Maieutica evanghelica si nevoia de „moase” spirituale

Mai ieri (din nenumarate asemenea … ocazii) intr-un nod important din Londra: un pocait de culoare „evanghelizeaza”/zbiara (cu Biblia in mana) in fata unor trecatori care se uita la el ca la un descreierat fanatic. Azi prin centrul Londrei: brosurele misionare disponibile unor trecatori…indisponibili zac prafuite intr-un stand… Stilul evanghelistic „clasic” – demascator-agresiv-judecator – in vremurile astea ar trebui sa lase locul persuasiunii inteligente prin dialog „maieutic”. Dialogul inteligent , nu „proclamarea clasica”, mai are azi o sansa in fata gandirii postmoderne. Maieutica evanghelica(adaptare dupa cea socratica) este mult mai adecvata mintii omului postmodern. Dar pentru „mosit” e nevoie de „moase” spirituale pricepute si experimentate. Unele ca Iisus (cu Nicodim, samariteanca etc) , Filip (cu eunucul etiopian), Francis Schaeffer, Nicolae Steinhardt – „moase” capabile de dialog cu cultura de pe pozitii ferm ancorate in Evanghelie.

PS: pentru cei carora nu le e familiar termenul –http://ro.wikipedia.org/wiki/Maieutică

Sanda Stolojan despre ortodoxia „adanca” a lui Steinhardt

Steinhardt a locuit la noi două săptămîni, pînă deunăzi. In fie­care dimineaţă am citit împreună din Evanghelie. Ortodoxia lui e adîncă, trăită cu o căldură şi o competenţă biblică ne-românească. Figura lui, cu trăsături evreieşti (privirea ochilor fuge în lături tot timpul), trecută prin transfigurarea ortodoxă, amin­teşte de un tip de creştin din vremea Sfîntului Pavel. Cînd ţine în mînă Biblia şi o comentează, cu gesturi vii şi exclamaţii vo­cale, ar putea fi un rabin — şi îţi aduci aminte că şi Isus a fost un „rabbi“.
Steinhardt are o pasiune lumească: cinematograful. A fost zilnic la cinema după masă, conform modei româneşti. M-a luat cu el la Isus din Nazaret de Zeffirelli. Pe urmă a vrut să mă ia la filmul despre Hitler. Am refuzat! Două şedinţe de şase ore fiecare era prea mult!

L-am revăzut pe Nicu Steinhardt la decada consacrată lui Eugen Ionescu la Cerisy. Dintre participanţii români la decadă mai făceau parte şi Gelu Ionescu, recent sosit din ţară (a scris un eseu despre Ionescu), Nelly Comorovski, proaspăt refugiată în Franţa, şi mai ales Mircea Eliade şi Cristinel. Completand micro­cosmul românesc, Ţepeneag (care a sabotat discret decada răspîndind zvonul că lipsea critica interesantă — Ricardou, Barthes etc.) şi un evreu român înfipt şi agitat, pe nume Edgar Reichmann. Deasupra tuturor s-a ridicat Nicu Steinhardt. Pre­zenţa lui i-a impresionat pe francezi şi pe ceilalţi străini de faţă. Nicu Steinhardt a vorbit ca om de cultură şi creştin. Ortodoxia lui reprezintă ce este mai bun în credinţa creştină, spiritul de milă şi de toleranţă susţinut de spiritul de luptă întotdeauna treaz, „neadormirea evreiască”.

Sanda Stolojan, Nori peste balcoane Jurnal din exilul parizian

Despre Tao si virtutile sale

Cel care cunoaşte oamenii, este inţelept ; cel care se cunoaşte pe sine – este luminat.
Cel care învinge oamenii, are tărie ; cel care se învinge pe sine – este puternic.
Cel care înţelege îndestularea, este avut.
Cel care păşeşte [către desăvârşire]  neclintit, [acela] are voinţă.
Cel care nu îşi rătăceşte rostul va [vieţui] îndelung.
Cel care pleacă dintre cei vii, însă nu este dat uitării, [acela] va fi multă vreme [printre semeni] .

Lao Zi – Cartea despre Tao si virtutile sale – Versetul XXXIII

Ziua când are să ne fie dor de credința „omului simplu” (de la țară)

Cu drezina

Îmi pare că nu-i prea departe ziua aia. Dar mai bine să vă spun, ca să nu vă mai bateți capul, ce precauții să vă luați înainte de a citi acest text. Cum nu dețin o carieră universitară, nici nu sunt un manager de succes, e posibil ca ideile mele să fie contaminate de frustrări și invidii. Așa că, după ce analizați la rece textul, vedeți dacă rămâne vreo urmă de obiectivitate și de realitate în ce spun.

Văd tot mai mult manifestându-se în fel și chip credința legitimată prin diverse realizări care, musai!, sunt deosebite, mărețe, mirobolante. Doctorate excepționale, performanțe manageriale de excepție (avem și școală creștină pentru așa ceva)!, cariere fulminante, cărți publicate, stagii și calificări – toate menite să întărească în nu știu ce fel un presupus statut duhovnicesc. Nu direct, explicit, ci indirect, prin apelul la „autoritatea” unor diplome sau realizări.

Ar fi stupid din partea…

Vezi articolul original 597 de cuvinte mai mult

Doctrina despre A Doua Venire – intre doctorie si neghiobii aferente ( C. S. Lewis)

Doctrina despre A Doua Venire ne învaţă că nu ştim şi nu putem şti când se va sfârşi piesa de teatru a lumii. Cortina ar putea să cadă în orice clipă: să zicem, înainte de a isprăvi cititorul lectura acestui paragraf. Pentru unii oameni, aşa ceva pare frustrant la modul insuportabil. Atât de multe lucruri ar fi întrerupte. Poate că urma să vă căsătoriţi luna viitoare, poate că urma să obţineţi o mărire de salariu săptămâna viitoare; e posibil să vă fi găsit pe punctul de a face o mare descoperire ştiinţifică; e posibil să fi pregătit mari reforme sociale şi politice. Cu siguranţă un Dumnezeu bun şi înţelept n-ar fi atât de puţin rezonabil, încât să curme brusc toate astea! Dintre toate momentele posibile, în nici un caz acum.
Gândim astfel deoarece continuăm să credem că ştim piesa. Dar nu ştim piesa. Nu ştim nici măcar dacă ne găsim în Actul I sau în Actul V. Nu ştim cine sunt protago­niştii şi cine sunt figuranţii. Autorul ştie. Publicul, dacă există un public (dacă îngerii şi arhanghelii şi toată mul­ţimea cerului umplu fosa şi stalurile), s-ar putea să aibă un indiciu. Dar noi, care nu vedem piesa din afară, care nu întâlnim alte personaje cu excepţia acelei minorităţi aflate în aceleaşi scene cu noi, complet ignoranţi cu pri­vire la viitor şi foarte slab informaţi cu privire la trecut, nu putem spune în ce moment ar trebui să vină sfârşitul. Că va veni în clipa cuvenită, de asta putem să fim siguri; dar e pierdere de vreme să încercăm să ghicim când va fi. Putem fi siguri că are un înţeles, dar nu-l putem vedea. Când se încheie, ni se va putea spune. Este de aşteptat ca Autorul să aibă ceva de spus fiecăruia dintre noi despre rolul pe care l-a jucat fiecare dintre noi. A-l juca bine con­tează infinit mai mult.

Aşadar, doctrina celei de-a Doua Veniri nu trebuie respinsă pe motiv că intră în conflict cu mitologia noas­tră modernă favorită. Tocmai din acest motiv trebuie să fie preţuită mai mult şi transformată mai des în subiect de meditatie. Este doctoria de care are nevoie în mod special condiţia noastră.
Cu aceasta mă întorc la domeniul practic. Este real­mente dificil să acordăm acestei doctrine locul pe care se cuvine să-l aibă în viaţa noastră creştină fară ca, în acelaşi timp, să ne expunem unui anumit risc. Frica de riscul respectiv îi împiedică probabil pe mulţi învăţători care acceptă doctrina să spună foarte multe despre ea.
Trebuie să recunoaştem neîntârziat că, în trecut, doc­trina aceasta i-a condus pe creştini la foarte mari neghio­bii. După toate aparenţele, mulţi oameni nu pot crede în acest mare eveniment fară a încerca să ghicească data lui sau chiar fară să accepte ca sigură data propusă de orice impostor sau isteric. Pentru aşternerea în scris a istoriei tuturor acestor preziceri discreditate ar fi nevoie de o în­treagă carte, una cât se poate de tristă, sordidă şi tragi­comică.

C.S. Lewis-Ferigi şi elefanţi şii alte eeseuri despre creştinism

Creștinii din Siria…

Cu drezina

…sunt vechi. Mai vechi decât orice comunitate occidentală cu tradiție, mai vechi chiar și decât Roma, decât Constantinopolul, decât Atena sau decât Alexandria, dacă e să ținem cont de faptul că apostolul Pavel se îndrepta tocmai spre Damasc în momentul în care s-a întâlnit cu Cristos și s-a convertit. Iar drumurile îl duceau într-acolo pe urmele unor creștini, căci exista riscul ca din acest important nod comercial și cultural noua credință să se răspândească necotrolat.

Știu că există un loc comun des invocat de cei care cunosc istoria Biserici „după ureche” (dar nu numai) și care susține că momentul în care Pavel s-a îndreptat către Macedonia, sub imboldul unei viziuni, ar fi marcat trecerea creștinismului în Europa și totodată un fel de condamnare a Asiei la păgânism, printr-o inexplicabilă (sau neexplicată) decizie a providenței divine.

Ideea a contaminat, se pare, și minți mai informate, căci istoria creștinismului a devenit adesea…

Vezi articolul original 1.492 de cuvinte mai mult

Vlad Stolojan despre Nicu Steinhardt

Dar cel cu care m-am împrietenit cel mai mult, în celulă, a fost tot Nicu Steinhardt. El crea cele mai plăcute momente de acolo, dacă pot să le numesc astfel. Avea o vastă erudiţie, făcuse Literele şi Dreptul şi ducea discuţii politice extrem de interesante cu Bentoiu. Citise enorm si avea o memorie fantastică. In fiecare seară, după cină, ne povestea ceva. Imi amintesc că a fost primul care ne-a povestit toate piesele lui Eugene Ionesco, despre care auzeam pentru prima oară. Ne povestea şi filme sau piese de teatru pe care le văzuse sau despre care citise critici în reviste. Cu mine, discuta istorie. Cunoştea pe dinafară toţi regii Franţei şi ai Angliei. Imi amin­tesc că, atunci când am ajuns la Paris şi am văzut jucându-se piesele lui Ionesco, m-am gândit că parcă mai mare mi-a fost plăcerea atunci când mi le povestise Nicu Steinhardt.

Vlad & Sanda Stolojan, Sa nu plecam toti odata

Taci? Nu e cazul!