ales apropiata de alte trei elemente : libertatea (opusa robiei), duhul (opus literei) si bucuria (opusa întristarii). Câtusi de putin de fapte categorice, semne univoce si fenomene vizuale imperative.

Credinta se identifica asadar cu ceea ce Pascal, Kierkegaard si existentialistii aveau sa numeasca risc,pariu, aventura ; AndrØ Gide, act gratuit 1 ; Henri Bremond, poezie pura. Un act nemotivat ! ˛ntelegi,exclama Gide dintr-odata cuprins de entuziasm, întelegi, un act neîntemeiat, cu totul fara cauza, explicatie, ratiune, plauzibilitate ! ˛nchis în el însusi !

Coborârea de pe cruce ar fi fost un act de autoritate, de constrângere, de siluire a vointei si libertatii, de înlocuire a credintei prin evidenta. Cercetarea atenta a textelor evanghelice si meditarea lor ne îndeamna sa ajungem la concluzia ca nu acesta a fost „stilul de lucru“ al Domnului. Nu cu evidente, cu dovezi, ci parca dimpotriva, în mod tainic si dubitativ I-a placut sa procedeze, lasând totdeauna posibilitatea sesizarii unei doze de incertitudine si a conceperii validitatii unor îndoieli. Iisus nu ne-a lasat nimic scris de El, de scris, a scris numai pe nisip ; portrete ale Sale nu exista decât cel întiparit pe mahrama Veronicai si cel destinat regelui Avgar – amândoua pierdute ; de confirmari independente – cum le place englezilor a grai –nu dispunem ; referatele evanghelice pot fi oricând si de oricine contestate ca partinitoare si datorate unor partizani, deci nu „obiective“ ; ba si ca tardive si prelucrate post factum ; pâna si putinul material aflat la Tacit, Plinius cel Tânar ori Josephus Flavius a fost învinuit de interpolari ; iar argumentele apologetice,toate, sunt sustrase istoriei, tin numai de foarte relative filosofie. S-ar zice ca Hristos a facut totul pentru ca sa nu putem invoca acte sigure si tangibile, pentru a nu fi trecut în rândul personajelor istorice. Ca sa nu scada întru nimic potenta verbului a crede si a nu stirbi nimic din minunata valoare a oricarui act de credinta, ci a-i pastra integral puterea, virtutea si originalitatea.Dovezi certe în sens material, juridic si stiintific nu avem si nici nu vom avea pâna la plinirea vremii si la a doua venire, când, fireste, va disparea si credinta,precum si Sf. Pavel constata la 1 Corinteni.
Domnul ce anume cere de la noi ? Sa credem, act absurd“, ilogic, acauzal si de netalmacit în limbaj concret, sminteala si nebunie  în ochii inteligentilor greci ori nenumaratilor insi de bun-simt de pe întinsul lumii vechi. Fii ai libertatii, nu ai robiei, suntem tratati cu deferenta : nu ni se impune nimic, nu ne constrâng evenimente absolute ca acel reclamat cu puternice (si mieroase) glasuri de vrajmasii lui Hristos ; ceea ce ei –cu atât de perfida ingenuitate – voiau s-ar fi redus la o constatare ulterior careia credinta îsi pierdea sensul.
„Credinta mea – declara Joris Karl Husysmans, flamandul scriitor de limba franceza, aprigul convertit –, credinta mea nu se sprijina nici pe ratiunea mea, nici pe mai mult ori mai putin certele perceptii ale simturilor mele ; ea tine de un simtamânt launtric, de o siguranta dobândita prin dovezi launtrice.“

A crede fara minuni – Avraam pe Moria – si a devenit parintele credinciosilor.

Lui Toma dupa ce vede semnele cuielor, Domnul ii reproseaza:

„ Isus i-a zis: – Ai crezut pentru că M-ai văzut? Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut! ” (Ioan 20:29, NTR)

Iov crede in ciuda minunilor diavolului.

„ Isus i-a zis: – Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nicidecum nu veţi crede! ” (Ioan 4:48, NTR)

Este afirmatia Domnului o constatare sau mai degraba o critica? Evident, un repros. Ca si cautarea painilor chiar mai mult decat semnele (cealalta ispita analizata de Dostoievski alaturi de „autoritate”):

”  Isus le-a răspuns: – Adevărat, adevărat vă spun că voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat!” (Ioan 6:26, NTR)

Sfantul apostol Pavel observa cu amaraciune:

„22. Iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciune,” (1 Corintieni 1:22, NTR)

Iudeii si oamenii slabi si firesti cer semne si minuni iar „strajerii”, charismaticii si Iosif Ton livreaza … iluzii, ucigand credinta fara de care mantuire nu-i!

Mea culpa – cazul Iosif Ton

Cu mai mult timp in urma, in cadrul unor discutii despre deviatia lui Iosif Ton spre miscarea „strajerilor”, i-am luat cumva apararea lui IT in sensul ca era „prea aspru” criticat de baptisti pentru abateri…

In seara asta tocmai l-am ascultat live pe domnul Ton in Londra intr-o biserica evanghelica romana. Din pacate ma vad nevoit sa-mi fac mea culpa: Iosif Ton staruie cu mandrie in deviatiile strajerilor si predica mai degraba „evanghelia” lui Derek Prince si a altor charismatici decat Evanghelia Domnului. Dupa atatia ani de slujire, abia dupa intalnirea „strajerilor” a ajuns la concluzia ca pana atunci predicase o „evanghelie incompleta”.  Ca atare acum „completeaza” „evanghelia incompleta” predicata decenii cu „evanghelia” lui Derek Prince si acolitii charismatici.

Deci… mea culpa : criticile baptistilor nu era prea aspre si sunt indreptatite. Si o avertizare celor care „sedusi” de renumele lui Iosif Ton, nu-s suficient de vigilenti cu privire la ereziile pe care a ajuns sa le predice. Datorita unei „vindecari” a fiicei dumnealui de o boala produsa de nu stiu care duh… , domnia sa a ajuns de partea charismaticilor predicand aberatii.

Pacat ca tot ceea ce a facut si scris bine a ajuns compromis grav de contaminarea cu nebunia „strajerilor”

Despre raul lipsei de unitate a crestinilor – C.S. Lewis unui iezuit

TO FATHER PETER MILWARD, SJ :

On the evil of Christian disunity; and on prayer and cooperation in works of charity as the means of reunion.

6 may 1963
Dear Padre,
You ask me in effect why I am not a Roman Catholic. If it comes to that, why am I not—and why are you not—a Presbyterian, a Quaker, a Mohammedan, a Hindu, or a Confucianist? After how prolonged and sympathetic study and on what grounds have we rejected these religions? I think those who press a man to desert the religion in which he has been bred and in which he believes he has found the means of Grace ought to produce positive reasons for the change—not demand from him reasons against all other religions. It would have to be all, wouldn’t it?

Our Lord prayed that we all might be one ‘as He and His Father are one’. 10 But He and His Father are not one in virtue of both accepting a (third) monarchical sovereign.
That unity of rule, or even of credenda [things to be believed], does not necessarily produce unity of charity is apparent from the history of every Church, every religious order, and every parish.
Schism is a very great evil. But if reunion is ever to come, it will in my opinion come from increasing charity. And this, under pressure from the increasing strength and hostility of unbelief, is perhaps beginning: we no longer, thank God, speak of one another as we did over 100 years ago. A single act of even such limited co-operation as is now possible does more towards ultimate reunion than any amount of discussion.
The historical causes of the ‘Reformation’ that actually occurred were (1.) The cruelties and commercialism of the Papacy (2.) The lust and greed of Henry VIII. (3.) The exploitation of both by politicians. (4.) The fatal insouciance of the mere rabble on both sides. The spiritual drive behind the Reformation that ought to have occurred was a deep re-experience of the Pauline experience.
Memo: a great many of my closest friends are your co-religionists, some of them priests. If I am to embark on a disputation—which could not be a short one, I would much sooner do it with them than by correspondence.
We can do much more to heal the schism by our prayers than by a controversy. It is a daily subject of mine.

Profeti atipici: Diogene

„Intr-o zi, un om l-a dus într-o casă somp­tuoasă şi i-a spus : «Ai grijă să nu scuipi pe jos.» Diogene, care simţea nevoia să scuipe, l-a scuipat in obraz, strigîndu-i că acela era singurul loc murdar din preajma-i.” (Diogenes Laertios)
Cine, după ce a fost primit în casa unui bogătaş, n-a regretat că nu dispune de oceane de salivă ca să le reverse peste toţi avuţii pă­mîntului ? Şi cine nu şi-a înghiţit stropul de salivă de teamă să nu-l proiecteze în obrazul unui hoţ respectat şi pîntecos ?

Sîntem cu toţii ridicol de prudenţi şi de timizi : cinismul nu se învaţă la şcoală. Şi nici mîndria.
Menip, în cartea sa intitulată „Virtutea lui Diogene”, povesteşte ca acesta, luat prizonier şi scos la mezat, a fost întrebat ce ştie să facă. El răspunse :. „Să poruncesc”, şi i-a strigat crai­nicului : „Intreabă cine vrea să cumpere un stă­pîn. ”

Emil Coran, Tratat de descompunere

 

Teologia și etica creditului bancar

Cu drezina

În cazul în care contractarea unui credit vi se pare o chestiune mult prea lumească pentru a fi așezată lângă un cuvânt atât de pretențios precum teologie (deși nu cred că vi se va părea), putem să invetariem repede niște versete despre dobândă și administrarea banilor, că avem destule, atât în VT, cât și în NT.

Bisericile – indiferent de culoarea confesională – au fost mari consumatoare de fonduri în cele două decenii și ceva de după 1990. Faptul de a fi arghirofage (nu există termenul, ci l-am plăsmuit după modelul lui „arghirofil”) nu le-a determinat ori poate chiar le-a împiedicat să și reflecteze prea îndelung asupra teologiei banului.

Bine, există zona în care teologia prosperității face legea, iar acolo lucrurile sunt destul de clare: îmbogățirea este o adevărată obligație spirituală a fiecărui individ. E voia lui Dumnezeu ca toți să huzurim și gata! Aici nu mai sunt multe de…

Vezi articol original 1.207 cuvinte mai mult

Solomon si Laozi

„11. Apoi m-am întors şi am văzut că, sub soare, nu cei iuţi câştigă alergarea şi nu cei puternici biruiesc, că nu cei înţelepţi câştigă pâinea şi nu cei iscusiţi au bogăţii, că nu cei pricepuţi au parte de bunăvoinţă, ci toate atârnă de vreme şi împrejurări. ” (Eclesiastul 9:11, NTR)

 

Cel ce se înalţă în vîrful picioarelor nu rămîne drept
Cel ce face paşi mari nu izbuteşte să meargă
Cel se se vîră în ochii altora este fără lumină
Cel ce-şi dă mereu dreptate e fără glorie
Cel ce-şi laudă talentele e fără merit
Cel ce se făleşte cu succesele sale nu este făcut să dureze
(Laozi 24, Istoria gîndirii chineze)

%d blogeri au apreciat asta: