Picturile crestine ale lui Dostoievski

… după sosirea la Dresda, pe 1 mai 1867, Dostoievski se duce de îndată împreună cu Anna Grigorievna la Pinacotecă: „Soţul meu, străbătînd una după alta toate sălile fără să se oprească, m-a dus direct la «Madona Sixtină», tabloul pe care îl considera drept cea mai înaltă manifestare a geniului uman”. Leonid Grossman – Titanul – Viata lui Dostoievski

 

” După cum relatează soţia sa, Dostoievski îl aprecia foarte mult pe Tiziano, îndeosebi tabloul acestuia „Dinarul cezarului”,în faţa căruia rămînea multă vreme fără să-şi ia ochii de la el. „Este un tablou minunat – i-a spus Dostoievski soţiei -, poate sta alături de «Madona» lui Rafael.“ Contrastul dintre cele două figuri zugrăvite de Tiziano va fi exprimat de Dostoievski cu toată forţa în ultimul său roman, în care a inclus parţial şi proiectul „Cărţii despre Hristos”. Prorocul alături de inchizitor din poemul lui Ivan Karamazov s-ar putea spune că este zugrăvit în maniera faimosului tablou al maestrului veneţian. ”  Leonid Grossman – Titanul – Viata lui Dostoievski

Dostoievski face cunoştinţă cu peisajele mitologice ale lui Claude Lorrain*, care devine unul din pictorii lui preferaţi. Adevăratul nume al pictorului era Claude Gellee din Lotaringia (de aici şi porecla de Lorrain). Era un maestru al peisajului idilic, peisaj care încadra scenele de beatitudine ale oamenilor primitivi. Aşa este capodopera sa „Acis şi Galateea”, cu valuri unduitoare şi razele asfinţitului de soare, malul însorit al mării, cu oameni inocenţi şi minunaţi. La orizont se profilează albăstrui profilul neregulat al unui munte. Pe ţărm, la adăpostul stîncilor, lumina asfinţitului păleşte, dar în depărtări totul e aerian, strălucitor şi măreţ. Această viziune a pictorului l-a inspirat pe Dostoievski pentru un admirabil mic poem în proză, imortalizat în spovedania lui Stavroghin şi în monologul lui Versilov. „Eu l-am numit întotdeauna veacul de aur“ – spune scriitorul despre acest peisaj.

Leonid Grossman – Titanul – Viata lui Dostoievski

Au oare nevoie oamenii de libertate? – Gabriel Liiceanu