Despre obsedaţii zgomotului de fond

” Mass-media a ajuns să devină un soi de drog. Cunosc la Bucureşti o doamnă, o intelectuală, care-şi deschide aparatul de radio ori de TV pe absolut toată durata transmiterii programelor, indiferent de ce s-ar transmite: mica publicitate, cotele apelor Dunării, buletinul meteo, ora copiilor, emisiunea în limba naţionalităţilor conlocuitoare. Ea îmi aduce aminte de personajul lui Sartre din Greaţa, acela care citea toate cărţile unei biblioteci în ordine alfabetică. În faza aceasta dragul de radio şi de TV devin patologice. Era firesc să-mi caut un loc de refugiu cât mai departe de obsedaţii zgomotului de fond, de oamenii ajunşi să nu mai poată trăi măcar un ceas singuri cu ei înşişi. Aceasta mi se pare a fi chiar esenţa meditaţiei: dialogul cu tine însuţi, împăcarea cu ideea că poţi trăi în bune şi rodnice relaţii cu sinea ta, chiar dacă ea se pricepe a-ţi dezvălui din ce în ce mai acut toate greşelile şi sluţeniile pe care le-ai săvârşit în viaţa ta.”

N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii.Convorbirile de la Rohia

 Si inca n-ai apucat sa vezi, parinte Steinhardt, vraja internetului si a facebook-ului…

Predicile cu obiecte sau despre cum sîntem considerați idioți … sau poate chiar sîntem!

Marius Cruceru

Întîmpinare: 

1. În acest textuleț atac un fenomen, nu predicatori sau biserici anume. Dacă cineva se simte cu musca țețe pe căciulă, să doarmă mai departe după mușcătură. Nu discutăm cazuistică. Fenomene!

2. Voi modera cu aprime comentariile care se vor deda atacuri de vreun fel sau altul. Sper să putem discuta în așa fel încît noi, cei de la amvoane, să ne îmbunătățim ”prestarea serviciului divin”, iar cei din băncile enoriașilor să beneficieze de ridicarea standardului homiletic dincolo de nivelul rețelelor de socializare sau chiar dincolo de nivelul blogurilor (inclusiv nivelul acestuia, de ce nu?)

Ehehe, s-a dus vremea pe cînd retorica avea puterea ei? Puterea aceea veche a grecilor. Puterea aceea a modernilor. Vă mai amințiți vremurile pe cînd predicatorii puteau descrie imagini cutremurătoare prin cuvinte? Jonathan Edwards? Augustin? Wesley? Vă amințiți cînd Cuvîntul se desfășura fascinant din gura unor predicatori intuitivi sau bine educați precum Liviu Olah, Marcu Nichifor sau Simeon…

Vezi articol original 1.147 de cuvinte mai mult

Despre dreapta socotinţă sau intelepciune ca suma virtutilor

Chesterton

Logica pură este totuna cu demenţa deoarece nu ţine seama de faptul că nicio entitate, nicio însuşire, nicio virtute nu are valoare absolută. Şi sinceritatea şi binele şi mila şi adevărul chiar nu‑s decât valori relative şi nu pot constitui, singure, un criteriu de sine stătător, inatacabil şi având răspuns la orice întrebare. Toate sunt relative şi numai laolaltă şi cumpănite de dreapta socotinţă pot alcătui în duh, sub numele de înţelepciune, un îndreptar cu sorţi de siguranţă. Iar fiecare calitate, izolată, poate duce la aberaţii, ori în cel mai bun caz la exagerări.
Desigur că afirmaţia: adevărul ori bunătatea nu sunt, prin ele însele, valori absolute poate părea riscată, absurdă. Şi totuşi ele pot duce, necumpănite fiind, la fanatism şi nebunie, şi celelalte entităţi benefice, deopotrivă. (De ex.: adevărul, devenit manie şi necruţare la unele secte protestante. E un fenomen analog cu obiceiul sectanţilor de a lua un text biblic, de a‑l izola şi de a se călăuzi numai şi numai după el; în ambele cazuri e vorba de idolatrie.)
Numai Dumnezeu este absolut, virtuţile sunt doar feţe ale deplinătăţii Sale şi ca atare niciuna nu se poate pretinde suficientă şi desăvârşită (fiind prin urmare în măsură de a‑şi asuma rolul de călăuză unică). Numai totalitatea virtuţilor,gingaş cumpănite, ne poate apropia de înălţimi. Să ne ferim de idolatrizarea vreunuia din atributele divinităţii, să nu ieşim de sub scutul duhului atotcuprinzător, îndrumător şi cumpănitor. Să ne ferim ca de foc de raţionamente logice şi extremiste care întotdeauna sunt de la diavol. Dreapta socotinţă a călugărilor ortodocşi: iată călăuza sigură.
– De ce nu poate fi o singură entitate un criteriu sigur ?
Ar însemna că ne scoate de sub incertitudine şi risc, cei doi stâlpi ai libertăţii; şi că de asemeni ne‑ar scăpa de răspundere, ceea ce nu se poate.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia