Maieutica evanghelica si nevoia de „moase” spirituale

Mai ieri (din nenumarate asemenea … ocazii) intr-un nod important din Londra: un pocait de culoare „evanghelizeaza”/zbiara (cu Biblia in mana) in fata unor trecatori care se uita la el ca la un descreierat fanatic. Azi prin centrul Londrei: brosurele misionare disponibile unor trecatori…indisponibili zac prafuite intr-un stand… Stilul evanghelistic „clasic” – demascator-agresiv-judecator – in vremurile astea ar trebui sa lase locul persuasiunii inteligente prin dialog „maieutic”. Dialogul inteligent , nu „proclamarea clasica”, mai are azi o sansa in fata gandirii postmoderne. Maieutica evanghelica(adaptare dupa cea socratica) este mult mai adecvata mintii omului postmodern. Dar pentru „mosit” e nevoie de „moase” spirituale pricepute si experimentate. Unele ca Iisus (cu Nicodim, samariteanca etc) , Filip (cu eunucul etiopian), Francis Schaeffer, Nicolae Steinhardt – „moase” capabile de dialog cu cultura de pe pozitii ferm ancorate in Evanghelie.

PS: pentru cei carora nu le e familiar termenul –http://ro.wikipedia.org/wiki/Maieutică

Sanda Stolojan despre ortodoxia „adanca” a lui Steinhardt

Steinhardt a locuit la noi două săptămîni, pînă deunăzi. In fie­care dimineaţă am citit împreună din Evanghelie. Ortodoxia lui e adîncă, trăită cu o căldură şi o competenţă biblică ne-românească. Figura lui, cu trăsături evreieşti (privirea ochilor fuge în lături tot timpul), trecută prin transfigurarea ortodoxă, amin­teşte de un tip de creştin din vremea Sfîntului Pavel. Cînd ţine în mînă Biblia şi o comentează, cu gesturi vii şi exclamaţii vo­cale, ar putea fi un rabin — şi îţi aduci aminte că şi Isus a fost un „rabbi“.
Steinhardt are o pasiune lumească: cinematograful. A fost zilnic la cinema după masă, conform modei româneşti. M-a luat cu el la Isus din Nazaret de Zeffirelli. Pe urmă a vrut să mă ia la filmul despre Hitler. Am refuzat! Două şedinţe de şase ore fiecare era prea mult!

L-am revăzut pe Nicu Steinhardt la decada consacrată lui Eugen Ionescu la Cerisy. Dintre participanţii români la decadă mai făceau parte şi Gelu Ionescu, recent sosit din ţară (a scris un eseu despre Ionescu), Nelly Comorovski, proaspăt refugiată în Franţa, şi mai ales Mircea Eliade şi Cristinel. Completand micro­cosmul românesc, Ţepeneag (care a sabotat discret decada răspîndind zvonul că lipsea critica interesantă — Ricardou, Barthes etc.) şi un evreu român înfipt şi agitat, pe nume Edgar Reichmann. Deasupra tuturor s-a ridicat Nicu Steinhardt. Pre­zenţa lui i-a impresionat pe francezi şi pe ceilalţi străini de faţă. Nicu Steinhardt a vorbit ca om de cultură şi creştin. Ortodoxia lui reprezintă ce este mai bun în credinţa creştină, spiritul de milă şi de toleranţă susţinut de spiritul de luptă întotdeauna treaz, „neadormirea evreiască”.

Sanda Stolojan, Nori peste balcoane Jurnal din exilul parizian

Despre Tao si virtutile sale

Cel care cunoaşte oamenii, este inţelept ; cel care se cunoaşte pe sine – este luminat.
Cel care învinge oamenii, are tărie ; cel care se învinge pe sine – este puternic.
Cel care înţelege îndestularea, este avut.
Cel care păşeşte [către desăvârşire]  neclintit, [acela] are voinţă.
Cel care nu îşi rătăceşte rostul va [vieţui] îndelung.
Cel care pleacă dintre cei vii, însă nu este dat uitării, [acela] va fi multă vreme [printre semeni] .

Lao Zi – Cartea despre Tao si virtutile sale – Versetul XXXIII

%d blogeri au apreciat asta: