„Nebuni întru Hristos”

„Nebunii” sunt de obicei călugări care coboară sau descind în „lume”, în oraşe, în societatea „creştină”, şi acolo fac lucruri absurde, smintite, nebuneşti, dar care au întotdeauna un con­ţinut adânc şi tind mereu să reveleze realitatea şi adevărul as­cunse în spatele aparenţelor acestei lumi. Nebunul intră în cârciumi sordide, în case de toleranţă. El caută societatea oamenilor cu faimă proastă. Vagabondează pe străzi. Trăieşte lângă oamenii cei mai desconsideraţi, lângă prostituate şi der­bedei. Aparent, se adaptează vieţii lor. Totuşi, le dezvăluie adevărul mântuirii într-un fel cât mai accesibil nivelului lor spiritual, prin gesturi paradoxale, glume, acte absurde.
Ii mustră pe păcătoşi. Adesea face minuni ca să nu se în­tâmple ceva şi mai rău. Având îndeobşte darul vederii înainte, al cititului în străfundurile cele mai secrete ale oamenilor, el înfierează public păcatele lor ascunse cu grijă, dar în aşa fel încât numai vinovatul să înţeleagă unde bate. El însuşi se preface a fi un mare păcătos: încalcă provocator în faţa oamenilor posturile bisericeşti, deşi în realitate asceza sa în privinţa hranei este foarte strictă. Se preface a fi un stâlp al bordelu­rilor, deşi le mustră în ascuns pe prostituate şi le dă tot ce are ca să le salveze din starea lor degradantă. Noaptea, revine în comunitatea sfinţilor, în izolarea rugăciunii, la viziunea Per­soanei lui Dumnezeu. Iar dimineaţa reia masca nebuniei, „bătându-şi joc de lumea cea deşartă şi de diavol”. El însuşi devine marele sarcasm la adresa lumii, forma cea mai desăvârşită a ascezei, refuzul absolut al criteriilor mondene, perfecta des­puiere de sine.

„Nebunii” vin să readucă aminte că propovăduirea evanghe­lică este o „nebunie”, că mântuirea şi sfinţenia sunt incompati­bile cu satisfacţia dată de consideraţia socială şi de recunoaş­terea obiectivă. Ei apar în epoci de „secularizare”, când faptul de a fi creştin pare a depinde de criteriile convenţionale şi de concepţiile lumii, care evaluează viaţa cea adevărată şi virtutea omului cu măsurile bunei-cuviinţe şi ale deontologiei sociale.

„Nebunul” nu-şi exercită vocaţia în spiritualitatea asigu­rată a unei mănăstiri, ci singur, în lume, într-o trântă corp la corp cu lumea şi cu diavolul, ducând pe umeri crucea Bise­ricii, crucea chinuiţilor şi a păcătoşilor. Iată o altă formă de „tragedie” revelatoare: fiindcă asumă voluntar masca nebuniei – o mască grotescă – pentru a putea revela adevărul persoanei, falsitatea măştilor spoite ale bunei-cuviinţe convenţionale care ascunde alteritatea şi libertatea persoanei. Implântat în reali­tatea factice a lumii care prezintă răul ca bun şi bunul ca rău, acolo unde veghează „domnul lumii acesteia” ca să permanen­tizeze falsitatea, „nebunul” dă buzna „în casa celui tare ca să-i jefuiască lucrurile”. Singura posibilitate a sfântului de a face acest salt este intrarea în lume cu masca nebuniei, a iresponsa­bilităţii sociale, pentru a dezvălui ochilor omeneşti adevărata realitate sfâşiind vălurile moralei convenţionale, ale stilului de viaţă consacrat, ale valorilor iluzorii. Iar aici nu e vorba de o dezvăluire ironică, socratică, ci de o trezire personală, o reală vigilenţă. „Nebunii întru Hristos” nu aleg această nebunie ca pe o formă de asceză, ci sunt aleşi de Dumnezeu să facă asta. O fac „fără voia lor”. Acolo îi ducea drumul ales. Şi tot acolo au savu­rat gustul adevărului adevărat şi riscul libertăţii.

Christos Yannaras – Libertatea Moralei