Despre ecumenism

Cred din inimă şi cuget în ecumenism. Dar tare mă tem că nu va putea fi rezolvat uşor sau curând. Bine este că s-a renunţat în sfârşit la anateme şi gâlcevi. Dar asta nu ajunge. Unitatea Bisericii cred că va putea fi realizată numai printr-o acţiune directă a Duhului Sfânt şi poate nu atât prin conferinţe ale teologilor, cât mai ales prin avântul noroadelor. Mărturisesc că uneori mă ispiteşte formula lui Pavel Evdokimov: nu cumva, zice el, unitatea treimică a dumnezeirii poate fi realizată şi în eclesiologie? Nu cumva ortodoxia, catolicismul şi protestantismul reprezintă trei ipostaze ale unei aceleiaşi credinţe? Nu cumva e bine să dăinuie ca atare, exprimând fiecare şi accentuând fiecare o anume trăsătură a credinţei unice?

În concepţia aceasta, catolicismul ar reprezenta mai degrabă organizarea şi orânduirea, rânduiala; protestantismul, harul şi credinţa personală; ortodoxia, duhovnicia şi cumpănita soluţie a mântuirii prin har, credinţă şi fapte bune.

Oricât de abilă, formula lui Evdokimov nu mă împiedică de a nădăjdui în realizarea ţelului ecumenic şi a o dori cu toată virtutea gândirii mele. Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare. De altfel, poate că e mai bine să concepem ecumenismul ca o lucrare a inimilor creştine decât ca o tranzacţie realizată de exegeţi profesionişti.

N. Steinhardt – Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia