Este „Cezarul” PSD de la Dumnezeu, domnule profesor ?

„Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22,21 ;Marcu 12,17 ; Luca 20,25).
Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugându-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe : „e text !“.
Numai ca nu citesc atent. Dam Cezarului – se talmaceste : Statului – ce este al sau, daca e în adevar stat si se poarta în consecinta. Când statul (Cezar) se îndeletniceste cu ale lui, cu întretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si împartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau : impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însa când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în medicine-man si puterea civila în ideologie, când cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la „spalarea creierului“, când fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinita una din conditiile obligativitatii contractului : identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona).
Mântuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu si lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotriva (Matei 6,24 ; Luca 16,13), a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona, si lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, îndemânarea nu este interzisa si Biserica,de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar când politica încape în mâinile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain : de îndata ce bastimentul inamic deschidea focul, era înaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricât de mica –nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.
(Diavolul : sa încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce ? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru ? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil ? –Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.)

— Când se produce conflict între porunca divina (sau dreptul natural) si porunca omeneasca (legea pozitiva) nu încape îndoiala pentru un crestin.
Dar crestinul, ca si Hamlet, e îndreptatit sa nu voiasca a-si pierde viata. Va încerca deci sa gaseasca o solutie pentru a nu calca porunca divina si nici a muri. Solutii, în general, se gasesc, si nu toate sunt neaparat dezonorante.
Când regele Eduard al VII-lea al Angliei a cerut sa fie scos din formula de juramânt pasajul potrivnic cetatenilor catolici, i s-a raspuns ca formula nu poate fi modificata si toate staruintele regale au fost respectuos respinse. Regele totusi era hotarât sa nu-si jigneasca o parte din supusi. A rostit juramântul asa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violenta criza de tuse. Dupa aceea a rostit juramântul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse.
Crestinismul ne cheama nu numai la oarba supunere, ci si la toleranta, întelepciune, dreapta socotinta si inteligenta, asa încât solutia lui Eduard al VII-lea a fost crestina. Daca însa, la nevoie si la adicatelea, nu mai exista scapare, orice iscusinta este exclusa : arboram pavilionul national, ne vindem haina si cumparam sabie, ne asternem de moarte, înfruntam primejdia.
Altfel traim, dar tristi – si cu insomnii, vorba tatei.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii